IX ÎN CARE ZIARELE, PUBLICUL, DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON FAC O ORGIE DE MATEMATICI.

De aur!… Era de aur!

La început, nimeni nu crezu. Unii socoteau că e vorba de-o eroare, care avea să fie curând recunoscută; alţii, de o păcăleală nemaipomenită, opera vreunui farsor de geniu.

Dacă ar fi fost aşa, nici vorbă că observatorul din Paris ar fi dezminţit imediat ştirea care i-ar fi fost, în acest caz, fals atribuită.

Trebuie spus însă din capul locului că dezminţirea aceasta n-avea să aibă loc. Ba, dimpotrivă, astronomii din toate ţările, repetând de nenumărate ori experienţele confraţilor francezi, confirmară pe de-a-ntregul concluziile. Deci, oamenii se văzură siliţi să socotească ciudatul fenomen un fapt dovedit şi sigur.

Atunci începu nebunia!

Când se produce o eclipsă de soare, sticlele optice, după cum se ştie, se vând în cantitate enormă. Să ne închipuim deci câte binocluri, lunete şi telescoape s-au vândut cu prilejul acestui memorabil eveniment! Niciodată vreun suveran sau vreo suverană, vreo cântăreaţă sau vreo balerină celebră n-au fost atâta vreme şi cu atâta patimă priviţi prin binoclu, pe cât a fost minunatul bolid care îşi urma, nepăsător şi superb, mersul lui regulat în infinitul spaţiului.

Cerul rămânea mereu senin şi îngăduia binevoitor observaţiile. De aceea domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson nu-şi mai părăseau o clipă, unul turnul, celălalt foişorul. Se căzneau să determine ultimele elemente ale meteorului, volumul, masa, nelăsând la o parte noutăţile neaşteptate pe care o studiere atentă le-ar fi putut scoate la iveală. Dacă era cu totul imposibil de rezolvat problema priorităţii, în schimb fiecare dintre cei doi rivali ar fi avut enorm de câştigat dacă ar fi smuls câteva din tainele meteorului. Nu era oare bolidul la ordinea zilei? Vădind alte păreri decât galii din vechime care, dacă n-aveau teamă de nimic, se temeau, în schimb, să nu le cadă cerul în cap, întreaga omenire dorea acum un singur lucru: bolidul, oprit din goană şi cedând atracţiei, să îmbogăţească globul cu miliardele lui hoinare.

Câte calcule nu se făcură pentru stabilirea numărului acestor miliarde! Din nefericire însă, calculele n-aveau o bază serioasă, căci dimensiunile nucleului rămăseseră necunoscute.

Valoarea nucleului, oricare ar fi fost ea, nu putea, în orice caz, să nu fie uluitoare, şi asta era de ajuns ca să înflăcăreze minţile.

La 3 mai, Whaston Standard publică pe această temă o notă, care, după o serie de presupuneri, se termina astfel: «Admiţând că nucleul bolidului Forsyth-Hudelson ar fi constituit dintr-o sferă măsurând numai zece metri diametru, sfera aceasta ar cântări, dacă ar fi de fier, trei mii şapte sute şaptezeci şi trei de tone. Dar aceeaşi sferă, formată numai din aur curat, ar cântări zece mii optzeci şi trei de tone şi ar valora peste treizeci şi unu de miliarde de franci.»

După cum se vede, Standard, ziar care se voia foarte modern, folosea sistemul decimal ca bază a calculelor sale. Fie-ne îngăduit să-l felicităm sincer!

Astfel, chiar cu un volum atât de redus, bolidul ar fi avut o valoare atât de uriaşă…!

— E cu putinţă, domnule? bâigui Omicron după ce văzu nota din ziar.

— Nu e numai cu putinţă: e chiar sigur, îi răspunse Dean Forsyth cu aere de mare savant. Ca să afli rezultatul acesta e de ajuns să înmulţeşti masa cu valoarea medie a aurului, adică cu 3 l00 franci kilogramul, care masă nu e decât produsul volumului prin densitatea metalului adică l9,258. Cât despre volum, îl obţii cât se poate de simplu prin formula:

— Aşa e! aprobă Omicron, care nu înţelegea o iotă din toate acestea.

— Dar, continuă Dean Forsyth, e insuportabil ca ziarul să-mi pună numele lângă al individului ăluia!

La rândul lui, pesemne că doctorul gândea la fel.

Cât despre Loo, când citi nota din Standard, i se ivi pe buze o cută atât de dispreţuitoare încât cele treizeci şi unu de miliarde, dacă ar fi văzut-o, s-ar fi simţit adânc jignite.

Se ştie că temperamentul îi mână instinctiv pe ziarişti să exagereze. Dacă unul din ei zice «doi», altul zice imediat «trei», pe negândite. De aceea nu trebuie să ne mirăm că, în aceeaşi seară, Whaston Evening răspundea în termenii următori, care îi trădau condamnabila părtinire în favoarea foişorului.

