VIII ÎN CARE POLEMICILE PRESEI AGRAVEAZĂ SITUAŢIA, ŞI CARE SE TERMINĂ PRINTR-O CONSTATARE LA FEL DE SIGURĂ PE CÂT DE NEAŞTEPTATĂ

— El e, Omicron, el e! strigă Dean Forsyth, imediat ce privi prin ocularul telescopului.

— El însuşi, declară Omicron, adăugând: Dea Domnul ca doctorul Hudelson să nu fie în clipa asta în foişor!

— Sau, dacă este, spuse Forsyth, să nu poată găsi bolidul!

— Bolidul nostru, preciză Omicron.

— Bolidul meu! îl corectă Dean Forsyth.

Se înşelau, însă, amândoi. Luneta doctorului Hudelson se afla, în clipa aceea, aţintită spre sud-est, regiune a cerului străbătută atunci de meteor. Îl prinsese de cum se ivise, şi, ca şi turnul, foişorul nu-l pierdu din vedere până când dispăru în negurile sudului.

Dealtfel, astronomii din Whaston nu erau singurii care semnalau prezenţa bolidului. Observatorul din Pittsburg îl zări şi el, ceea ce avu drept rezultat trei observaţii succesive, dacă o punem la socoteală şi pe cea a observatorului din Boston.

Reîntoarcerea aceasta a meteorului era un fapt de cea mai mare importanţă – dacă socotim că meteorul însuşi oferea un interes real! Din moment ce rămânea în văzul lumii sublunare, însemna că avea o orbită închisă. Nu era deci una din stelele căzătoare care dispar după ce au atins ultimele straturi atmosferice, unul din asteroizii aceia care se ivesc o dată şi se duc să se piardă în spaţiu, unul dintre aeroliţii a căror cădere urmează imediat după ce apar. Nu. Meteorul revenea, circula în jurul Pământului ca un satelit. Merita deci ca astronomii să se ocupe de el – iată de ce trebuie scuzată îndârjirea lui Dean Forsyth şi a doctorului Hudelson în disputa pentru întâietatea descoperirii.

Din moment ce meteorul se supunea unor legi constante, era cu putinţă să i se calculeze elementele. Şi asta se făcea pretutindeni, dar nicăieri, se înţelege, cu aceeaşi patimă ca la Whaston. Totuşi, pentru ca problema să fie în întregime rezolvată, ar fi fost necesare mai multe observaţii temeinice.

Primul punct determinat, patruzeci de ore mai târziu, de către matematicieni care nu se numeau nici Dean Forsyth, nici Sydney Hudelson, a fost traiectoria bolidului.

Traiectoria se desfăşura riguros de la nord la sud. Uşoara deviaţie de 3°31’ semnalată de Dean Forsyth în scrisoarea către observatorul din Pittsburg era doar aparentă şi rezulta din rotaţia globului terestru.

Patru sute de kilometri despărţeau bolidul de suprafaţa Pământului, iar viteza lui prodigioasă atingea nu mai puţin de şase mii nouă sute şaizeci şi şapte metri pe secundă. Meteorul îşi împlinea mişcarea de revoluţie în jurul globului într-o oră, patruzeci şi unu de minute, patruzeci şi una de secunde şi nouăzeci şi trei de sutimi, de unde se putea conchide, după spusele unor oameni de meserie, că nu va mai reapare la zenitul Whastonului decât peste o sută patru ani, o sută şaptezeci şi şase de zile şi douăzeci şi două de ore.

Fericită constatare, capabilă să-i liniştească pe locuitorii oraşului care se temeau cumplit de căderea păgubosului asteroid! Dacă avea să cadă, avea să-i strivească pe alţii.

„Dar de ce să cadă? întreba «Whaston Morning». Nimic nu îndreptăţeşte presupunerea că va întâlni vreun obstacol în cale, şi nici că va putea fi oprit în mişcarea lui de translaţie.”

Lucrul era cât se poate de evident.

„Fireşte, observă «Whaston Evening», există aeroliţi care au căzut, care mai cad încă. Dar aceştia, cel mai adesea de mici dimensiuni, rătăcesc în spaţiu, şi nu cad decât dacă atracţia terestră îi prinde în trecere.

Explicaţia era exactă şi nu părea să privească bolidul în cauză, cu un mers atât de regulat şi de a cărui cădere lumea trebuia să se teamă tot atâta cât s-ar fi temut de căderea Lunii.

