X ÎN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL ÎI VINE O IDEE, BA CHIAR DOUĂ.

De obicei, despre Zephyrin Xirdal se spunea: «Ce tip!» Şi, într-adevăr, atât la înfăţişare cât şi la minte, Zephyrin Xirdal era un personaj puţin obişnuit.

Trup lung şi deşirat, cămaşă adesea fără guler şi totdeauna fără manşete, pantaloni boţiţi, vestă căreia din trei nasturi îi lipseau doi, haină imensă cu buzunarele umflate de mii de obiecte felurite, totul foarte murdar şi luat de-a valma dintr-o grămadă de costume disparate, aşa arăta anatomia generală a lui Zephyrin Xirdal, şi acesta era felul lui de a înţelege eleganţa. De umerii lui Zephyrin, boltiţi ca tavanul unei pivniţe, atârnau două braţe kilometrice, terminate prin mâini enorme şi păroase, dar de o uimitoare îndemânare, pe care stăpânul lor nu le punea în contact cu săpunul decât la intervale cu totul nedeterminate.

Dacă şi la el, ca şi la ceilalţi oameni, capul constituia punctul central al făpturii sale, pricina era că n-avea încotro. Dar originalul acesta îşi scotea paguba oferind admiraţiei publice un obraz de-o urâţenie aproape paradoxală. Nu s-ar putea închipui totuşi ceva mai «atrăgător» decât trăsăturile acestea bolovănoase şi adunate parcă la întâmplare: bărbie mare şi pătrată, gură mare cu buze groase, dinţi superbi, nasul turtit, urechile prost croite, părând că se feresc cu groază să atingă ţeasta. Întreaga înfăţişare a lui Zephyrin Xirdal nu trezea decât foarte pe departe amintirea frumosului efeb Antinous19. Dar o frunte înaltă, grandios modelată, de-o admirabilă nobleţe a liniilor, încununa faţa aceasta ciudată, aşa cum un templu încununează o colină, templu pe măsura celor mai sublime gânduri. În sfârşit, ca să-i năucească şi mai mult pe oameni, dedesubtul frunţii lui largi Zephyrin Xirdal deschidea spre lumina zilei doi ochi mari şi holbaţi, care exprimau când cea mai minunată inteligenţă, când cea mai neagră prostie.

Ca fire, Zephyrin Xirdal se deosebea la fel de tare de banalii lui contemporani.

Neputând să îndure disciplina nici unei şcoli, Xirdal declarase, încă de la cea mai fragedă vârstă, că va învăţa singur, iar părinţii se văzuseră siliţi să se plece în faţa voinţei lui de neînduplecat. Şi, de fapt, nu avuseseră ce să regrete. La o vârstă când alţii mai tocesc încă băncile liceelor, Zephyrin Xirdal dăduse examene – ca să se distreze, spunea el – la toate şcolile înalte, una după alta, şi totdeauna reuşise primul la aceste examene.

Dar succesele acestea erau uitate, imediat după dobândirea lor. Şcolile înalte şterseseră, una după alta, din cataloagele lor, numele premiantului, care nu se mai prezenta la începerea cursurilor.

Devenit, la optsprezece ani, prin moartea părinţilor, stăpân pe faptele lui şi posesor al unei rente de cincisprezece mii de franci, Zephyrin Xirdal se grăbise să dea toate semnăturile pe care i le ceruse tutorele şi naşul lui, bancherul Robert Lecoeur, căruia îi spunea încă din copilărie «unchi»; apoi, scăpat de griji, se instalase în două odăiţe, la etajul şase, pe strada Cassette, la Paris.

La treizeci şi unu de ani locuia tot acolo.

De când îşi instalase acolo Penaţii20, numărul odăilor nu se mărise, şi totuşi o cantitate uluitoare de obiecte fuseseră înghesuite în ele. În harababura din cele două odăiţe se puteau vedea maşini şi pile electrice, dinamuri, instrumente de optică, retorte şi zeci de alte aparate de toate soiurile. Vrafuri de broşuri, de cărţi, de hârtii se înălţau din podea până în tavan, se îngrămădeau pe unicul scaun al lui Xirdal şi pe masă, înălţându-le simultan nivelul, în aşa fel încât originalul nostru nu observa nici o schimbare. În plus, când toate hârţoagele acestea îl stinghereau prea mult, Zephyrin Xirdal scăpa de ele fără prea multă bătaie de cap: cu dosul palmei arunca prin odaie vrafurile de hârtii; apoi, împăcat sufleteşte, îşi reîncepea lucrul pe masa perfect curăţată, fiindcă nu mai rămânea absolut nimic pe ea, şi gata, deci, să facă faţă viitoarelor cotropiri.

Dar cu ce se ocupa Zephyrin Xirdal?

