XI ÎN CARE DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON ÎNCEARCĂ O PUTERNICĂ EMOŢIE.

Acum, bolidul era pe deplin cunoscut. Cu gândul, cel puţin, fusese cercetat. I se determinaseră orbita, viteza, volumul, masa, natura, valoarea. Nu mai pricinuia îngrijorare nimănui, deoarece, urmându-şi traiectoria cu o mişcare uniformă, n-avea să cadă niciodată pe Pământ. Deci, e cât se poate de firesc faptul că opinia publică nu mai era îndreptată spre meteorul inaccesibil, care îşi pierduse misterul.

Fără îndoială, în observatoare, câţiva astronomi mai aruncau din când în când câte o privire grăbită spre sfera de aur care gravita pe deasupra capetelor; dar o părăseau repede, pentru a cerceta alte probleme ale spaţiului.

Pământul avea un al doilea satelit, şi atâta tot. Că satelitul era de fier sau de aur, nu putea să-i tulbure pe nişte savanţi pentru care lumea nu e decât o abstracţie matematică.

Regretabil însă era faptul că domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson n-aveau suflete atât de curate ca ale savanţilor. Indiferenţa care sporea în jurul lor nu le calma imaginaţia înfrigurată, şi amândoi se înverşunau ca şi mai înainte să observe bolidul – bolidul lor! – cu o înflăcărare apropiată de furie. La toate trecerile, ei se aflau la post, cu ochiul lipit de ocularul lunetei sau al telescopului, chiar şi în orele când meteorul nu se ridica decât cu câteva grade deasupra orizontului.

Timpul, care se menţinea splendid, favoriza în mod regretabil mania lor, îngăduindu-le să zărească astrul rătăcitor de douăsprezece ori în douăzeci şi patru de ore. Indiferent dacă meteorul avea sau nu să cadă pe Pământ, ciudatele lui particularităţi, care îl făceau unic şi celebru pentru totdeauna, le sporeau şi mai mult bolnăvicioasa dorinţă de a fi declaraţi fiecare în parte unicul descoperitor.

În aceste condiţii, ar fi însemnat curată nebunie să speri la împăcarea celor doi rivali, între care, dimpotrivă, stavila urii se ridica tot mai puternică. Doamna Hudelson şi Francis Gordon înţelegeau foarte bine lucrul acesta. Tânărul era aproape sigur că unchiul se va împotrivi prin toate mijloacele la căsătoria plănuită; doamna Hudelson avea şi mai puţină încredere că soţul i se va supune când va veni ziua cea mare. Iluzii nu-şi mai puteau face. Spre deznădejdea celor doi logodnici, spre mânia lui Miss Loo şi a lui Mitz, căsătoria părea, dacă nu compromisă, măcar amânată pentru o dată nehotărâtă şi în orice caz foarte depărtată.

Era dat totuşi ca situaţia, şi aşa destul de gravă, să se complice şi mai mult.

În seara zilei de 11 mai, Dean Forsyth care, ca de obicei, privea prin ocular, se depărtă brusc de telescop scoţând un strigăt surd, apoi se reîntoarse după ce scrise în grabă câteva note pe o hârtie, se depărtă din nou de telescop, ca apoi să revină iar, şi continuă jocul acesta până când bolidul dispăru la orizont.

În momentul acela, Dean Forsyth era galben ca ceara şi respira atât de greu încât Omicron, crezându-şi stăpânul bolnav, se repezi să-i dea ajutor. Dar Forsyth îl îndepărtă cu un gest şi, clătinându-se ca un om beat, se refugie în cabinetul său de lucru, unde se încuie răsucind de două ori cheia în broască.

De-atunci, Dean Forsyth nu mai fu văzut. Timp de peste treizeci de ore nu bău şi nu mâncă nimic. O singură dată, Francis reuşi să forţeze uşa, care se deschise însă foarte puţin, iar prin crăpătura ei îşi zări unchiul atât de zdrobit, atât de doborât, cu privirea atât de rătăcită, încât încremeni în prag.

— Ce doreşti? îl întrebă domnul Forsyth.

— Păi, unchiule, strigă Francis, sunt douăzeci şi patru de ore de când te-ai încuiat aici! Dă-mi voie măcar să-ţi aduc ceva de mâncare!

— N-am nevoie de nimic, în afară de linişte şi de calm, îi răspunse Dean Forsyth. Şi îţi cer, aşa cum ţi-aş cere un serviciu, să nu-mi mai tulburi singurătatea.

