VII ÎN CARE O VOM VEDEA PE DOAMNA HUDELSON ADÂNC MÂHNITĂ DE ATITUDINEA DOCTORULUI ŞI O VOM AUZI PE MITZ CERTÂNDU-ŞI STĂPÂNUL CU TOATĂ ASPRIMEA.

Ce au răspuns Dean Forsyth şi doctorul Hudelson la glumele lui Whaston Punch? Absolut nimic, şi asta pentru binecuvântatul motiv că habar n-aveau despre articolul necuviinciosului ziar. Să nu afli lucrurile neplăcute, care se spun despre tine, e cel mai sigur mijloc de-a nu suferi, ar fi spus domnul de La Palice cu o neîndoielnică înţelepciune17. Totuşi, glumele acestea mai mult sau mai puţin spirituale nu prea sunt plăcute celor care le formează ţinta, şi dacă în cazul de faţă persoanele vizate n-au avut cunoştinţă de ele, nu la fel se poate spune despre rudele şi prietenii lor. Mitz, îndeosebi, era furioasă. Să-i învinuiască stăpânul că a atras bolidul care ameninţa securitatea oraşului!… După ea, domnul Dean Forsyth ar fi trebuit să-l cheme pe autorul articolului în faţa judecătorului John Proth, care l-ar fi condamnat la mari despăgubiri, fără să mai punem la socoteală temniţa pe care ar fi meritat-o pentru insinuările lui calomnioase.

Cât despre Loo, ea luă lucrurile în serios şi, fără să şovăie, dădu dreptate ziarului Whaston Punch.

— Da, are dreptate, spunea ea. Ce le-a venit domnului Forsyth şi lui papa să descopere piatra asta blestemată? Fără ei, ar fi trecut neobservată, ca atâtea altele care nu ne-au făcut nici un rău.

Răul, sau mai bine-zis nenorocirea la care se gândea Loo, era inevitabila rivalitate care avea să existe între unchiul lui Francis şi tatăl lui Jenny, cu toate consecinţele ei, tocmai în ajunul unei căsătorii care trebuia să strângă şi mai mult legăturile dintre cele două familii.

Temerile ei erau întemeiate şi ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă. Atâta vreme cât Dean Forsyth şi doctorul Hudelson avuseseră numai bănuieli reciproce, nu izbucni cearta. Relaţiile lor se răciseră, ei evitaseră să se întâlnească, dar lucrurile nu ajunseseră mai departe. Acum însă, de când cu nota observatorului din Boston, fusese stabilit în mod public că descoperirea aceluiaşi meteor aparţinea celor doi astronomi din Whaston. Ce le rămânea de făcut? Să revendice fiecare din ei întâietatea descoperirii? Se vor isca, pe această temă, discuţii particulare, sau chiar polemici răsunătoare cărora presa whastoniană le va da fără doar şi poate o ospitalitate binevoitoare?

Nu se ştia încă, şi viitorul singur avea să răspundă la aceste întrebări. Sigur, în orice caz, e că nici domnul Dean Forsyth, nici doctorul Hudelson nu mai pomeneau o vorbă despre nunta a cărei dată se apropia prea încet după dorinţa celor doi logodnici. Când se pomenea de nuntă în faţa unuia din cei doi astronomi, ei îşi aminteau imediat că mai au ceva de terminat în observator. Dealtfel, acolo îşi petreceau aproape tot timpul, din ce în ce mai preocupaţi şi mai absorbiţi.

Într-adevăr, dacă meteorul fusese zărit şi de câţiva astronomi oficiali, Dean Forsyth şi doctorul Hudelson în schimb încercară zadarnic să-l mai regăsească. Se depărtase oare la o distanţă prea mare pentru bătaia instrumentelor lor? Iată o presupunere destul de admisibilă, dar a cărei verificare nu putea fi făcută. De aceea, astronomii noştri nu se mai depărtau, zi şi noapte, de posturile lor de observaţie, profitând de toate înseninările cerului. Dacă lucrurile mai continuau aşa, până la urmă aveau să se îmbolnăvească.