În genere, trebuie să recunoaştem că se mulţumea să-şi urmărească visele, în fumul aromitor al unei pipe veşnic aprinse. Dar, uneori, la intervale variate, avea câte o idee. În asemenea zile, Zephyrin Xirdal îşi aranja masa în felul lui, adică măturând-o cu un pumn, şi se instala, ridicându-se numai după ce-şi termina lucrul, fie că lucrul dura patruzeci de minute sau patruzeci de ore. Apoi, după ce punea punctul final, lăsa pe masă hârtia conţinând rezultatul cercetărilor, hârtie care atrăgea un nou vraf, măturat şi el ca şi celelalte în viitoarea criză de lucru.

În timpul crizelor acestora succesive, care îl apucau din când în când, Zephyrin Xirdal hoinărise prin toate domeniile. Matematicile superioare, fizica, chimia, fiziologia, filosofia, ştiinţele pure şi aplicate fuseseră rând pe rând în centrul atenţiei lui. Oricare ar fi fost problema, el o aborda întotdeauna cu aceeaşi violenţă, cu aceeaşi frenezie, şi n-o lăsa niciodată neterminată, în afară de cazurile când…

În afară de cazurile când o nouă idee nu-l atrăgea cu aceeaşi putere. Atunci originalul nostru se năpustea prin câmpiile imaginaţiei, în urmărirea acestui al doilea fluture ale cărui culori strălucitoare îl hipnotizau, şi, ameţit de noul său vis, îşi uita până şi amintirea preocupărilor anterioare.

Dar şi atunci partida nu era decât amânată. Căci într-o bună zi, regăsind pe neaşteptate lucrarea schiţată cine ştie când, Zephyrin Xirdal se înhăma la ea cu o nouă pasiune, şi chiar dacă o mai întrerupea de două, trei ori, până la urmă tot îi dădea de capăt.

Câte observaţii ingenioase sau profunde, câte note definitive asupra dificultăţilor celor mai mari ale ştiinţelor exacte sau experimentale, câte invenţii practice nu dormeau în maldărul de hârtii pe care Zephyrin Xirdal le călca în picioare dispreţuitor! Lui Xirdal nu-i dădea niciodată prin minte să tragă vreun folos din comoara aceasta, decât atunci când vreunul din rarii lui prieteni i se plângea de inutilitatea vreunei cercetări într-un domeniu oarecare.

— Ia stai puţin, îi spunea atunci Xirdal. Trebuie că am eu ceva în legătură cu asta.

Şi, în acelaşi timp, întinzând mâna, găsea dintr-o dată, cu un simţ minunat sub miile de hârţoage mai mult sau mai puţin mototolite, studiile relative la problema discutată, şi le dădea prietenului său, cu permisiunea de a le folosi din plin.

Făcând aşa, nu se gândise niciodată că săvârşea un lucru potrivnic intereselor lui.

Bani? Ce să facă el cu banii? Când avea nevoie de bani, trecea pe la naşul său, Robert Lecoeur, care, dacă nu-i mai era tutore, îi rămăsese în schimb bancher. Şi Xirdal era sigur că la plecare va avea o sumă pe care o va cheltui până la ultima centimă. De când locuia în strada Cassette, procedase totdeauna aşa, şi n-avusese de ce să se plângă.

Să ai mereu alte dorinţe şi să fii în stare să ţi le realizezi, iată, nici vorbă, una din formele fericirii. Dar nu singura. Fără să fie bântuit de nici o urmă de dorinţă, Zephyrin Xirdal era totuşi pe deplin fericit.

În dimineaţa zilei de l0 mai, omul acesta fericit, stând cum nu se poate mai comod pe unicul lui scaun, cu picioarele aşezate pe pervazul ferestrei, fuma o pipă deosebit de plăcută şi se distra dezlegând rebusuri şi cuvinte încrucişate pe o hârtie transformată în pungă şi dăruită de vreun băcan odată cu cine ştie ce târguieli. Când termină ocupaţia aceasta importantă şi găsi dezlegarea, Zephyrin Xirdal aruncă hârtia printre celelalte, apoi întinse alene mâna stângă spre masă cu gând să ia ceva, orice s-ar fi găsit acolo.

Dar mâna lui stângă întâlni un teanc de ziare nedesfăcute. Zephyrin Xirdal luă la întâmplare una din gazete, care se nimeri să fie un număr din Le Journal, vechi de vreo opt zile. Vechimea aceasta însă nu putea să sperie un cititor care trăia în afara spaţiului şi a timpului.

Xirdal privi prima pagină, dar fireşte că n-o citi. Parcurse la fel a doua pagină, şi celelalte, până la ultima. Acolo, zăbovi mult asupra anunţurilor: apoi, crezând că trece la pagina următoare, se reîntoarse naiv la prima pagină.

Fără să vrea, privirea i se opri pe începutul articolului de fond, şi o scânteie de inteligenţă licări o clipă în ochii care, până atunci, exprimaseră cea mai desăvârşită neghiobie.

Scânteia spori şi deveni flacără, pe măsură ce lectura se apropia de sfârşit.

