VI CARE CUPRINDE UNELE VARIAŢII MAI MULT SAU MAI PUŢIN FANTEZISTE DESPRE METEORI ÎN GENERAL, ŞI ÎN SPECIAL DESPRE BOLIDUL A CĂRUI DESCOPERIRE ŞI-O DISPUTĂ DOMNII FORSYTH ŞI HUDELSON.

Dacă există continent îndreptăţit să fie mândru de ţinuturile care îl compun, ca un tată de copiii lui, apoi acesta nu poate fi decât America de Nord. Dacă vreo republică se poate mândri cu vreunul din statele care o compun, aceasta nu poate fi decât Statele Unite ale Americii. Dacă vreunul din cele cincizeci şi unu de state, ale căror cincizeci şi una de stele formează colţul drapelului federal, se poate mândri cu vreuna din metropolele sale, aceasta nu poate fi decât Virginia, cu capitala Richmond. Şi dacă, în sfârşit, vreun oraş din Virginia se poate mândri cu fiii lui, acesta e oraşul Whaston, unde s-a făcut epocala descoperire care va ocupa un loc de frunte în analele astronomice ale secolului!

Aceasta era cel puţin părerea unanimă a locuitorilor din Whaston.

E lesne de înţeles că ziarele, cel puţin cele din Whaston, publicară cele mai entuziaste articole despre Dean Forsyth şi despre doctorul Hudelson. Faima acestor doi iluştri cetăţeni nu se răsfrângea oare asupra întregului oraş? Care dintre locuitori nu-şi avea partea lui de glorie? Numele Whastonului n-avea să fie de-acum încolo indisolubil legat de această descoperire?

La americani, unde curentele de opinii se nasc cu atâta uşurinţă şi cu atâta patimă, efectul articolelor ditirambice începu curând să se facă simţit. Cititorul să nu se mire deci – iar de se va mira, va fi obligat să ne creadă pe cuvânt – dacă vom afirma că, din ziua aceea, locuitorii din Whaston se îndreptară în valuri zgomotoase şi înflăcărate spre locuinţele astronomilor din Moriss Street şi din Elisabeth Street. Nimeni nu cunoştea rivalitatea care exista între Dean Forsyth şi doctorul Hudelson. Entuziasmul public îi unea în această împrejurare. Pentru toţi, numele lor erau şi rămâneau de nedespărţit în vecii vecilor, într-atâta de nedespărţite încât, după mii de ani, viitorii istorici vor afirma poate că au fost purtate de un singur om!

Până ce timpul să îngăduie verificarea temeiului unor asemenea presupuneri, Dean Forsyth trebui să apară pe terasa turnului şi Sydney Hudelson pe terasa foişorului, ca să răspundă aclamaţiilor mulţimii. Şi în timp ce uralele se înălţau spre ei, amândoi făcură plecăciuni pline de recunoştinţă.

Totuşi, un observator ar fi putut constata că atitudinea lor nu exprima o bucurie curată. O umbră le întuneca triumful, aşa cum un nor întunecă soarele. Privirea piezişă a lui Dean Forsyth se îndrepta spre foişor şi privirea piezişă a doctorului Hudelson spre turn. Fiecare dintre ei îl vedea pe celălalt răspunzând la aplauzele publicului whastonian şi găsea mai puţin plăcute aplauzele care îi erau adresate, din pricina celor care răsunau în cinstea rivalului.

În realitate, aplauzele acestea erau identice. Mulţimea nu făcea nici o deosebire între cei doi astronomi. Dean Forsyth fu la fel de aclamat ca şi doctorul Hudelson, de aceiaşi cetăţeni care trecură prin faţa celor două case.

Ce-şi spuneau oare Francis Gordon şi Mitz, pe de o parte, doamna Hudelson, Jenny şi Loo, pe de altă parte, când aplauzele făceau să răsune strada? Se temeau cumva ca nota trimisă ziarelor de către observatorul din Boston să n-aibă urmări supărătoare? Ceea ce fusese o taină până atunci era acum dat pe faţă. Domnul Forsyth şi domnul Hudelson îşi recunoşteau oficial rivalitatea. Nu se putea crede oare că amândoi vor revendica, dacă nu beneficiul, măcar cinstea acestei descoperiri, şi că de-aici va putea izbucni o ceartă foarte rău venită pentru ambele familii?