În faţa unui astfel de răspuns, rostit cu o hotărâre nestrămutată şi, în acelaşi timp, cu o blândeţe cu care Francis nu era obişnuit, tânărul nu mai avu curaj să insiste. Dealtfel, nici n-ar fi avut cum, uşa închizându-se după ultimele cuvinte ale astronomului. Nepotul se retrase deci, fără să poată afla nimic.

În dimineaţa zilei de l3 mai, cu o zi înainte de ajunul căsătoriei, Francis îi vorbea pentru a douăzecea oară despre noul lui motiv de îngrijorare doamnei Hudelson, care îl asculta oftând.

— Nu mai înţeleg nimic, spuse ea, în sfârşit. S-ar putea crede că soţul meu şi domnul Forsyth au înnebunit de-a binelea.

— Cum, şi soţul dumneavoastră? se miră Francis. Şi cu el s-a întâmplat ceva?

— Da, mărturisi doamna Hudelson. Parcă s-ar fi vorbit amândoi să se poarte aidoma. Criza soţului meu a început ceva mai târziu; asta e singura deosebire. Abia ieri dimineaţă s-a încuiat şi el în birou. De atunci nu l-a mai văzut nimeni, şi-ţi poţi închipui ce îngrijoraţi suntem.

— Să-ţi pierzi minţile, nu alta! exclamă Francis.

— Ceea ce îmi povesteşti despre domnul Forsyth, continuă doamna Hudelson, mă face să bănuiesc că iar au descoperit amândoi odată ceva în legătură cu blestematul de bolid. Şi nu prevăd nimic bun, după halul în care se găsesc…

— Ah, dacă ar fi după mine! se amestecă Loo.

— Ce-ai face, surioară? întrebă Francis Gordon.

— Ce-aş face? E simplu de tot. Aş trimite afurisitul de bolid să se plimbe departe, atât de departe încât nici cele mai bune lunete să nu-l mai poată prinde.

Poate că, într-adevăr, dispariţia bolidului le-ar fi readus liniştea domnului Forsyth şi doctorului Hudelson. Cine ştie dacă odată cu dispariţia pentru vecie a meteorului invidia nu le-ar fi pierit şi ea, într-o clipă?

Dar eventualitatea aceasta nu prea părea probabilă. Bolidul avea să fie prezent în ziua căsătoriei, avea să fie prezent şi după aceea, avea să fie veşnic prezent, deoarece gravita cu regularitate constantă pe orbita lui.

— În sfârşit, o să vedem… spuse Francis. Peste patruzeci şi opt de ore vor fi siliţi să ia o hotărâre; atunci vom şti la ce ne putem aştepta.

Reîntors în casa de pe Elisabeth Street, Francis începu să creadă altminteri – că noul incident nu va avea urmări serioase. Într-adevăr, domnul Forsyth ieşise din izolarea lui şi înghiţise tăcut o masă copioasă. Acum, istovit, ghiftuit, îndopat, dormea cu pumnii strânşi, pe când Omicron plecase în oraş, trimis de stăpânul său.

— L-ai văzut pe unchiu' înainte de-a adormi? o întrebă Francis pe Mitz.

— Cum te văd, drăguţule, îi răspunse ea. Doar eu i-am servit masa.

— Îi era foame?

— A mâncat ca un lup, jumări, friptură rece, cartofi, tartă cu fructe. N-a lăsat o fărâmă.

— Cum arăta?

— Destul de bine, doar că era palid ca un sceptru, cu ochii roşii de tot. L-am sfătuit să-şi spele ochii cu apă buricată. Dar nici nu m-a auzit măcar…

— N-a lăsat vorbă pentru mine?

— Nici pentru tine, nici pentru nimeni. A mâncat fără să deschidă gura şi s-a dus să se culce, după ce l-a trimis pe Amicron la Whaston Standard.

— La Whaston Standard! se miră Francis. Aş paria că vrea să publice vreo comunicare importantă în legătură cu lucrările lui. Şi acum iar au să înceapă polemicile în presă! Asta ne mai lipsea!

Comunicarea domnului Dean Forsyth către Whaston Standard Francis o citi necăjit a doua zi dimineaţă, înţelegând că soarta găsise iar cu ce să hrănească o rivalitate şi aşa destul de potrivnică fericirii lui. Mâhnirea îi spori şi mai mult când constată că cei doi rivali soseau la potou şi de data aceasta amândoi odată. Pe când Standard publica nota domnului Dean Forsyth, Whaston Morning publica o notă asemănătoare, semnată de doctorul Sydney Hudelson. Lupta înverşunată în care niciunul din cei doi rivali nu izbutise să-şi asigure un cât de mic avantaj continua deci!