„Nu înţelegem de ce «Standard» s-a arătat atât de modest în evaluările lui. În ceea ce ne priveşte, vom fi mai îndrăzneţi. Urmărind doar să rămânem în domeniul ipotezelor acceptabile, vom atribui un diametru de-o sută de metri nucleului bolidului Hudelson. Bazându-ne pe această dimensiune, găsim că greutatea unei asemenea sfere de aur pur va fi de zece milioane optzeci şi trei de mii patru sute optzeci şi opt de tone, şi că valoarea ei ar depăşi treizeci şi unu de trilioane două sute şaizeci de miliarde de franci – adică un număr format din patrusprezece cifre!” «Şi asta fără a pune la socoteală centimele», observă în glumă Punch, citând aceste cifre prodigioase pe care imaginaţia omului nu e în stare să le conceapă.

Aşadar, timpul continua să rămână frumos, iar Dean Forsyth şi doctorul Hudelson îşi continuau cu mai multă râvnă decât oricând cercetările, nutrind fiecare dintre ei speranţa că va fi măcar primul care va determina cu precizie dimensiunile nucleului asteroidal. Din nefericire, era foarte greu să-i determini conturul în mijlocul aureolei lui strălucitoare.

O singură dată, în noaptea de 5 spre 6, Dean Forsyth crezu că e pe punctul de a izbuti. Iradiaţia slăbise pentru o clipă, lăsând să se vadă un glob orbitor.

— Omicron! strigă Dean Forsyth, cu vocea gâtuită de emoţie.

— Ce-i, domnule?

— Nucleul…!

— Da… îl văd.

— În fine! L-am prins!

— Da, făcu Omicron, doar că nu se mai vede!

— N-are a face, l-am văzut!… Eu voi avea gloria aceasta!… Mâine, în zori, trimit o telegramă observatorului din Pittsburg… şi ticălosul de Hudelson n-o să mai poată pretinde, de data asta…

Oare Forsyth îşi făcea iluzii, sau se lăsase într-adevăr doctorul Hudelson întrecut atât de mult? Iată un lucru pe care nu-l vom afla niciodată, aşa cum niciodată n-a fost trimisă către observatorul din Pittsburg scrisoarea plănuită.

În dimineaţa zilei de 6 mai, următoarea notă apăru în ziarele din întreaga lume: «Observatorul din Greenwich are onoarea să aducă la cunoştinţa publicului că, din calculele sale şi dintr-un ansamblu de observaţii foarte satisfăcătoare, rezultă că bolidul semnalat de doi onorabili cetăţeni din Whaston şi pe care observatorul din Paris l-a recunoscut ca fiind compus din aur pur, e constituit dintr-o sferă cu un diametru de o sută zece metri şi are un volum de aproximativ şase sute nouăzeci şi şase de mii metri cubi.

O asemenea sferă de aur ar trebui să cântărească peste treisprezece milioane tone. Calculele arată însă că nu e deloc aşa. Greutatea reală a bolidului se ridică abia la a şaptea parte a numărului de mai sus şi e cam de un milion opt sute şaizeci şi şapte de mii de tone, greutate corespunzătoare unui volum de aproximativ nouăzeci şi şapte de mii de metri cubi şi a unui diametru de aproximativ cincizeci şi şapte de metri.

Din considerentele de mai sus, reiese în mod necesar, deoarece compoziţia chimică a bolidului e în afara oricărei discuţii, sau că în metalul care constituie nucleul există goluri însemnate, sau – ceea ce ar părea mai real – că metalul acesta se află în stare de pulverizare, nucleul având, în acest caz, o structură poroasă, asemănătoare cu aceea a unui burete.

Oricum ar fi, calculele şi observaţiile permit să se precizeze mai exact valoarea bolidului: la cursul actual al aurului, ea este de cel puţin cinci mii şapte sute optzeci şi opt miliarde de franci.»

Deci, dacă nu erau o sută de metri, cum presupusese Whaston Evening, nu erau nici zece metri, cum admisese Standard. Adevărul se afla între amândouă ipotezele. Şi, aşa cum era, ar fi putut să satisfacă cele mai ambiţioase pofte de aur, dacă meteorului nu i-ar fi fost hărăzit să traseze o traiectorie veşnică pe cer, deasupra globului pământesc.

Când domnul Dean Forsyth află valoarea bolidului său, exclamă:

— Eu l-am descoperit, şi nu puşlamaua din foişor! Mie îmi aparţine, şi, dacă s-ar întâmpla să cadă pe Pământ, m-aş îmbogăţi cu cinci mii opt sute de miliarde!