Bineînţeles, mai rămâneau încă multe puncte de stabilit, înainte de a se putea pretinde că se ştie tot despre asteroidul devenit un al doilea satelit al Pământului.

Ce volum avea? Ce masă? Ce natură?

La prima întrebare, Whaston Standard răspundea astfel: «După înălţimea şi dimensiunea aparentă a bolidului, diametrul lui trebuie să fie mai mare de cinci sute de metri, cel puţin atât au permis observaţiile să se stabilească până acum. Dar n-a fost încă posibil să i se stabilească natura. Ceea ce îl face vizibil, cu condiţia, bineînţeles, să foloseşti instrumente destul de puternice, este strălucirea lui vie, datorată, după cât se pare, frecării de atmosferă, deşi densitatea aerului e destul de slabă la o asemenea înălţime. Să fie acest meteor doar o îngrămădire de materii gazoase? Sau, dimpotrivă, se compune dintr-un nucleu solid, înconjurat de o coadă luminoasă? Care este, în acest caz, mărimea şi natura nucleului? Iată ce nu se ştie, şi poate că nu se va şti niciodată.

În rezumat, bolidul acesta n-are nimic extraordinar nici în privinţa volumului, nici în privinţa vitezei de translaţie. Singura lui particularitate este că descrie o orbită închisă. De cât timp se roteşte el astfel în jurul Pământului? Astronomii de meserie ar fi incapabili să ne spună, căci n-ar fi fost în stare să-l prindă în telescoapele lor oficiale fără cei doi concetăţeni ai noştri, domnul Dean Forsyth şi doctorul Sydney Hudelson, cărora li se cuvine gloria acestei măreţe descoperiri».

În toate acestea, după cum observa pe drept cuvânt Whaston Standard, nimic nu era extraordinar, în afară de stilul redactorului. De aceea, lumea savantă nu se ocupă decât în măsura cuvenită de ceea ce pasiona atât de tare sus-numitul ziar, iar lumea de rând abia dacă dădu vreo atenţie evenimentului.

Dar localnicii din Whaston se înverşunau să afle tot despre meteorul a cărui descoperire se datora celor doi oameni de vază din oraşul lor.

Dealtminteri, asemeni celorlalte fiinţe sublunare, poate că până la urmă nu s-ar mai fi sinchisit nici ei de incidentul acesta cosmic, pe care Punch se încăpăţâna să-l numească «comic», dacă ziarele, prin aluzii din ce în ce mai clare, n-ar fi scos la iveală rivalitatea dintre Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, fapt care alimentă din plin bârfelile. Toţi localnicii se grăbiră deci să folosească prilejul acesta de discordie şi oraşul începu, încetul cu încetul, să se împartă în două tabere.

Între timp, ziua căsătoriei se apropia. Doamna Hudelson, Jenny şi Loo, pe de-o parte, Francis Gordon şi Mitz, pe de altă parte, erau din ce în ce mai îngrijoraţi. Se puteau teme oricând de izbucnirea unui scandal iscat de întâlnirea celor doi rivali, aşa cum întâlnirea a doi nori încărcaţi cu electricitate diferită face să ţâşnească lumina fulgerului şi bubuitul tunetului. Se ştia că Dean Forsyth nu se potolea şi că mânia domnului Hudelson căuta orice prilej ca să se manifeste.

Cerul era, în general, senin, atmosfera curată, orizonturile Whastonului foarte limpezi. Cei doi astronomi puteau deci să-şi înmulţească observaţiile. Ocaziile nu le lipseau, căci bolidul se ivea deasupra orizontului de peste patrusprezece ori în douăzeci şi patru de ore, iar ei îi cunoşteau acum, datorită determinărilor observatoarelor, punctele precise spre care, la fiecare trecere, trebuiau să-şi îndrepte obiectivele.

Fără îndoială, comoditatea observaţiilor era inegală, ca şi înălţimea bolidului deasupra orizontului. Dar trecerile erau atât de dese, încât neajunsul acesta nu părea important. Dacă bolidul nu mai revenea la zenitul matematic al Whastonului, unde, printr-o întâmplare miraculoasă, fusese zărit prima oară, în schimb trecea zilnic atât de aproape de el încât, practic, însemna acelaşi lucru.

