XII ÎN CARE O VEDEM PE DOAMNA ARCADIA STANFORT AŞTEPTÂND LA RÂNDUL EI, CU VIE NERĂBDARE, ŞI ÎN CARE DOMNUL JOHN PROTH SE DECLARĂ INCOMPETENT.

În dimineaţa aceea, judecătorul John Proth stătea la fereastră, pe când slujnica lui, Kate, umbla de colo, colo prin cameră. Puteţi fi siguri că domnului John Proth puţin îi păsa dacă bolidul trecea sau nu pe deasupra Whastonului. Fără nici o preocupare, de orice natură ar fi fost ea, judecătorul străbătea cu privirea piaţa Constituţiei spre care dădea poarta principală a paşnicei lui locuinţe.

Dar ceea ce domnul Proth socotea lipsit de interes, pe Kate o interesa totuşi, într-o oarecare măsură.

— Va să zică e de aur, domnule? întrebă ea, oprindu-se în faţa domnului Proth.

— Aşa se pare, îi răspunse judecătorul

— Nu prea vă impresionează, domnule.

— După cum vezi, Kate.

— Şi totuşi, dacă e de aur, trebuie că valorează milioane!

— Milioane şi miliarde, Kate. Da, miliardele se plimbă pe deasupra capetelor noastre.

— Şi au să pice, domnule!

— Aşa se pare, Kate.

— Gândiţi-vă, domnule, că n-o să mai existe nenorociţi pe pământ!

— Au să existe tot atâţia cât sunt, Kate.

— Cum asta, domnule…?

— Ar trebui să-ţi dau prea multe explicaţii… În primul rând, Kate, îţi poţi închipui ce însemnează un miliard?

— Un miliard este… este…

— De o mie de ori un milion.

— Atât de mult!

— Da, Kate, şi dacă ai trăi o sută de ani, tot n-ai avea timp să numeri un miliard, chiar dacă ai face asta câte zece ore pe zi…

— E cu putinţă, domnule…!

— E sigur chiar.

Kate rămase o clipă năucită de ideea că un veac nu ţi-ar ajunge ca să numeri un miliard!… Apoi luă din nou mătura şi ştergătorul de praf şi îşi continuă munca. Dar, din când în când, se oprea adâncită în gânduri.

— Cât i-ar veni fiecăruia, domnule?

— Ce, Kate?

— Bolidul, dacă ar fi împărţit egal la toţi oamenii.

— Să socotim, Kate, răspunse domnul John Proth.

Judecătorul luă o foaie de hârtie şi un creion.

— Admiţând, spuse el pe când scria de zor cifrele, admiţând că Pământul ar avea o mie cinci sute de milioane de locuitori. Ar veni… ar veni trei mii opt sute cincizeci şi nouă de franci şi douăzeci şi şapte de centime pe cap de om.

— Numai atât! şopti Kate dezamăgită.

— Numai atât! afirmă domnul John Proth, pe când Kate privea gânditoare spre cer.

Când bătrâna se hotărî să revină pe pământ, zări, la intrarea dinspre Exeter Street, două persoane asupra cărora atrase atenţia judecătorului:

— Le vedeţi pe cele două doamne care aşteaptă acolo?!

— Da, Kate, le văd.

— Uitaţi-vă la una din ele… la cea mai înaltă… care bate din picior de nerăbdare.

— Într-adevăr, bate din picior, Kate. Dar cine e, habar n-am.

Vai, domnule, e tânăra pe care aţi cununat-o în faţa porţii, acum două luni, fără să descalece…

— Domnişoara Arcadia Walker? întrebă John Proth.

— Acum o cheamă doamna Stanfort.

— Adevărat, ea e, recunoscu judecătorul.

— Ce-o fi căutând aici?

— Asta nu ştiu, răspunse domnul Proth. Şi adaug că nu ţin deloc să aflu.

— O fi având iar nevoie de noi?

— Nu prea cred, căci bigamia e interzisă pe teritoriul Statelor Unite, spuse judecătorul, închizând fereastra. Oricum, ţine seama că trebuie să merg la tribunal, unde judec astăzi un proces important, în legătură cu bolidul care te preocupă. Dacă doamna Stanfort mă caută, te rog să-i exprimi regretele mele…

Tot vorbind, domnul John Proth se pregăti de plecare. Cu pas liniştit, judecătorul coborî treptele, ieşi prin portiţa care dădea în Potomac Street şi dispăru în tribunalul care se afla chiar în faţa casei, pe partea cealaltă a străzii.

Kate nu se înşelase: doamna Arcadia Stanfort, aflată în dimineaţa aceea la Whaston, împreună cu Bertha, camerista ei, se plimba nerăbdătoare de colo-colo, uitându-se mereu în susul străzii.