— Ee! Ee! făcu pe două tonuri diferite Zephyrin Xirdal, pregătindu-se să citească încă o dată articolul.

Era obişnuit să vorbească tare, în singurătatea camerei. Ba chiar vorbea la plural, cu plăcere, vrând să-şi creeze măgulitoarea iluzie că exista un auditoriu care îi sorbea cuvintele, un auditoriu imaginar, dar foarte numeros din moment ce cuprindea toţi discipolii, toţi admiratorii, toţi prietenii, pe care Zephyrin Xirdal nu-i avusese şi n-avea să-i aibă niciodată.

De data aceasta, oratorul fu mai zgârcit la vorbă şi se mărgini doar la dubla lui exclamaţie. Profund interesat de cele cuprinse în articol, îşi urmă lectura tăcut.

Ce citea oare cu atâta interes?

Ultimul din întreaga lume, Zephyrin Xirdal descoperea pur şi simplu bolidul din Whaston şi-i afla în acelaşi timp neobişnuita compoziţie, întâmplarea făcându-l să dea tocmai peste articolul consacrat acestui fabulos glob de aur…

— Ce mai bazaconie!… declară el, pentru sine însuşi, când ajunse pentru a doua oară la capătul articolului.

Zephyrin rămase câteva clipe pe gânduri, apoi îşi luă picioarele de pe pervazul ferestrei şi se apropie de masă. Criza de lucru era iminentă.

Fără să bâjbâie, Zephyrin Xirdal găsi în teancul de ziare nedesfăcute revista ştiinţifică pe care o căuta şi-i desfăcu banderola. Revista se deschise de la sine la pagina dorită.

O revistă ştiinţifică are dreptul să fie mai tehnică decât un mare cotidian. Şi cea din mâna lui Xirdal nu făcea excepţie. Elementele bolidului – traiectorie, viteză, volum, masă, natură – erau date în câteva cuvinte numai după pagini întregi de curbe savante şi ecuaţii algebrice.

Zephyrin Xirdal îşi asimilă fără mare efort hrana aceasta intelectuală, care de obicei se mistuie destul de greu, apoi privi cerul şi constată că nu se vedea nici un fir de nor.

— Vedem noi!… şopti el, făcând cu grabă câteva calcule.

Când termină, îşi strecură mâna sub un vraf de hârtii înghesuite într-un colţ şi, cu un gest căruia numai o practică îndelungată putea să-i dea atâta precizie, trimise vraful în alt colţ.

— Uluitor ce ordine e la mine! spuse el cu vădită satisfacţie, constatând că operaţia aceasta scosese la iveală, după cum prevăzuse, o lunetă astronomică, la fel de prăfuită ca o sticlă de vin vechi de o sută de ani.

Ca să-şi ducă luneta la fereastră, s-o îndrepte spre punctul cerului pe care îl determinase prin calcul şi să-şi lipească ochiul de ocular, avu nevoie de câteva clipe doar.

— Perfect exact, spuse el, după câteva minute de observaţie.

Urmară câteva minute de gândire, apoi Zephyrin Xirdal îşi luă hotărât pălăria şi începu să coboare cele şase etaje, în drum spre strada Drouot şi spre banca Lecoeur, cu care această stradă se mândrea pe bună dreptate.

Zephyrin Xirdal nu-şi făcea drumurile decât într-un singur fel, fără omnibuze, fără tramvaie şi fără trăsuri. Oricât de mare ar fi fost distanţa, el o străbătea întotdeauna pe jos.

Dar până şi în exerciţiul acesta, cel mai natural şi mai practic dintre toate sporturile, nu putea să fie decât original. Cu ochii în jos, legănându-şi umerii largi la dreapta şi la stânga, Xirdal trecea prin oraş de parcă ar fi străbătut un pustiu. Vehiculele şi pietonii îi erau absolut indiferenţi. De câte ori nu-l făceau «bădăran», «prost-crescut», «mojic» trecătorii îmbrânciţi sau cei cărora le strivea bătăturile cam cu prea multă nepăsare. Câte ocări mai energice, strigate la adresa lui de încântătoarele glasuri ale birjarilor siliţi să-şi oprească brusc trăsurile ca nu cumva să dea naştere vreunui «fapt divers», în care rolul de victimă l-ar fi jucat Zephyrin Xirdal!

Lui, puţin îi păsa de toate. Fără să audă nimic din concertul de blesteme care se ridica în urma lui, aşa cum se ridică talazul în urma vapoarelor, Xirdal îşi continua netulburat drumul călcând rar şi apăsat.

Douăzeci de minute îi fură suficiente ca să ajungă pe strada Drouot şi la banca Lecoeur.

— Unchiul e aici? îl întrebă el pe uşierul care se ridicase la apropierea lui.

— Da, domnule Xirdal.

— Singur?

— Singur.

Zephyrin Xirdal împinse uşa capitonată şi pătrunse în biroul bancherului.