Acum cei doi astronomi puteau să se îmbete în voie de priveliştea meteorului care brăzda spaţiul deasupra lor, împodobit cu o superbă şi strălucitoare aureolă!

Iar ei îl mâncau din ochi. Îl mângâiau cu privirile. Îl numeau, după propriul lor nume, «bolidul Forsyth», «bolidul Hudelson». Îl simţeau al lor, cum îşi simt părinţii copilul, ba mai mult, cum îşi simte creatorul creaţia. Vederea lui îi ţinea într-o stare de nervozitate continuă. Observaţiile şi ipotezele pe care le deduceau din mersul bolidului le trimiteau unul la observatorul din Cincinatti, celălalt la observatorul din Pittsburg, fără să uite de fiecare dată să ceară prioritatea descoperirii.

Curând, lupta aceasta încă paşnică nu le mai satisfăcu duşmănia. Nemulţumiţi doar de ruperea relaţiilor diplomatice, încetând orice fel de raporturi personale, doreau acum bătălia pe faţă şi războiul declarat oficial.

Într-o zi, apăru în Whaston Standard o notă uşor agresivă împotriva doctorului Hudelson, notă care îi fu atribuită lui Dean Forsyth. În notă se spunea că există unii oameni care într-adevăr au ochii ageri când privesc prin lunetele altora şi că zăresc destul de bine ceea ce a mai fost văzut.

Drept răspuns la nota aceasta, Whaston Evening de a doua zi spuse că, în ceea ce priveşte lunetele, există unele fără doar şi poate prost şterse, al căror obiectiv e plin de pete, pe care nu e prea bine să le iei drept meteori.

În acelaşi timp, Punch publica o caricatură foarte reuşită a celor doi rivali, purtând amândoi aripi gigantice şi întrecându-se în viteză ca să-şi prindă meteorul, figurat printr-un cap de zebră care scotea limba la ei.

Deşi în urma acestor articole şi a jignitoarelor aluzii cuprinse în ele cearta dintre cei doi adversari tindea să se agraveze din zi în zi, ei n-avuseseră încă prilejul să intervină în privinţa căsătoriei. Dacă nu vorbeau despre ea, lăsau măcar lucrurile să se desfăşoare în voie şi nimic n-ar fi putut face să se creadă că Francis Gordon şi Jenny nu vor fi la data hotărâtă soţ şi soţie uniţi cu drag, pentru vecie, după cum spune un cântec bătrânesc din Bretagne.

În ultimele zile ale lunii aprilie nu se petrecu nici un incident nou. Dar dacă situaţia nu se agrava, în schimb nici nu se îmbunătăţea. La masă, în casa doctorului Hudelson, nu se mai spunea o vorbă despre meteor, şi Loo, mută din porunca mamei, turba de necaz că nu poate să-l trateze după cum merita. Numai dacă ai fi văzut-o cum îşi tăia friptura, ai fi ghicit că fetiţa se gândeşte la bolid şi că voia să-l facă fărâme atât de mici încât să nu i se mai dea de urmă. Cât despre Jenny, ea nu căuta să-şi ascundă mâhnirea, pe care doctorul nu voia s-o observe. Poate că, în realitate, nici n-o observa, într-atât îl absorbeau preocupările lui astronomice.

Bineînţeles, Francis Gordon nu mai venea la masă. Tot ce-şi îngăduia era să-şi facă vizita zilnică atunci când doctorul Hudelson se afla în foişor.

Nici în casa de pe Elisabeth Street prânzurile nu erau mai vesele. Dean Forsyth nu mai vorbea şi, când încerca să-i spună ceva lui Mitz, aceasta îi răspundea numai printr-un da sau nu, la fel de uscat pe cât era vremea de senină.

O singură dată, în ziua de 28 aprilie, Dean Forsyth, în clipa când se ridica de la masa de prânz, îşi întrebă nepotul:

— Tot te mai duci pe la Hudelsoni?

— Sigur că da, unchiule, îi răspunse Francis fără să şovăie.

— Şi de ce nu s-ar duce? întrebă Mitz, pusă pe ceartă.

— Nu te-am întrebat pe dumneata, Mitz! bombăni Forsyth.

— Dar eu o să vă răspund, domnule. Şi un câine îi poate vorbi unui episcop…!

Forsyth ridică din umeri şi se întoarse iar spre Francis.

— Ţi-am răspuns, unchiule, îi spuse acesta. Mă duc zilnic pe la ei.