La rândul său, dealtfel, doctorul Hudelson repeta întinzându-şi braţul ameninţător spre turn:

— E bunul meu, proprietatea mea… e moştenirea copiilor mei, care străbate spaţiul. Dacă s-ar prăbuşi pe Pământ, ar fi proprietatea mea şi aş deveni de cinci mii opt sute de ori miliardar!

E sigur că Vanderbilt, Astor, Rockefeller, Pierpont Morgan, Mackay, Gould şi ceilalţi Cresuşi americani, fără să mai vorbim de Rothschild, n-ar mai fi fost, în cazul acesta, decât nişte rentieri neînsemnaţi pe lângă doctorul Hudelson sau Dean Forsyth!

Iată unde ajunseseră. Şi dacă nu-şi pierdeau capul, pricina e că-l aveau solid.

Francis şi doamna Hudelson prevedeau destul de lesne sfârşitul disputei acesteia. Dar cum să reţii doi rivali porniţi pe o pantă atât de alunecoasă? Imposibil să vorbeşti cumpătat cu ei. Păreau amândoi că uitaseră de căsătoria plănuită şi nu se gândeau decât la rivalitatea lor atât de jalnic întreţinută de ziarele din oraş.

Articolele acestor ziare, de obicei destul de blajine, deveniseră furioase şi regretabilele personalităţi care se amestecau în discuţie riscau să tragă după ele oameni de obicei destul de cumsecade.

La rândul său, Punch, cu epigramele şi caricaturile publicate, îi atâta necontenit pe cei doi adversari. Dacă nu era gaz ceea ce ziarul acesta arunca peste foc, era măcar sare, sarea glumelor de zi cu zi, şi focul trosnea la fel de tare din pricina ei!

Era de temut ca domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson să nu vrea să-şi dispute bolidul cu armele în mâini şi să pună la punct diferendul printr-un duel american. Un asemenea lucru nu le-ar fi prins deloc bine celor doi logodnici.

Din fericire pentru pacea lumii, pe când cei doi maniaci îşi pierdeau zilnic câte un dram de judecată, publicul se potolea treptat. Ideea aceasta destul de simplă începuse să prindă rădăcini în mintea tuturor: puţin le păsa dacă bolidul era de fier sau de aur, din moment ce nu putea fi atins.

Şi era absolut sigur că nu putea fi atins. La fiecare trecere, meteorul se arăta totdeauna în punctul ceresc stabilit de calcule. Viteza lui era deci uniformă, şi, după cum atrăsese de la început atenţia Whaston Standard, nu exista nici un motiv să se creadă că se va încetini vreodată. Ca urmare, bolidul avea să graviteze veşnic în jurul Pământului şi pe viitor, aşa cum probabil că gravitase de când lumea, în trecut.

Consideraţiile acestea, reproduse de mii de ori în toate ziarele Universului, contribuiau la domolirea spiritelor. Din zi în zi oamenii se gândiră tot mai puţin la bolid şi îşi reluară ocupaţiile obişnuite, după un oftat de regret pentru comoara de neatins.

În numărul din 9 mai Punch constată indiferenţa crescândă a publicului faţă de ceea ce îl pasionase cu câteva zile mai înainte, şi, continuându-şi gluma pe care o socotea straşnică, găsi noi motive să-i înţepe pe cei doi descoperitori ai meteorului.

„Până când vor rămtne nepedepsiţi cei doi tâlhari pe care i-am şi semnalat dispreţului public? scria la sfârşitul articolului redactorul lui «Punch», prefăcându-se indignat. Nemulţumiţi că au dorit să nimicească dintr-o singură lovitură oraşul, care i-a văzut născându-se, iată-i acum pricinuind ruina celor mai respectabile familii. Săptămâm trecută, unul din prietenii noştri, înşelat de afirmaţiile lor viclene şi mincinoase, a delapidat în patruzeci şi opt de ore o sumă uriaşă. Nefericitul conta pe miliardele bolidului! Ce-au să devină bieţii copilaşi ai prietenului nostru, acum când miliardele ne vor trece pe sub… nu, pe deasupra nasului? Mai e oare nevoie să adăugăm că prietenul acesta e simbolic, aşa cum cere datina, şi că se numeşte mulţime? Propunem ca toţi locuitorii globului să-i dea în judecată pe domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson, aşa fel încât să-i vadă condamnaţi la o despăgubire de cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde. Şi cerem să fie siliţi să plătească fără cruţare!”

Cei în cauză habar n-aveau că îi ameninţase vreodată un asemenea proces cu totul nemaipomenit şi, altminteri, greu de dus până la capăt.

Pe când ceilalţi oameni îşi îndreptaseră din nou atenţia asupra lucrurilor pământeşti, domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson continuau să plutească în albastrul cerului pe care se înverşunau mai departe să-l scotocească cu telescoapele lor încăpăţânate.