— Ei!… Tu erai? întrebă fără să vrea domnul Lecoeur, când dădu cu ochii de el.

— Fiindcă mă vezi în carne şi oase, răspunse Zephyrin Xirdal, aş îndrăzni să-ţi spun că întrebarea n-are nici un rost şi că un răspuns ar fi lipsit de noimă.

Domnul Lecoeur, deprins cu ciudăţeniile finului său, pe care îl socotea pe bună dreptate dezechilibrat, dar, în anumite privinţe, genial, începu să râdă din toată inima.

— Aşa e, recunoscu el, dar dacă mi-ai fi răspuns pur şi simplu «da», ar fi fost mai scurt. Am dreptul să întreb care e scopul vizitei tale?

— Ai, căci…

— Inutil, îl întrerupse domnul Lecoeur. A doua întrebare pe care ţi-am pus-o e la fel de fără rost ca şi prima, căci ştiu din experienţă că nu te văd decât când ai nevoie de bani…

— Păi nu eşti dumneata bancherul meu? observă Xirdal.

— Aşa e, acceptă domnul Lecoeur, dar tu eşti un client tare ciudat! Îmi dai voie să-ţi dau un sfat, în privinţa asta?

— Dacă-ţi face plăcere…!

— Sfatul meu este să fii, dacă se poate, mai puţin econom. Ce naiba, dragul meu, cum îţi petreci tu tinereţea? Ştii măcar la cât ţi se ridică contul din banca mea?

— Habar n-am.

— Contul tău e monstruos, pur şi simplu! Da! Părinţii ţi-au lăsat un venit de peste cincisprezece mii de franci, iar tu nu izbuteşti să cheltuieşti nici măcar patru mii!

— Nu zău! făcu Xirdal, părând foarte mirat de remarca aceasta, pe care o mai auzise de cel puţin douăzeci de ori până atunci.

— Aşa stau lucrurile. Iar dobânzile ţi se acumulează mereu. Nu ştiu exact ce credit ai în clipa de faţă, dar sunt sigur că depăşeşte o sută de mii de franci. Cum trebuiesc folosiţi toţi banii aceştia?

— Am să studiez problema, spuse Zephyrin Xirdal cât se poate de serios. Dealtfel, dacă te stingheresc banii, n-ai decât să scapi de ei.

— Cum?

— Dă-i. E simplu de tot.

— Cui?

— Oricui. Ce-mi pasă mie?

Domnul Lecoeur înălţă din umeri.

— În sfârşit, cât îţi trebuie astăzi? Două sute de franci, ca de obicei?

— Zece mii de franci, răspunse Zephyrin Xirdal.

— Zece mii de franci? repetă bancherul, foarte mirat. Ei, asta-i ceva nou! Ce-ai de gând să faci cu zece mii de franci?

— O călătorie.

— Bună idee. Şi în ce ţară?

— Habar n-am, declară Zephyrin Xirdal.

Amuzat, domnul Lecoeur îşi privi zeflemitor finul şi clientul.

— Frumoasă ţară, spuse el serios. Iată cei zece mii de franci. Asta e tot ce vrei?

— Nu, răspunse Zephyrin Xirdal. Mai am nevoie şi de un teren.

— Un teren? se miră domnul Lecoeur care mergea, cum se spune, din surpriză în surpriză. Ce fel de teren?

— Un teren ca toate terenurile. Vreo doi sau trei kilometri pătraţi, de pildă.

— Deci un teren mic, spuse domnul Lecoeur, rece. Apoi întrebă, ironic: Pe Boulevard des Italiens?

— Nu, răspunse Zephyrin Xirdal. Nu în Franţa.

— Atunci unde? Spune.

— Habar n-am, făcu pentru a doua oară Zephyrin Xirdal, fără să se sinchisească.

Domnul Lecoeur abia îşi stăpânea râsul.

— Aşa, cel puţin, poţi alege, aprobă el. Dar spune-mi, dragă Zephyrin, cum cumva eşti cam… sucit? Ce noimă au toate astea, mă rog?

— Am de gând să fac o afacere, declară Zephyrin Xirdal pe când fruntea i se încreţea sub efortul gândirii.

— O afacere!… exclamă domnul Lecoeur, mirat la culme.

Şi, într-adevăr, era de mirare că un zăpăcit ca Xirdal se putea gândi la afaceri.

— Da, afirmă Zephyrin Xirdal.

— Importantă?

— Hm!… făcu Zephyrin Xirdal. Între cinci şi şase miliarde de franci.

De data aceasta, domnul Lecoeur îşi privi îngrijorat finul. Dacă acesta nu glumea cumva, însemna că e nebun, nebun de legat.

— Cât ai spus?… întrebă el.

— Între cinci şi şase miliarde de franci, repetă Zephyrin Xirdal cu glas liniştit.

— Eşti în toate minţile, Zephyrin? stărui domnul Lecoeur. Ştii că n-ai găsi destul aur pe Pământ ca să ajungi la a suta parte din suma asta fabuloasă?