Se istoveau amândoi, făcând eforturi zadarnice ca să calculeze elementele asteroidului, al cărui unic şi exclusiv descoperitor se încăpăţânau şi unul şi altul să se considere. Rezultatul muncii acesteia cuprindea o şansă serioasă pentru soluţionarea diferendului: din doi astronomi ex aequo18, cel mai tare în matematici putea să capete întâietatea.

Dar unica lor observaţie fusese de prea scurtă durată ca să dea formulelor o bază suficientă. Pentru determinarea orbitei bolidului ar mai fi fost necesară o observaţie, sau poate chiar mai multe. Iată de ce Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, temându-se fiecare să nu fie întrecut de rival, supravegheau cerul cu o râvnă egală şi la fel de sterilă. Capriciosul meteor nu se mai ivea pe orizontul Whastonului, sau, dacă mai reapărea cumva, o făcea în cel mai strict incognito.

Starea sufletească a celor doi astronomi se resimţea de pe urma zădărniciei eforturilor lor. Nu te puteai apropia de ei. De douăzeci de ori pe zi Dean Forsyth se răstea la Omicron, care îi răspundea cu acelaşi ton. Cât despre doctor, dacă n-avea pe cine să-şi verse mânia, asta nu însemna că nu e mânios.

În asemenea condiţii, cine s-ar mai fi gândit să vorbească despre actele necesare sau despre ceremonia nunţii?

Totuşi trecuseră trei zile de la apariţia notei trimisă ziarelor de observatorul din Boston. Orologiul ceresc, al cărui ac e soarele, ar fi bătut ziua de 22 aprilie, dacă ar fi avut cu ce. Încă douăzeci de zile şi ziua cea mare avea să sosească, deşi Loo pretindea, în nerăbdarea ei, că nu e trecută în calendar.

Era oare cazul să li se reamintească unchiului lui Francis Gordon şi tatălui lui Jenny Hudelson nunta despre care ei nu mai vorbeau de parcă n-ar fi trebuit niciodată să aibă loc? Doamna Hudelson socotea că e mai bine să nu i se spună nimic soţului ei, care n-avea nici un amestec în pregătirile de nuntă, după cum nu se ocupa nici măcar de propria lui gospodărie. În ziua cuvenită, doamna Hudelson avea să-i spună pur şi simplu: «Pune-ţi hainele negre, pălăria tare şi mănuşile. E timpul să mergem la Saint-Andrew. Dă-mi braţul şi haidem.»

Şi el va merge cu siguranţă, fără să-şi dea seama măcar, cu singura condiţie ca meteorul să nu-i treacă tocmai în clipa aceea prin faţa obiectivului telescopului!

Dar dacă părerea doamnei Hudelson precumpăni în casa din Moriss Street, dacă doctorul nu fu silit să se explice în privinţa atitudinii lui faţă de Dean Forsyth, acesta din urmă fu aspru atacat. Mitz nu mai ţinea seamă de nimic. Mânioasă pe stăpânul ei, ea voia, după cum spunea, să-i vorbească în patru ochi şi să lămurească situaţia aceasta atât de încordată, încât cel mai mic incident ar fi fost în stare să provoace o ruptură definitivă între cele două familii. Şi ce urmări ar fi putut avea o asemenea ruptură! Nunta amânată, poate chiar pentru vecie, deznădejdea celor doi logodnici, şi mai ales a scumpului de Francis, copilaşul ei, cum avea obicei să-l numească, de multă vreme şi cu multă duioşie. Şi ce s-ar fi făcut bietul tânăr, după o ceartă care ar fi exclus orice împăcare?

De aceea, în după-amiaza zilei de 22 aprilie, aflându-se singură în sufragerie cu Dean Forsyth, în patru ochi, după cum dorea, Mitz îşi opri stăpânul în clipa când acesta se îndrepta spre scara turnului.

Se ştie că domnul Forsyth se temea de explicaţiile cu Mitz. În genere, explicaţiile acestea se întorceau împotriva lui; deci i se părea mai cuminte să le evite.

De data aceasta, după ce o privi de sus pe Mitz, care i se păru o bombă cu fitilul aprins, gata să explodeze, domnul Dean Forsyth, dornic să se pună la adăpost de efectele bombei, bătu în retragere spre uşă. Dar, înainte de-a apăsa pe clanţă, Mitz i se puse în cale şi ochii ei săgetară ochii stăpânului, a căror privire se ferea cu teamă.