Orologiul primăriei bătu ora zece.

— Şi iată că el n-a sosit încă! exclamă doamna Arcadia.

— N-o fi uitat cumva ziua întâlnirii? sugeră Bertha.

— Să uite!… şopti indignată Arcadia Stanfort.

— Dacă nu s-o fi răzgândit… continuă Bertha.

— Răzgândit! repetă doamna Stanfort, şi mai indignată.

Şi făcu câţiva paşi spre Exeter Street, cu camerista după ea.

— Nu-l vezi venind? întrebă nerăbdătoare, după câteva minute.

— Nu doamnă.

— E prea de tot!

Doamna Stanfort se reîntoarse spre piaţă.

— Nu… nimeni încă… nimeni!… repetă ea. Să mă facă să aştept… după ce ne-am înţeles… Şi totuşi astăzi este l8 mai!

— Da, doamnă.

— Iar peste câteva minute va fi ora zece şi jumătate.

— Peste zece minute.

— Ei bine, să nu-şi închipuie că am să-mi pierd răbdarea! Voi rămâne aici toată ziua, ba mai mult încă, dacă va fi nevoie!

Personalul hotelului din piaţa Constituţiei ar fi putut remarca prezenţa tinerei femei, aşa cum remarcaseră, cu două luni înainte, nerăbdarea călăreţului care o aştepta atunci ca s-o conducă în faţa judecătorului. Dar acum toată lumea, bărbaţii, femeile, copiii, se gândeau la cu totul altceva… la un lucru la care în tot Whastonul fără îndoială că doamna Stantort era singura care nu se gândea. Toată lumea se gândea numai la minunatul meteor, la trecerea lui pe cer, la căderea lui anunţată cu precizie – deşi în zile diferite! – de cei doi astronomi din oraş. Grupurile de oameni din piaţa Constituţiei, oamenii de serviciu ieşiţi în prag nici nu se sinchiseau măcar de prezenţa doamnei Arcadia Stanfort. Nu ştim dacă, aşa cum afirmă credinţa populară cu privire la lunatici, luna ar exercita vreo influenţă asupra creierului omenesc. În orice caz, putem afirma că globul nostru număra în ziua aceea un număr uluitor de «meteorici» şi ei uitau să bea şi să mănânce, cu gândul la globul, valorând miliarde, care li se plimba pe deasupra capetelor şi care peste câteva zile avea să se prăbuşească pe Pământ.

Doamna Stanfort, vădit lucru, avea alte griji.

— Tot nu-l vezi, Bertha? repetă ea, după o scurtă aşteptare.

— Nu, doamnă.

În momentul acela se auziră strigăte dinspre capătul pieţei. Trecătorii dădură fuga într-acolo. Câteva sute de persoane veniseră prin străzile învecinate şi, curând, se strânse o adevărată mulţime. În acelaşi timp, ferestrele caselor se umplură de curioşi.

«Iată-l!… iată-l…»

Acestea erau cuvintele care zburau din gură în gură. Şi ele răspundeau atât de bine dorinţei doamnei Arcadia Stanfort, încât o făcură să exclame: «În sfârşit…!», de parcă i-ar fi fost adresate ei.

— Nu, doamnă, îi spuse camerista, nu pentru dumneavoastră strigă lumea…

Şi, într-adevăr, de ce l-ar fi aclamat mulţimea tocmai pe cel aşteptat de doamna Arcadia Stanfort? De ce i-ar fi remarcat sosirea?

Dealtfel, toate capetele se ridicau spre cer, toate braţele se întindeau, toate privirile se îndreptau spre partea de nord a orizontului.

Nu cumva îşi făcea apariţia faimosul bolid? Oare localnicii se adunaseră în piaţă ca să-i salute trecerea?

Nu. La ora aceasta meteorul străbătea spaţiul în altă emisferă. În plus, chiar dacă ar fi brăzdat spaţiul deasupra orizontului, cu ochiul liber n-ar fi putut să fie zărit în plină zi.

Cui se adresau, deci, aclamaţiile mulţimii?

— Un balon, doamnă!… spuse Bertha. Priviţi!… Iată-l că se iveşte după turla bisericii Saint-Andrew.

Coborând domol din înaltele zone ale atmosferei, un aerostat se ivea, într-adevăr, salutat de aplauzele voioase ale mulţimii. De ce era aplaudat? Ascensiunea aceasta oferea vreun interes deosebit? Existau motive ca publicul să-i facă o asemenea primire?