— Pe Pământ, s-ar putea, spuse Xirdal. Dar în altă parte, se schimbă lucrurile.

— În altă parte…?

— Da. La patru sute de kilometri de-aici, în linie verticală.

O licărire trecu prin mintea bancherului. Informat, ca toţi oamenii de pe Pământ, de ziarele care, atâta amar de vreme, pisaseră unul şi acelaşi subiect, crezu că a înţeles. Şi, într-adevăr, înţelesese.

— Bolidul?… îngăimă el pălind uşor, fără să vrea.

— Bolidul, aprobă Xirdal, calm.

Dacă oricine în afară de finul său i-ar fi vorbit astfel, fără nici o îndoială că domnul Lecoeur l-ar fi azvârlit pe uşă afară. Clipele unui bancher sunt prea preţioase ca să-şi permită să le piardă ascultând aiureli. Dar Zephyrin Xirdal nu era oricine. Că poseda o doză serioasă de ţicneală, era, vai! prea adevărat; dar ţeasta aceasta ţicnită conţinea un creier de geniu, pentru care nimic nu era cu neputinţă a priori21.

— Vrei să exploatezi bolidul? întrebă domnul Lecoeur, privindu-şi finul drept în ochi.

— De ce nu? Ce ar fi extraordinar în asta?

— Dar bolidul se află la patru sute de kilometri de sol, după cum ai spus tu însuţi. N-ai pretenţia, cred, să te ridici până acolo…

— La ce bun, dacă îl fac să cadă?

— Cum?

— Ştiu cum, şi asta mi-e de ajuns.

— Ştii cum!… Ştii cum!… Cum ai să acţionezi asupra unui corp atât de depărtat? Unde ai să afli un punct de sprijin? Ce forţă o să pui în joc?

— Mi-ar lua prea mult timp să-ţi explic, răspunse Zephyrin Xirdal, şi, dealtfel, ar fi zadarnic: tot n-ai înţelege nimic.

— Eşti prea drăguţ! mulţumi domnul Lecoeur, fără să se supere.

Dar, la stăruinţele lui, finul consimţi totuşi să-i dea câteva scurte lămuriri. Explicaţiile acestea, autorul acestei neobişnuite povestiri le va scurta şi mai mult, arătând doar că, în ciuda gustului său binecunoscut pentru speculaţiile riscante, nu vrea să se pronunţe în legătură cu aceste teorii interesante, dar poate cam prea îndrăzneţe.

Pentru Zephyrin Xirdal, materia nu-i decât o aparenţă; ea n-are existenţă reală. Xirdal pretinde că poate dovedi aceasta prin imposibilitatea de a ne imagina alcătuirea ei intimă. Chiar dacă o vom descompune în molecule, atomi, particule, va rămâne totdeauna o ultimă fracţiune pentru care problema va trebui pusă din nou, în mod integral, şi asta la infinit, până când vom admite un principiu iniţial care nu va fi materia. Acest prim principiu imaterial este energia.

Dar ce este energia? Zephyrin Xirdal mărturiseşte că n-are habar. Omul aflându-se în contact cu lumea exterioară numai prin simţurile lui, iar simţurile omului fiind sensibile exclusiv la excitaţiile de ordin material, tot ce nu e materie rămâne în afara cunoaşterii lui. Dacă poate, printr-un efort al raţiunii pure, să admită existenţa unei lumi imateriale, se află totuşi în imposibilitate de a-i concepe natura, lipsindu-i termenii de comparaţie. Şi aşa va fi până când omenirea va dobândi noi simţuri, ceea ce nu e absurd a priori.

Oricum ar fi energia, după Zephyrin Xirdal, umple Universul şi oscilează veşnic între două limite: echilibrul absolut, care n-ar putea fi obţinut decât prin repartiţia ei uniformă în spaţiu, şi concentrarea absolută într-un singur punct pe care l-ar împrejmui în acest caz un vid perfect. Spaţiul fiind definit, aceste două limite sunt la fel de inaccesibile. De aci rezultă că energia imanentă se află într-o stare de cinematism perpetuu. Corpurile materiale absorbind neîncetat energia din această concentrare şi provocând neapărat altundeva un neant relativ, materia radiază în spaţiu, pe de altă parte, energia pe care o ţine închisă în ea.

Deci, în opoziţie cu axioma clasică «Nimic nu se pierde, nimic nu se creează», Zephyrin Xirdal proclamă că «Totul se pierde şi totul se creează». Substanţa veşnic distrusă se recompune veşnic. Fiecare din schimbările stării ei este însoţită de-o radiaţie de energie şi de o distrugere corespunzătoare de substanţă. Dacă distrugerea aceasta nu poate fi constatată cu instrumentele noastre, vina e a instrumentelor prea imperfecte, o enormă cantitate de energie fiind cuprinsă într-o particulă imponderabilă de materie, ceea ce explică, după Zephyrin Xirdal, faptul că astrele sunt despărţite prin distanţe uluitoare faţă de mărimea lor mediocră.