— După toate câte mi le-a făcut doctorul! se mânie Forsyth.

— Dar ce ţi-a făcut?

— Şi-a permis să descopere…

— Ceea ce ai descoperit şi dumneata, ceea ce toată lumea avea dreptul să descopere… Căci, la urma urmei, despre ce e vorba? Despre un bolid, ca atâţia alţii care trec pe deasupra Whastonului.

— Îţi baţi gura de pomană, dragul meu, se amestecă Mitz ironică. Doar vezi bine că unchiul e orbit de piatra asta care nu-i mai brează decât piatra kilometrică din stradă.

Astfel vorbi Mitz, iar Dean Forsyth, pe care replica aceasta avu darul să-l scoată din sărite, spuse, nemaiputându-se stăpâni:

— Ei bine, Francis, eu îţi interzic să mai calci pe la doctor.

— Îmi pare rău că n-am să te pot asculta, unchiule, declară Francis Gordon, păstrându-şi cu greu calmul, într-atât îl revolta o asemenea pretenţie. Dar am să mă duc…

— Da, o să se ducă, strigă şi bătrâna Mitz, o să se ducă şi dacă o să ne tăiaţi pe toţi în bucăţi.

Forsyth se făcu că nu aude afirmaţia aceasta îndrăzneaţă.

— Deci, stărui în planurile tale de căsătorie? îşi întrebă el nepotul.

— Da, unchiule.

— Tot mai vrei să te însori cu fiica hoţului?

— Da, şi nimic în lume n-o să mă împiedice.

— Asta vom vedea noi!

Şi, spunând cuvintele acestea, primele care îi arătau hotărârea de-a se împotrivi căsătoriei, Dean Forsyth părăsi sufrageria şi porni pe scara turnului, trântind uşa cu zgomot.

Că Francis Gordon era hotărât să-şi continue, ca de obicei, vizitele la familia Hudelson, nu încăpea nici urmă de îndoială. Dar dacă, urmând pilda lui Dean Forsyth, doctorul avea să-i închidă uşa casei lui? Nu se putea aştepta la orice, de la aceşti doi duşmani orbiţi de invidie reciprocă, de ura care îi bântuie pe descoperitori, o ură mai rea decât oricare alta?

În ziua aceea, Francis Gordon abia izbuti să-şi ascundă tristeţea, când se află împreună cu doamna Hudelson şi cu fiicele ei. Despre scena petrecută nu spuse o vorbă. La ce bun să sporească îngrijorarea familiei, din moment ce era hotărât să nu ţină seama de poruncile unchiului, admiţând că Dean Forsyth şi le-ar fi menţinut?

Într-adevăr, ar fi putut o minte sănătoasă să accepte ca nunta celor doi logodnici să fie împiedicată sau măcar amânată din pricina unui bolid? Iar dacă Dean Forsvth şi doctorul Hudelson nu voiau nici în ruptul capului să dea ochi unul cu altul în timpul ceremoniei, ei bine, se vor lipsi de ei! La urma urmei, prezenţa lor nu era neapărat trebuitoare. Principalul era să nu refuze să-şi dea consimţământul… cel puţin doctorul, căci, dacă Francis Gordon era numai nepotul unchiului său, în schimb Jenny era fiica tatălui ei şi nu s-ar fi putut mărita împotriva voinţei acestuia. Dacă cei doi furioşi ţineau morţiş să se sfâşie între ei, pastorul O'Garth putea săvârşi, până una-alta, slujba căsătoriei în biserica Saint-Andrew.

Parcă pentru a justifica gândurile acestea optimiste, mai trecură câteva zile fără ca situaţia să se schimbe cu ceva. Vremea era tot frumoasă, şi niciodată cerul Whastonului nu fusese atât de senin. În afara ceţei de dimineaţă şi seară, care se risipea după răsăritul şi după apusul soarelui, nici un norişor nu păta puritatea atmosferei, în mijlocul căreia bolidul îşi îndeplinea cursa regulată.

Trebuie să repetăm că domnii Forsyth şi Hudelson continuau să-l mănânce din ochi, că întindeau braţele de parcă ar fi vrut să-l prindă, că-l respirau cu tot pieptul! Sigur, ar fi fost mai bine pentru ei dacă meteorul s-ar fi ascuns după vreun strat gros de nori, ca să nu-i scoată şi mai mult din minţi. De aceea Mitz, de câte ori se ducea la culcare, ameninţa cerul cu pumnul. Zadarnică ameninţare. Meteorul îşi trasa mereu curba luminoasă pe un firmament acoperit de stele.