— Domnule, spuse ea, vreau să vă vorbesc.

— Să-mi vorbeşti, Mitz? Ştii, nu prea am timp acum…

— Nu zău! Păi nici eu, domnule, n-am timp, că am de spălat toate vasele de la masă. Ţevile dumneavoastră pot să mai aştepte, cum aşteaptă şi vasele mele.

— Şi Omicron?… Mi se pare că mă cheamă.

— Amicron?… Şi ăsta e un neghiob!… O să audă el de mine, curând, Amicron al dumneavoastră. N-aveţi decât să-l anunţaţi. Vorba proverbului: aşteaptă-mă şi te salut. Spuneţi-i asta din partea mea, domnule.

— N-am să uit, Mitz. Dar bolidul meu?

— Bolitul?… făcu Mitz. Nu ştiu ce-o mai fi şi ăsta, dar, orice mi-aţi spune, domnule, nu-i lucru curat dacă el, de câtăva vreme, v-a vârât o piatră în locul inimii.

— Un bolid, Mitz, explică răbdător domnul Dean Forsyth, e un meteor, şi…

— Aha, făcu Mitz, e mitiorul!… Atunci o să facă şi el ca Amicron: o să aştepte!

— Asta-i bună! se supără domnul Dean Forsyth, atins în punctul sensibil.

— Dealtfel, continuă Mitz, cerul e noros, o să plouă, şi nu-i momentul să vă distraţi cu ochii la lună…

Era adevărat, şi tocmai încăpăţânarea asta a norilor îi scotea din sărite pe Dean Forsyth şi pe doctorul Hudelson. De patruzeci şi opt de ore cerul fusese năpădit de nori groşi. Ziua, nici o rază de soare; noaptea, nici un firicel de stea. Norii se zvârcoleau de la un capăt al zării la altul, ca un văl pe care săgeata din vârful clopotniţei de la Saint-Andrew îl străpungea uneori cu vârful. În asemenea condiţii, imposibil să observi spaţiul, să revezi bolidul atât de viu disputat. Ba chiar se putea presupune că starea atmosferică nu-i favoriza nici pe astronomii din Ohio sau din Pennsylvania, şi nici pe cei de la celelalte observatoare din Vechiul sau din Noul Continent. Într-adevăr, nici o notă nouă privind apariţia meteorului nu mai apăruse în ziare. E adevărat că meteorul nu avea o importanţă atât de mare, încât să tulbure lumea ştiinţifică. Era vorba de un fapt cosmic destul de banal, şi trebuia să fii un Dean Forsyth sau un Hudelson ca să-i pândeşti reîntoarcerea cu o nerăbdare care, la ei, devenea furie.

Când Dean Forsyth îşi dădu seama că e cu neputinţă să scape, Mitz îşi încrucişă braţele şi vorbi astfel:

— Domnule Forsyth, nu cumva aţi uitat că aveţi un nepot pe care îl cheamă Francis Gordon?

— A, dragul de Francis, răspunse Forsyth, clătinând din cap cu îngăduinţă. Cum să-l uit?… Ce mai face Francis?

— Mulţumesc, bine, domnule.

— Mi se pare că nu l-am mai văzut de câtăva vreme…

— Da, nu l-aţi mai văzut de la masă.

— Adevărat…!

— Va să zică sunteţi cu ochii la lună, domnule, spuse Mitz, obligându-l pe Forsyth să se întoarcă spre ea.

— Da' de unde, Mitz!… Dar, ce vrei? Sunt cam preocupat…

— Atât de mult, încât se pare că aţi uitat un lucru de seamă…

— Am uitat un lucru de seamă? Care anume?

— Că nepotul dumneavoastră o să se însoare.

— Să se însoare…?!

— N-o să mă întrebaţi acum şi cu cine?

— Nu, Mitz… Dar de ce mă întrebi?

— Câtă şiretenie!… Doar nu-i nevoie să fii vrăjitor ca să ştii că întrebarea se pune pentru răspuns.

— Răspuns în legătură cu ce, Mitz?