Distrugerea aceasta neconstatată există totuşi. Sunetul, căldura, electricitatea, lumina sunt dovezile ei indirecte. Fenomenele acestea sunt materie radiată şi prin ele se manifestă energia eliberată, deşi sub o formă încă grosolană şi semimaterială. Energia pură, oarecum sublimată, nu poate exista decât dincolo de hotarele lumilor materiale. Ea învăluie aceste lumi cu o dinamosferă într-o stare de tensiune direct proporţională cu masa lor şi cu atât mai slabă cu cât te depărtezi de suprafaţa lor. Manifestarea acestei energii şi a tendinţei sale la o condensare din ce în ce mai mare este atracţia.

Aceasta este teoria pe care Zephyrin Xirdal i-o expuse domnului Lecoeur, care îl ascultă puţin năucit.

— Acestea spuse, încheie Zephyrin Xirdal, ca şi cum ar fi vorbit despre lucrurile cele mai obişnuite, e de ajuns să eliberez o cantitate mică de energie şi să o îndrept spre un punct al spaţiului care îmi convine, ca să pot influenţa după voinţă un corp vecin cu acel punct, mai ales dacă corpul respectiv e de mică importanţă, cu alte cuvinte dacă nu e deţinător, el însuşi, al unei cantităţi considerabile de energie. E simplu ca bună ziua!

— şi ai mijlocul de-a elibera energia aceasta? întrebă domnul Lecoeur.

— Am mijlocul de a-i deschide un drum, îndepărtând din faţa ei tot ceea ce e substanţă şi materie, ceea ce e cam acelaşi lucru.

— În felul acesta, exclamă domnul Lecoeur, ai putea să strici întregul mecanism ceresc!

Zephyrin Xirdal nu păru deloc tulburat de enormitatea unei asemenea ipoteze.

— În momentul de faţă, recunoscu el cu modestă simplitate, maşina pe care am construit-o nu poate să-mi dea decât rezultate mult mai slabe. Dar ele sunt suficiente pentru a influenţa un păcătos de bolid de câteva mii de tone.

— Aşa să fie? spuse domnul Lecoeur care începuse să fie zguduit de cele auzite. Şi unde ai de gând să faci să-ţi cadă bolidul?

— Pe terenul meu.

— Care teren?

— Cel pe care mi-l vei cumpăra după ce voi face calculele necesare. Am să-ţi scriu în privinţa asta. Bineînţeles, pe cât posibil, am să aleg un ţinut aproape pustiu, unde pământul n-are valoare. Fără îndoială că s-ar putea ivi greutăţi la încheierea actului de vânzare. Nu sunt pe deplin liber în alegerea mea şi s-ar putea ca legătura cu ţara respectivă să se facă destul de greu.

— Lasă-mi mie grija asta, spuse bancherul. Doar telegraful n-a fost inventat pentru altceva. Răspund eu în privinţa actului.

Înarmat cu asigurarea aceasta şi cu cei zece mii de franci făcuţi pachet şi vârâţi în buzunar, Zephyrin Xirdal se reîntoarse acasă cu paşi mari, aşa cum plecase, şi, de îndată ce închise uşa, se aşeză la masa măturată mai întâi cu dosul palmei, după obicei.

Criza de lucru era în toi.

Toată noaptea Zephyrin Xirdal lucră cu înverşunare la calculele lui, dar, la venirea zorilor, soluţia era găsită. Determinase forţa care trebuia aplicată bolidului, orele în timpul cărora forţa trebuia aplicată, direcţiile ce trebuiau să i se dea, locul şi data căderii meteorului.

Xirdal luă imediat tocul, îi scrise domnului Lecoeur scrisoarea făgăduită, coborî s-o arunce la cutie şi se urcă din nou la el.

După ce încuie uşa, se apropie de unul din colţurile odăii unde trimisese în ajun, cu precizia lui deosebită, teancul de hârtii care acoperiseră până atunci luneta. Acum trebuia făcută operaţia inversă. Xirdal îşi vârî deci braţul sub grămada de hârtii, şi, cu o mână sigură, le trimise la vechiul lor loc.

Această a doua «aranjare» avu ca rezultat scoaterea la lumină a unei lădiţe negricioase, pe care Xirdal o ridică fără efort şi o duse în mijlocul încăperii, în faţa ferestrei.

Nimic deosebit în aspectul lădiţei, un simplu cub de lemn vopsit într-o culoare închisă. Înăuntru se aflau doar nişte bobine intercalate într-o serie de globuleţe de sticlă ale căror extremităţi ascuţite erau legate două câte două prin fire de aramă din ce în ce mai subţiri. Deasupra lădiţei, în aer liber, se zărea montat pe un pivot, în focarul unui reflector metalic, un ultim globuleţ dublu fusiform, pe care nici un conductor material nu-l lega de celelalte.