Aproape identice la început, notele celor doi astronomi ajungeau la concluzii cu totul deosebite. Divergenţa aceasta de păreri, care provocă imediat controverse, putea fi la urma urmei folositoare, căci îngăduia să arate care dintre cei doi rivali avea dreptate.

Odată cu Francis, întregul Whaston, şi, odată cu Whastonul, întreaga lume, căci vestea fusese răspândită imediat prin reţeaua telegrafică şi telefonică, află neaşteptata ştire adusă la cunoştinţă de cei doi astronomi din Elisabeth Street şi din Moriss Street; comunicarea lor deveni imediat subiectul celor mai pasionate discuţii în cele două emisfere.

Noi îl lăsăm pe cititor să aprecieze dacă ştirea era cu adevărat senzaţională şi dacă emoţia publicului era justificată sau nu.

Domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson începeau prin a spune că observaţiile lor neîntrerupte le îngăduiseră să remarce o perturbare de necontestat în mersul bolidului. Orbita lui, până atunci exact nord-sud, era acum uşor înclinată spre nord-est – sud-vest. Pe de altă parte, o modificare cu mult mai importantă fusese constatată în distanţa faţă de sol a meteorului, distanţă care era uşor, dar incontestabil, micşorată, fără ca viteza de translaţie să fi sporit. Din aceste observaţii şi din calculele care decurseseră din ele, cei doi astronomi conchideau că meteorul, în loc să urmeze o orbită veşnică, va cădea neapărat pe pământ, într-un punct şi la o dată care puteau fi precizate de pe acum. Dacă până aici cei doi astronomi erau de acord, mai departe însă părerile lor nu se mai potriveau.

Pe când ecuaţiile savante ale unuia dintre ei îl îndemnau să afirme că în ziua de 28 iunie bolidul va cădea în extremitatea sudică a Japoniei, nişte ecuaţii la fel de savante îl obligau pe celălalt să arate că inevitabila cădere va avea loc abia la 7 iulie, într-un punct al Patagoniei.

Iată ce grozav se potrivesc părerile astronomilor. Publicul n-are decât să aleagă!

Dar, până una-alta, publicul nu se gândea să aleagă. Un singur lucru îl interesa: asteroidul urma să cadă şi, odată cu el, urmau să cadă miile de miliarde care rătăceau în spaţiu. Acesta era esenţialul. Altminteri, fie că se prăbuşeau în Japonia, fie că se prăbuşeau în Patagonia sau în oricare altă parte, miliardele tot aveau să fie regăsite.

Consecinţele unui asemenea eveniment, tulburarea economică pe care acest uriaş aflux al aurului nu se putea să n-o provoace erau discutate pretutindeni. În general, cei bogaţi erau necăjiţi gândindu-se la devalorizarea probabilă a averii lor, iar cei săraci erau încântaţi de perspectiva amăgitoare că se vor alege şi ei cu ceva.

Iar Francis era deznădăjduit. Ce-i păsa lui de miliarde şi de biliarde? Singurul bun pe care şi-l dorea era scumpa lui Jenny, comoară mult mai preţioasă decât bolidul şi decât ticăloasele lui bogăţii.

Tânărul alergă în Moriss Street. Dar şi acolo fusese aflată funesta veste şi i se prevedeau jalnicele urmări. O ceartă violentă şi de neîmpăcat devenise inevitabilă între cei doi smintiţi care îşi atribuiau drepturi asupra unui astru de pe cer, acum când, pe lângă amorul propriu profesional, se adăuga şi interesul material.

Cât suspină Francis strângând mâinile doamnei Hudelson şi ale fetelor ei! Cât tropăi de mânie înflăcărata Loo! Câte lacrimi vărsă încântătoarea Jenny, lacrimi pe care mama, sora şi logodnicul nu le putură opri chiar când Francis îşi afirmă din nou nezdruncinata credinţă şi jură că va aştepta, la nevoie, până în ziua când ultimul bănuţ din cele cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde va fi cheltuit de proprietarul definitiv al fabulosului meteor. Imprudent jurământ, care, după toate aparenţele, îl condamna să rămână în vecii vecilor neînsurat.