Ceea ce agrava lucrurile era intervenţia, din zi în zi mai clară, a publicului, în această ceartă particulară. Ziarele, unele cu tărie, altele cu violenţă chiar, luau fie partea lui Dean Forsyth, fie partea doctorului Hudelson. Să rămână vreunul indiferent, nici pomeneală. Deşi chestiunea priorităţii nu putea fi pusă cu deplină legalitate, nimeni nu voia să cedeze. Din înălţimea turnului şi a foişorului, cearta cobora până în birourile redacţiilor, şi se puteau prevedea de pe acum complicaţii grave. Se şi anunţaseră câteva mitinguri în care să se discute problema. Iar în ce limbaj avea să se discute, nu-i greu de ghicit, dat fiind caracterul impetuos al cetăţenilor Americii.

Doamna Hudelson şi Jenny erau din ce în ce mai neliniştite văzând fierberea aceasta! Loo încerca zadarnic să-şi liniştească mama, iar Francis să-şi liniştească logodnica. Nu se putea ascunde faptul că ambii rivali se montau din ce în ce, că sufereau influenţa acestor aţâţări. În oraş se comentau cuvintele, false sau adevărate, spuse de Forsyth, cuvintele adevărate sau false rostite de doctorul Hudelson, şi, din zi în zi, din ceas în ceas, situaţia devenea mai ameninţătoare.

Iar în împrejurările acestea se produse o explozie despre care se poate spune că răsună în întreaga lume.

Oare explodase bolidul şi bolta cerului îi repercutase ecourile?

Nu. Era vorba pur şi simplu despre o ştire cât se poate de ciudată, pe care telegraful şi telefonul o răspândiră cu viteză electrică în toate republicile şi regatele Lumii Vechi şi Noi.

Numita ştire nu venea nici din foişorul doctorului Hudelson, nici din turnul lui Dean Forsyth, nici de la observatorul din Pittsburg, nici de la cel din Boston, nici de la cel din Cincinatti. De data aceasta, observatorul din Paris revoluţiona Universul civilizat, comunicând presei, la 2 mai, o notă redactată astfel: «Bolidul semnalat atenţiei observatorului din Cincinatti şi Pittsburg de doi onorabili cetăţeni ai oraşului Whaston, statul Virginiay şi a cărui mişcare în jurul globului terestru părea că se împlineşte până acum cu o regularitate perfectă, e actualmente studiat zi şi noapte în toate observatoarele lumii de o falangă de astronomi eminenţi, a căror înaltă competenţă nu-i egalată decât de admirabilul devotament pe care îl pun în slujba ştiinţei.

Dacă, în ciuda acestor cercetări atente, mai multe părţi ale problemei rămân încă de rezolvat, observatorul din Paris a izbutit măcar să rezolve una dintre ele şi să determine natura meteorului.

Razele emanate de bolid au fost supuse analizei spectrale şi dispoziţia fasciculelor a permis să se recunoască în mod sigur substanţa corpului luminat.

Nucleul care e înconjurat de-o aureolă strălucitoare şi de unde pornesc razele observate nu e de natură gazoasă, ci de natură solidă. Nu e din fier nativ, ca a multor alţi aeroliţi, şi nu e format din niciunul dintre compuşii chimici care constituiesc de obicei aceste corpuri rătăcitoare.

Bolidul este de aur, de aur curat, şi dacă nu i se poate indica valoarea, aceasta se datoreşte numai faptului că, până în momentul de faţă, n-a fost cu putinţă să fie măsurate cu precizie dimensiunile nucleului.»

Aşa suna nota adusă la cunoştinţă întregii lumi. Ce efect a produs, e mai uşor de închipuit decât de descris. Un glob de aur, o masă de metal preţios a cărei valoare nu putea fi decât de mai multe miliarde, circula în jurul Pământului! Câte visuri avea să zămislească un eveniment atât de senzaţional! Câtă lăcomie avea să trezească în întreaga lume şi mai ales în oraşul Whaston, căruia îi revenea cinstea descoperirii, dar mai cu seamă în inimile celor doi cetăţeni ai oraşului, de-acum înainte nemuritori, care purtau numele de Dean Forsyth şi Sydney Hudelson!