Sentimentele pe care doamna Hudelson şi Jenny le încercară pe când mulţimea manifesta în faţa casei lor sunt uşor de imaginat. Dacă doctorul se urcase pe terasa foişorului, în schimb ele se feriseră să apară în balcon. Cu inima strânsă, priviseră amândouă de după perdele manifestaţia care nu prevestea nimic bun. Dacă domnii Forsyth şi Hudelson, îmboldiţi de un absurd sentiment de invidie, şi-ar disputa meteorul, publicul n-are să treacă de partea unuia sau a celuilalt? Fiecare îşi va avea partizanii lui şi, în mijlocul fierberii care va domni atunci în oraş, ce ieşire vor afla cei doi viitori soţi, acest Romeo şi această Julietă, dintr-o ceartă ştiinţifică în stare să le învrăjbească familiile?

Cât despre Loo, ea era furioasă. Vroia să deschidă fereastra, să ocărască publicul, şi murea de ciudă că n-are la îndemână un furtun ca să stropească mulţimea şi să înece uralele în torente de apă rece. Cu greu izbutiră doamna Hudelson şi Jenny să-i mai domolească indignarea.

În casa de pe Elisabeth Street situaţia era identică. Francis Gordon ar fi dorit şi el din toată inima să-i trimită la dracu pe entuziaştii care riscau să agraveze situaţia şi aşa destul de încordată. Nici el nu se arătă la fereastră, pe când Forsyth şi Omicron primeau uralele din turn, dovedind cea mai deşartă vanitate.

Aşa cum doamna Hudelson trebuise să domolească indignarea lui Loo, Francis Gordon trebuise să abată furiile temutei Mitz. Mitz voia pur şi simplu să măture mulţimea şi, în gura ei, ameninţarea aceasta nu suna deloc a glumă. Nici o îndoială că unealta pe care o mânuia zilnic cu atâta virtuozitate ar fi devenit o armă cumplită în mâinile ei. Or, să primeşti cu lovituri de mătură nişte oameni veniţi să te aclame, ar fi însemnat, oricum, prea mult!

— Ah, dragul meu, strigă bătrâna Mitz, urlătorii ăştia n-or fi cumva ţicniţi?

— Parcă aşa aş crede şi eu, Mitz, îi răspunse Francis Gordon.

— Şi zbiară atâta din pricina unui pietroi care se plimbă pe cer?

— Chiar aşa, Mitz.

— Un mitior?

— Un meteor, Mitz, o îndreptă Francis, abia stăpânindu-şi râsul.

— Păi eu ce spun? Un mitior, repetă Mitz, cu convingere. Of, dacă le-ar cădea în cap şi-ar strivi vreo şase din ei!… Zău, te întreb pe tine care le ştii pe toate, la ce foloseşte un mitior?

— La stârnit certuri între familii, declară Francis Gordon, în timp ce afară uralele se înteţeau.

Dar de ce nu acceptau cei doi vechi prieteni să-şi împartă bolidul? Doar nu exista nici un avantaj material, nici un profit bănesc de pe urma lui. Nu putea fi vorba decât despre o glorie platonică. Atunci, de ce să nu lase neîmpărţită o descoperire de care le-ar fi rămas legate numele până în vecii vecilor? De ce? Pur şi simplu fiindcă era vorba de amor propriu şi de vanitate. Iar când intră în horă amorul propriu, când se amestecă vanitatea, cine ar mai fi în stare să-i facă pe oameni să judece?

Dar, în sfârşit, e o faptă atât de grozavă să zăreşti un meteor? Descoperirea lui nu se datoreşte numai întâmplării? Dacă bolidul n-ar fi fost atât de cumsecade încât să traverseze câmpul vizual al instrumentelor lui Dean Forsyth şi Sydney Hudelson chiar în clipa când ei priveau prin ocular, ar fi putut fi văzut de cei doi astronomi care, într-adevăr, se credeau prea mult?

Dealtfel, nu trec oare, zi şi noapte, sute, mii de bolizi, de asteroizi, de stele căzătoare? Ba chiar – ar putea fi ele numărate, globurile acestea de foc, care îşi trasează cu duiumul traiectoriile capricioase pe fundalul întunecat al cerului? Şase sute de milioane, iată, după savanţi, numărul meteorilor care străbat atmosfera Pământului într-o singură noapte, adică o mie şi două sute de milioane în douăzeci şi patru de ore. Corpurile acestea luminoase trec deci cu miliardele, iar, după spusele lui Newton, zece până la cincisprezece milioane ar fi vizibile cu ochiul liber.