Cu ajutorul unor instrumente precise, Zephyrin Xirdal orientă reflectorul metalic exact în sensurile pe care i le indicau calculele din noaptea precedentă; apoi, constatând că totul era în ordine, puse în partea inferioară a lădiţei un tubuleţ extrem de strălucitor. Pe când lucra, vorbea, după obicei, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă admirat darul vorbirii de către un public numeros.

— Acesta, domnilor, e xirdalium, corp de-o sută de mii de ori mai radioactiv decât radiumul. Mărturisesc, între noi, că, dacă utilizez acest corp, o fac mai mult pentru dumneavoastră. Nu fiindcă xirdaliumul ar fi vătămător, dar Pământul radiază destulă energie ca să mai fie nevoie să-i adăugăm. E ca un grăunte de sare în apa mării. Totuşi, o mică punere în scenă nu strică deloc, după a mea părere, într-o experienţă de felul acesta.

Tot vorbind, Zephyrin Xirdal închisese cutia şi o legase prin două cabluri de elementele unei pile electrice aflată pe-o etajeră.

— Curenţii neutri, helicoidali, domnilor, continuă el, au, fireşte, din moment ce sunt neutri, proprietatea de a respinge toate corpurile, fără excepţie, fie că sunt mai mult sau mai puţin electrizate. Pe de altă parte, fiind helicoidali, ei iau o formă helicoidală, după cum e lesne de înţeles… Şi totuşi, mare noroc că m-am gândit să-i descopăr… Toate folosesc la ceva în viaţă!

Odată circuitul electric închis, un bâzâit uşor se auzi în lădiţa şi o lumină albăstruie ţâşni din globuleţul montat pe pivot. Aproape imediat, globuleţul începu să se rotească, mai întâi încet, apoi tot mai repede, ca să capete curând o mişcare absolut vertiginoasă.

Zephyrin Xirdal contemplă câteva secunde globuleţul dansând parcă un vals nebunesc, apoi privirea lui, urmând o direcţie paralelă cu axa reflectorului metalic, se pierdu în spaţiu.

La prima vedere, acţiunea aparatului nu părea să fie dovedită de nici un semn material. Dar un observator atent ar fi putut observa un fenomen care, dacă se manifesta cu discreţie, era în schimb destul de ciudat. Firele de praf care pluteau în atmosferă, intrând în contact cu marginile reflectorului metalic, păreau că nu mai pot trece de această limită şi se roteau cu violenţă, ca şi cum s-ar fi izbit de-un obstacol invizibil. În ansamblul lor, firele de praf formau un trunchi de con a cărui bază se lipea de circumferinţa reflectorului. La doi sau trei metri de aparat, conul acesta, format din particule impalpabile şi rotindu-se ca într-un vârtej, se transforma treptat într-un cilindru cu diametrul de câţiva centimetri, iar cilindrul de praf persista afară, în aer liber, deşi bătea un vânt destul de tăricel, până în momentul când dispărea în depărtare.

— Am onoarea să vă anunţ, domnilor, că totul e în regulă, spuse Zephyrin Xirdal, aşezându-se pe unicul său scaun şi aprinzându-şi o pipă umplută cu măiestrie.

O jumătate de oră mai târziu, Xirdal opri funcţionarea aparatului, pe care îl puse apoi iar în mişcare de mai multe ori, atât în ziua aceea cât şi în zilele următoare, având grijă să îndrepte reflectorul, de fiecare dată, spre un punct puţin schimbat al spaţiului. Timp de nouăsprezece zile procedă astfel, cu precizie absolută.

În a douăzecea zi, tocmai îşi pusese aparatul în funcţiune şi-şi aprinsese nelipsita pipă, când demonul invenţiilor îi fură o dată mai mult minţile. Una din consecinţele teoriei acesteia a distrugerii necontenite a materiei, teorie expusă pe scurt în faţa lui Robert Lecoeur, îl copleşi cu strălucirea ei. Dintr-o dată, aşa cum i se întâmpla de obicei, izbutise să conceapă principiul unei pile electrice, capabilă să se regenereze de la sine, prin reacţii succesive, dintre care ultima ar readuce corpurile descompuse în starea lor iniţială. O asemenea pilă avea să funcţioneze, fireşte, până la dispariţia totală a substanţelor întrebuinţate şi până la transformarea lor integrală în energie. Practic, aceasta însemna perpetuum mobile.

— Ia te uită!… Ia te uită!… bâigui Zephyrin Xirdal, emoţionat.

Şi începu să cugete aşa cum ştia el s-o facă, adică aţintindu-şi asupra unui singur punct şi într-un singur bloc toată forţa vitală a organismului său. Gândul astfel concentrat pe care îl îndrepta spre tainele unei probleme se asemăna cu un fascicul luminos în care ar fi reunite toate razele soarelui.