— În legătură cu purtarea dumneavoastră faţă de familia Hudelson!… Ştiţi doar foarte bine că există o familie Hudelson, un doctor Hudelson, care locuieşte pe Moriss Street, o doamnă Hudelson, mamă a domnişoarei Loo şi a domnişoarei Jenny Hudelson, logodnica nepotului dumneavoastră…!

Pe măsură ce Mitz rostea, din ce în ce mai tare, numele Hudelson, Dean Forsyth îşi ducea mâna la piept, la coaste, la cap, ca şi cum numele acesta, transformat în gloanţe, l-ar fî lovit de la un pas. Suferea, se sufoca, i se urca sângele la cap. Văzându-l că nu răspunde, Mitz stărui:

— Aţi auzit, domnule?

— Cum să n-aud? strigă Dean Forsyth.

— Atunci?… făcu bătrâna, cât putu mai tare.

— Francis tot se mai gândeşte la căsătoria asta? spuse în sfârşit domnul Forsyth.

— Cum să nu se mai gândească? strigă Mitz. Se gândeşte la ea cum se gândeşte să respire, drăguţul de el! Cum ne gândim toţi, cum vă gândiţi şi dumneavoastră, după câte nădăjduiesc…

— Cum! Nepotul meu tot mai e hotărât s-o ia pe fiica acestui Hudelson?

— Pe miss Jenny, vă rog, domnule! Vă dau scris că e hotărât! Zău aşa, ar însemna că şi-a pierdut busola, dacă n-ar mai fi hotărât! Unde ar putea găsi o logodnică mai drăgălaşă, o tinereţe mai încântătoare…?

— Chiar dacă fiica omului care… a omului… a omului ăstuia căruia nu-i pot rosti numele fără să mă sufoc, ar putea fi drăguţă…

— Asta e prea de tot! strigă Mitz, desfăcându-şi cu violenţă şorţul, de parcă ar fi vrut să-şi părăsească imediat slujba.

— Ascultă… Mitz… ascultă, şopti Dean Forsyth, puţin speriat de atitudinea ei ameninţătoare.

Dar bătrâna învârti în aer şorţul, al cărui cordon atârna până la pământ.

— Asta-i prea de tot! izbucni ea. După cincizeci de ani de slujbă, mă duc mai bine să putrezesc în ungherul meu ca un câine râios, decât să rămân în casa unui om care îşi sfâşie sângele. Nu sunt decât o biată slujnică. Dar eu am inimă, domnule…!

— Ei, Mitz, răspunse domnul Dean Forsyth, supărat foc, va să zică nu ştii ce mi-a făcut Hudelson ăsta?

— Ce v-a făcut?

— M-a furat!

— Furat?

— Da, m-a furat cu neruşinare…!

— Şi ce v-a furat?… Ceasul?… Punga?… Batista…?

— Bolidul!

— A! Iar bolitul! strigă bătrâna, strâmbându-se cât putea mai ironic şi mai neplăcut pentru Forsyth. De mult nu mai auzisem de mitiorul dumneavoastră! E cu putinţă, Doamne, să ajungi în halul ăsta, din pricina unei drăcii care se plimbă!… O fi bolitul mai mult al dumneavoastră, decât al domnului Hudelson? V-aţi iscălit cumva pe el? Nu e oare al tuturor oamenilor, al oricui, al meu, al căţelului meu, dacă aş avea căţel… dar, slavă Domnului, n-am!… L-aţi cumpărat cu banii dumneavoastră sau vi l-a lăsat cineva moştenire…?

— Mitz! strigă Forsyth, care îşi ieşise din sărite.

— Nici o Mitz! făcu bătrâna, pierzându-şi şi ea răbdarea. Zău, trebuie să fii prost ca Saturn ca să te cerţi cu un prieten vechi pentru o ticăloasă de piatră pe care n-o s-o mai revezi niciodată.

— Taci! Taci! strigă astronomul, lovit în inimă.

— Nu, domnule, n-am să tac deloc, şi n-aveţi decât să-l chemaţi pe Amicron în ajutor…

— Pe Omicron!

— Da, pe el, şi n-o să mă facă să tac… Nici preşedintele n-ar fi în stare să-i astupe gura îngerului trimis să vestească sfârşitul lumii!