,Altminteri, scria «Punch», singurul ziar din Whaston care lua lucrurile în glumă, să găseşti un bolid pe cer e întrucâtva mai uşor decât să găseşti un bob de grâu într-un lan de grâu; şi nu exagerăm deloc spunând despre cei doi astronomi ai noştri că vântură cam prea mult snopii în legătură cu o descoperire în faţa căreia nu prea e cazul să te descoperi. „

Dar dacă Punch, ziar satiric, folosea prilejul acesta ca să-şi desfăşoare verva hazlie, confraţii lui, mai serioşi, departe de a-l imita, etalau o ştiinţă tot atât de proaspăt dobândită pe cât era în stare să stârnească invidia profesioniştilor celor mai cu vază.

„Kepler, spunea «Whaston Standard», credea că bolizii provin din exhalaţiile terestre. Dar pare mai aproape de adevăr faptul că fenomenele acestea nu sunt decât aeroliţi, la care s-au constatat întotdeauna urmele unei arderi puternice. Încă de pe vremea lui Plutarh, ei începuseră să fie socotiţi drept mase minerale care se prăbuşesc pe solul globului nostru, când sunt prinşi în trecere de atracţia terestră. Studiul bolizilor arată că substanţa lor nu diferă deloc de a mineralelor cunoscute nouă şi că, în ansamblul lor, ei cuprind aproape o treime din corpurile simple. Dar câtă diversitate prezintă amestecul acestor elemente! Părticelele constitutive sunt când mici ca pilitura de fier, când mari ca boabele de mazăre sau ca alunele, de o duritate deosebită şi arătând la spărturi urme de cristalizare. Există unii care sunt formaţi numai din fier în stare nativă, amestecat uneori cu nichel, şi pe care oxidarea nu l-a vătămat deloc.”

Foarte adevărat, e drept, ceea ce Whaston Standard aducea la cunoştinţă cititorilor săi. În acelaşi timp Daily Whaston insista asupra atenţiei pe care învăţaţii antici şi moderni au acordat-o întotdeauna acestor pietre meteorice. Ziarul scria: „Diogene din Apollonia nu pomenea oare de un bolovan incandescent, mare cât o piatră de moară, a cărui cădere lângă Aegos Potamos i-a înspăimântat pe locuitorii Traciei? Dacă un asemenea bolid ar cădea peste clopotniţa bisericii Saint-Andrew, ar dărâma-o până la temelie. În privinţa aceasta, fie-ne îngăduit să amintim câteva din pietrele care, venite din adâncurile spaţiului şi intrate în cercul atracţiei Pământului, au fost culese de pe sol înainte de era noastră; aşa-numita «piatră a fulgerului» adorată ca simbol al Cibelei în Galatia şi transportată la Roma, ca şi o alta găsită în Siria, şi consacrată cultului soarelui; «scutul sfânt» cules pe vremea domniei lui Numa; «piatra neagră» păstrată cu atâta grijă la Mecca; «piatra trăsnetului» care a servit la făurirea faimoasei spade a lui Antar. De la începutul erei noastre, sumedenie de aeroliţi au fost descrişi, împreună cu împrejurările care le însoţeau căderea: o piatră de două sute şaizeci de livre a căzut la Ensisheim, în Alsacia; o piatră de un negru metalic, având forma şi mărimea unui cap de om, a căzut pe muntele Vaison, în Provence; o piatră de şaptezeci şi două de livre, împrăştiind o duhoare de sulf, piatră care părea făcută din spumă de mare, a căzut la Larini, în Macedonia; o piatră atât de fierbinte, încât era imposibil s-o atingi cu mâna, a căzut la Luce, lângă Chartres, în 1763. Şi poate că ar fi locul să amintim bolidul care, în 1803, a căzut în aşezarea normandă de la Laigle şi despre care Humboldt spune următoarele: «La ora unu după-amiază, pe un cer cât se poate de senin, a fost văzut un mare bolid, mişcându-se de la sud-est spre nord-est. Peste câteva minute se auzi, timp de cinci sau şase minute, o explozie pornită dintr-un norişor negru aproape nemişcat, explozie urmată de trei sau patru bubuituri şi de un zgomot care ar fi putut fi comparat cu nişte pocnituri de flinte însoţite de bătaia a numeroase tobe. Fiecare bubuitură desprindea din norul cel negru o parte din vaporii care îl formau. În locul acela nu a fost remarcat nici un fenomen luminos. Peste o mie de pietre căzură pe o suprafaţă eliptică a cărei axă mare, îndreptată de la sud-est spre nord-vest, măsura unsprezece kilometri lungime. Pietrele fumegau şi erau încinse, fără a avea flăcări. S-a constatat că ele erau mai uşor de spart la câteva zile după cădere decât mai târziu»„.