— Nici o obiecţie, spuse el, în sfârşit, exprimând cu glas tare rezultatul efortului său interior. Trebuie să încerc imediat.

Zephyrin Xirdal îşi luă pălăria, coborî în goană cele şase etaje şi dădu buzna în atelierul unui umil tâmplar care se afla peste drum. În câteva cuvinte clare şi precise, îi explică meşterului ce dorea, adică un soi de roată montată pe un ax de fier şi având pe margini douăzeci şi şapte de adâncituri ale căror dimensiuni le dădu; scobiturile erau menite să primească tot atâtea recipiente, care trebuiau să rămână verticale, cât timp suporturile lor se roteau.

După ce dădu toate lămuririle necesare şi ceru să-i fie executată imediat lucrarea, Xirdal intră, cinci sute de metri mai departe, în prăvălia unui negustor de chimicale, al cărui client era. Acolo îşi alese cele douăzeci şi şapte de recipiente, nişte borcănaşe pe care vânzătorul le înfăşură în hârtie groasă şi le legă cu o sfoară solidă, la care ataşă un mâner.

Când pachetul fu gata, Zephyrin Xirdal vru să se întoarcă acasă, dar, în uşa prăvăliei, se întâlni nas în nas cu unul din rarii lui prieteni, un bacteriolog de reală valoare. Pierdut în gânduri, Xirdal nu-l văzu pe bacteriolog, dar bacteriologul îl văzu pe Xirdal.

— Nu zău, e chiar Xirdal! făcu el, zâmbind prietenos. Asta zic şi eu întâlnire!

Auzind glasul binecunoscut, Xirdal consimţi să-şi deschidă ochii spre lumea exterioară.

— Nu zău, spuse el ca un ecou, e Marcel Leroux!

— În persoană.

— Ce mai faci?… Ştii, mă bucur grozav că te văd.

— Fac ce face un om când e pe cale să ia trenul. Aşa cum mă vezi, cu traista asta de gât, în care am pus trei batiste şi alte câteva obiecte de toaletă, alerg spre malul mării, unde o să mă îmbăt de aer curat vreme de opt zile.

— Norocosule! spuse Zephyrin Xirdal.

— Nu depinde decât de tine ca să fii la fel de norocos. Înghesuindu-ne un pic, am încăpea amândoi în tren.

— Să vezi… începu Zephyrin Xirdal.

— Doar dacă nu cumva în momentul de faţă te-ar reţine ceva la Paris.

— Da' de unde!

— N-ai de făcut nimic deosebit?… Nici o experienţă în curs?

Xirdal îşi răscoli cu bună-credinţă amintirile.

— Absolut nimic, răspunse el.

— În cazul acesta, lasă-te ispitit… Opt zile de vacanţă au să-ţi facă grozav de bine. Şi ce-o să mai stăm de vorbă pe plajă…!

— Unde mai pui că aş putea folosi vacanţa ca să lămuresc o problemă legată de mare, care mă frământă de mult, îl întrerupse Xirdal. O problemă legată în anumită măsură de problemele generale pe care le am în studiu. Tocmai la asta mă gândeam, când te-am întâlnit, mărturisi el cu înduioşătoare sinceritate.

— Atunci mergi?

— Merg.

— La drum!… Dar cred că mai întâi ar trebui să treci pe acasă, şi nu ştiu dacă mai ai timp…

— Inutil, răspunse Xirdal, convins. Am la mine tot ce-mi trebuie.

Şi arătă cu ochiul pachetul conţinând cele douăzeci şi şapte de recipiente.

— Perfect! se bucură Marcel Leroux.

Cei doi prieteni porniră cu paşi mari spre gară.

— Înţelegi, dragă Leroux, cred că tensiunea superficială…

O pereche întâlnită în cale îi sili pe cei doi prieteni să se despartă unul de altul, şi restul frazei se pierdu în huruitul trăsurilor. Dar asta nu-l putea supăra pe Zephyrin Xirdal, care îşi continua netulburat explicaţiile adresându-se rând pe rând trecătorilor, tare miraţi de cuvintele lui. Oratorul nu observă, însă, şi vorbi mai departe cu tărie, tăind valurile de oameni ale oceanului parizian.

Şi în acest timp, pe când Xirdal, înflăcărat de noua lui preocupare, se îndrepta cu paşi mari spre trenul care avea să-l ducă departe de oraş, pe strada Cassette, într-o cameră de la etajul şase, o lădiţă negricioasă, cu aspect inofensiv, bâzâia întruna încetişor, un reflector metalic îşi proiecta lumina lui albăstrie, iar cilindrul de praf rotitor pătrundea mereu, ţeapăn şi fragil totodată, în adâncurile necunoscute ale spaţiului.

Lăsat în voia lui, aparatul, pe care Zephyrin Xirdal neglijase să-l oprească şi căruia îi uitase acum până şi existenţa, îşi continua orbeşte obscura şi misterioasa lui activitate.