Oare înmărmurise Dean Forsyth, auzind fraza aceasta cumplită, căci gâtlejul i se strânsese într-atât, încât nu-i mai îngăduia să vorbească, iar gura îi paralizase şi nu mai putea să scoată nici un sunet! Sigur e că nu izbuti să răspundă nimic. Chiar dacă ar fi vrut, în culmea mâniei, s-o dea afară pe credincioasa dar arţăgoasa Mitz, i-ar fi fost cu neputinţă să rostească tradiţionalul «Ieşi!… Ieşi imediat, şi să nu te mai văd!»

Dealtfel, Mitz nici nu l-ar fi ascultat. Doar nu era să se despartă aşa, după cincizeci de ani de slujbă, pentru un păgubos de meteor, de stăpânul pe care îl văzuse venind pe lume.

Totuşi, era timpul ca scena aceasta să ia sfârşit. Dean Forsyth, dându-şi seama că nu va putea învinge, încercă să dea înapoi fără ca manevra lui să semene prea mult a fugă.

Şi îi veni în ajutor soarele. Cerul se lumină deodată, o rază vie pătrunse prin geamurile ferestrelor dinspre grădină.

În clipa asta, fără îndoială, doctorul Hudelson se afla în foişor – iată la ce se gândi imediat Forsyth. Îşi vedea rivalul profitând de înseninare, cu ochiul la ocularul telescopului, cercetând înaltele zone ale spaţiului…!

Şi nu se putu stăpâni. Raza de soare îl preschimba parcă într-un balon cu gaz. Îl umfla, făcea să-i crească forţa ascensională, îl silea să se ridice în atmosferă. Dean Forsyth, aruncându-şi ca pe un lest – ca să ducem la capăt comparaţia – toată mânia adunată în el, se îndreptă spre uşă.

Din nefericire, Mitz se afla acolo şi nu părea dispusă să-i facă loc. Avea deci să fie silit s-o apuce de braţ, să se lupte cu ea, să recurgă la ajutorul lui Omicron…?

Dar nu fu nevoit să ajungă atât de departe. Pesemne că bătrâna se simţea prea istovită de efortul făcut. Deşi îşi certa destul de des stăpânul, niciodată până acum n-o făcuse cu atâta foc.

Fie din pricina efortului fizic, fie din pricina gravităţii subiectului discutat, deosebit de palpitant, fiind vorba de fericirea viitoare a «scumpului de Francis», Mitz se simţi deodată fără puteri şi se prăbuşi pe un scaun.

Dean Forsyth, trebuie s-o spunem spre lauda lui, uită şi de soare, şi de cerul senin, şi de meteor. Se apropie de bătrână şi o întrebă îngrijorat ce-o doare.

— Nu ştiu, domnule. Parcă mi s-a răsucit stomacul.

— Stomacul răsucit? repetă Dean Forsyth, mirat la culme de boala aceasta într-adevăr neobişnuită.

— Da, domnule, făcu Mitz, cu glas îndurerat. Am un nod la inimă.

— Hm! făcu Dean Forsyth, căruia nici cea de-a doua explicaţie nu izbutise să-i alunge nedumerirea.

Şi se pregătea să-i dea bolnavei ajutorul obişnuit în astfel de împrejurări: să-i descheie bluza, să-i pună oţet la frunte şi la tâmple, să-i dea un pahar cu apă îndulcită…

Dar nu avu timp.

Glasul lui Omicron răsună din vârful turnului:

— Bolidul, domnule! strigă Omicron. Bolidul!

Dean Forsyth uită tot restul universului şi se năpusti pe scări.

Nu apucase bine să dispară când Mitz, regăsindu-şi puterile, se şi repezi după el. Şi, pe când astronomul urca rapid, sărind câte trei trepte odată pe scara în spirală, vocea lui Mitz îl urmărea, răzbunătoare:

— Domnule Forsyth, spunea Mitz, amintiţi-vă că nunta lui Francis Gordon cu Jenny Hudelson o să se facă, şi-o să aibă loc exact în ziua hotărâtă. Ori se face, domnule Forsyth, ori – şi Mitz spunea asta cu deosebită savoare – ori îmi pierd eu ştiinţa.

Dar Dean Forsyth nu răspunse nimic, nu auzi nimic. În salturi grăbite, el gonea în sus, pe scara turnului.