Daily Whaston continua pe acest ton pe mai multe coloane, înşiruind o mulţime de amănunte care dovedeau cel puţin cât de conştiincioşi îi erau redactorii.

Dealtfel, nici celelalte ziare nu se lăsară mai prejos. Fiindcă astronomia era la ordinea zilei, vorbeau toate despre astronomie, iar dacă, după atâta cerneală risipită, s-ar mai fi găsit vreun whastonian care să nu fie tare în problema bolizilor, ziarele n-ar fi avut nici o vină.

La informaţiile date de Daily Whaston, Whaston News le adăuga pe ale sale. Ziarul evoca amintirea globului de foc, cu un diametru dublu faţă de al lunii pline, care, în l854, a fost zărit rând pe rând la Hurworth, la Darlington, la Durham, la Dundea, şi a trecut fără să explodeze de la un orizont la altul, lăsând în urma lui o dâră luminoasă, aurie, lată, compactă şi tăind cu vioiciune albastrul întunecat al cerului. Aminti apoi că, dacă bolidul din Hurtworth n-a explodat, nu tot aşa s-a întâmplat cu cel care, la l4 mai l864, i s-a arătat unui observator din Castillon, Franţa. Deşi meteorul n-a fost vizibil decât cinci secunde, viteza lui era atât de mare, încât, în acest scurt răstimp, a descris un arc de şase grade. Culoarea lui, la început albastră-verzuie, a devenit apoi albă şi nespus de strălucitoare. Între explozie şi perceperea zgomotului, s-au scurs trei până la patru minute, ceea ce presupune o distanţă de şaizeci până la optzeci kilometri. Trebuie că violenţa exploziei a fost, deci, cu mult superioară celor mai puternice explozii care se pot produce la suprafaţa globului. Cât priveşte mărimea bolidului calculată după înălţimea lui, diametrul i-a fost socotit ca având nu mai puţin de o mie cinci sute de picioare; bolidul parcurgea peste o sută treizeci de kilometri pe secundă, viteză infinit superioară aceleia cu care se deplasează pământul în mişcarea lui de translaţie în jurul soarelui.

Veni apoi rândul lui Whaston Morning, apoi al lui Whaston Evening, acest din urmă ziar tratând mai ales chestiunea bolizilor, foarte numeroşi altminteri şi aproape în întregime compuşi din fier. Ziarul le reamintea cititorilor că una din aceste mase meteorologice, găsită în câmpiile Siberiei, cântărea nu mai puţin de şapte sute de kilograme; că o alta, descoperită în Brazilia, cântărea până la şase mii de kilograme; că o a treia, grea de patrusprezece mii de kilograme, fusese găsită la Olympe, în Tucuman; că încă una, în sfârşit, căzută lângă Duranzo, în Mexic, atingea greutatea enormă de nouăsprezece mii de kilograme!

De fapt, nu ne-am depărta prea mult de adevăr dacă am spune că o parte a populaţiei whastoniene se cam înfricoşă citind unele din aceste articole. Pentru că fusese zărit în condiţiile ştiute, şi la o distanţă care trebuia să fie considerabilă, meteorul domnilor Forsyth şi Hudelson trebuia să aibă dimensiuni probabil cu mult mai mari decât ale bolizilor de la Tucuman şi de la Duranzo. Cine ştie dacă mărimea lui nu egala, sau poate chiar depăşea, mărimea aerolitului de la Castillon, al cărui diametru fusese evaluat la o mie cinci sute de picioare? Vă puteţi închipui greutatea unei asemenea mase! Iar dacă numitul meteor se ivise la zenitul oraşului Whaston, însemna că oraşul e situat sub traiectoria lui. Dacă traiectoria avea forma unei orbite, atunci bolidul avea să treacă din nou; neapărat, pe deasupra oraşului. Ei bine, dacă tocmai în clipa aceea, dintr-un motiv oarecare, bolidul se oprea din goana lui, tocmai Whastonul avea să fie lovit cu o violenţă de neînchipuit! Acum ori niciodată trebuia spusă răspicat whastonienilor care n-o ştiau încă şi amintită celor care o cunoşteau – această cumplită lege a forţei vii: masa înmulţită cu pătratul vitezei, viteză care, după legea şi mai înspăimântătoare încă a căderii corpurilor şi pentru un bolid căzând de la patru sute de kilometri înălţime, ar fi de aproape trei mii de metri pe secundă, în clipa când s-ar izbi de suprafaţa solului.

Presa whastoniană ştiu să-şi facă din plin datoria şi niciodată, trebuie să recunoaştem, ziarele n-au făcut atâta risipă de formule matematice.

Încetul cu încetul, o oarecare teamă se abătu deci asupra oraşului. Primejdiosul şi ameninţătorul bolid deveni subiectul tuturor discuţiilor în piaţă, în adunări şi în casele oamenilor. Partea femeiască a populaţiei, mai ales, nu mai visa decât biserici strivite şi case nimicite. Cât despre bărbaţi, ei socoteau că e mai elegant să dea din umeri, dar dădeau din umeri fără prea multă convingere. Zi şi noapte, se poate spune, în piaţa Constituţiei ca şi în cartierele mai de sus ale oraşului, se adunau necontenit grupuri de oameni. Vremea, rea sau bună, nu constituia o piedică pentru observatori. Opticienii nu mai vânduseră niciodată atâtea lunete, binocluri şi alte instrumente optice! Niciodată cerul nu fusese atât de atent privit de ochii neliniştiţi ai populaţiei whastoniene! Fie că meteorul se vedea sau nu, primejdia exista în fiecare ceas, ca să nu spunem în fiecare minut sau în fiecare secundă.

Dar, va spune cititorul, primejdia aceasta ameninţa deopotrivă şi alte regiuni şi, odată cu ele, oraşele, târgurile, satele şi cătunele aflate sub traiectorie. Fireşte că da. Dacă, după cum se bănuia, bolidul dădea roată globului nostru, toate punctele situate sub orbita lui erau la fel de ameninţate. Totuşi, Whastonul deţinea recordul spaimei, dacă e să acceptăm expresia aceasta ultra-modernă, iar unicul motiv îl constituia faptul că aici fusese văzut bolidul pentru prima oară.

Exista totuşi un ziar care se împotrivi molimei şi refuză până la capăt să ia lucrurile în serios. Ziarul acesta nu se arătă deloc binevoitor faţă de domnii Forsyth şi Hudelson pe care, în glumă, îi socotea responsabili de răul care ameninţa oraşul.

„De ce s-au amestecat cei doi amatori? spunea «Punch». Ce nevoie aveau să gâdile spaţiul cu lunetele şi cu telescoapele lor? Nu puteau să lase firmamentul liniştit şi să nu-i zgândăre stelele? Oare nu există destui, nu există chiar prea mulţi savanţi adevăraţi care se amestecă unde nu le fierbe oala şi se strecoară indiscreţi în zonele interstelare? Corpurile cereşti sunt foarte pudice şi nu le place să fie privite prea de aproape. Da, oraşul nostru e ameninţat, nimeni nu se mai află acum în siguranţă, şi, pentru situaţia aceasta, nu există leac. Se pot face asigurări împotriva focului, a grindinei, a cicloanelor… încercaţi numai să vă asiguraţi împotriva căderii unui bolid, poate de zece ori mai mare decât Whastonul nostru!… Iar dacă s-o nimeri să explodeze în cădere, ceea ce se întâmplă destul de des cu drăcoveniile astea, oraşul întreg va fi bombardat, ba chiar incendiat, dacă proiectilele vor fi incandescente! În orice caz, nimicirea totală pândeşte scumpul nostru oraş, ce să ne mai dăm după deget! Scape cine poate! Scape cine poate!… Dar, ne mai întrebăm, de ce n-or fi stat domnii Forsyth şi Hudelson liniştiţi în casele lor, în loc să spioneze meteorii? Ei, prin indiscreţia lor, i-au provocat şi i-au atras prin intrigile lor vinovate. Dacă Whastonul va fi nimicit, dacă va fi strivit sau ars de bolid, vina va fi a lor, şi ei vor trebui să tragă toate ponoasele!… Căci, într-adevăr, îl întrebăm pe oricare cititor cu adevărat imparţial, adică pe toţi abonaţii lui «Whaston Punch», la ce folosesc astronomii, astrologii, meteorologii şi alte animale al căror nume se termină în og? A ieşit vreodată ceva bun din lucrările lor?… A pune întrebarea înseamnă a da şi răspunsul, şi, în ceea ce ne priveşte, stăruim mai mult ca oricând în convingerile noastre binecunoscute şi atât de perfect exprimate prin această sublimă frază, datorată geniului unui francez, ilustrul Brillat-Savarin: «Descoperirea unui nou fel de mâncare contribuie mai mult la fericirea omenirii decât descoperirea unei stele!» Cât de puţină stimă le-ar fi acordat Brillat-Savarin celor doi făcători de rele care nu se sfiesc să atragă asupra ţării lor cele mai rele cataclisme, numai pentru plăcerea de a descoperi un simplu bolid?”