Da, într-adevăr, existau…

În ajun, balonul se înălţase dintr-un oraş vecin, avându-l la bord pe celebrul aeronaut Walter Vragg, însoţit de-un ajutor; ascensiunea urmărea să încerce o observaţie a bolidului în condiţii mai favorabile. Iată cauza emoţiei mulţimii dornice să afle rezultatele originalei tentative.

Se înţelege de la sine că, atunci când fusese anunţată ascensiunea, Dean Forsyth, spre groaza bătrânei Mitz, ceruse şi el «să ia parte»; şi se înţelege, tot de la sine, că doctorul Hudelson ceruse acelaşi lucru, spre groaza la fel de mare a doamnei Hudelson. Situaţia era cu atât mai delicată, cu cât aeronautul nu putea să ia cu el decât un singur pasager. Din pricina aceasta se iscase o teribilă ceartă epistolară între cei doi rivali, care se bazau pe drepturi egale. Până la urmă şi unul şi celălalt fuseseră lăsaţi deoparte în favoarea unui al treilea personaj, pe care Walter Vragg îl prezenta drept ajutorul său, spunând că nu se poate lipsi de el.

Acum un vânt uşor mâna aerostatul deasupra Whastonului, iar populaţia avea de gând să le facă aeronauţilor o primire triumfală.

Împins uşor de-o adiere abia simţită, balonul îşi continuă coborârea domoală şi ateriză exact în mijlocul pieţei Constituţiei. Sute de braţe prinseră imediat nacela, pe când Walter Vragg şi ajutorul său puneau piciorul pe pământ.

Acesta din urmă, lăsându-şi şeful să se ocupe de anevoioasa operaţie a dezumflării, se îndreptă grăbit spre doamna Arcadia Stanfort. Iar când ajunse lângă ea, îi spuse înclinându-se:

— Iată-mă, doamnă.

— La zece şi treizeci şi cinci, constată supărată doamna Arcadia Stanfort, arătându-i cu degetul cadranul orologiului municipal.

— Iar noi aveam întâlnire la zece şi treizeci de minute, recunoscu noul venit, politicos; te rog să mă ierţi, dar aerostatele nu se supun totdeauna dorinţei noastre cu punctualitatea care ar fi de dorit.

— Deci, nu m-am înşelat. Dumneata erai în balonul acesta, împreună cu Walter Vragg?

— Eu eram.

— Vrei să-mi explici cum de-ai ajuns acolo?

— Nimic mai simplu. Mi s-a părut original să vin aşa la întâlnire, şi atâta tot. Am cumpărat deci, cu bani grei, un loc în nacelă, punându-i lui Walter Vragg condiţia să mă coboare aici, la zece şi jumătate fix. Cred că-i putem ierta o întârziere de cinci minute…

— Fireşte, din moment ce ai sosit, îngădui doamna Arcadia Stanfort. Îmi închipui că nu ţi-ai schimbat intenţiile…

— Deloc.

— Tot mai eşti de părere că ar fi mai cuminte să ne despărţim?

— Exact.

— Părerea mea e că nu suntem făcuţi unul pentru altul.

— Iar eu o împărtăşesc pe de-a-ntregul.

— Desigur, domnule Stanfort, sunt departe de a nu-ţi recunoaşte calităţile…

— Şi eu le apreciez pe ale dumitale la justa lor valoare.

— Oamenii se pot stima, fără să se iubească. Stima însă nu însemnează dragoste şi nu poate face să fie suportată o nepotrivire de caractere atât de mare.

— Nimic mai adevărat.

— Fireşte că dacă ne-am iubi…!

— Ar fi cu totul altceva…

— Dar nu ne iubim.

— Din nefericire, lucrul acesta e sigur.

— Ne-am căsătorit fără să ne cunoaştem şi am avut câteva deziluzii reciproce… A! Dacă ne-am fi făcut unul altuia vreun serviciu mai însemnat, capabil să ne mişte imaginaţia, poate că lucrurile n-ar fi ajuns aici…

— Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. N-ai avut prilejul să-ţi sacrifici averea ca să mă salvezi de ruină.

— Dar aş fi făcut-o, domnule Stanfort. Iar dumitale nu ţi-a fost dat să-mi salvezi viaţa, primejduindu-ţi propria viaţă.

— N-aş fi şovăit nici o clipă, doamnă Arcadia.

— Sunt convinsă. Dar n-ai avut prilejul. Am fost străini unul pentru altul, şi străini am rămas…

— Aşa e, din păcate…

— Am crezut că ne potrivim la gusturi, măcar în privinţa călătoriilor…

— şi n-am reuşit să cădem niciodată de acord încotro să pornim!

— Într-adevăr, când eu doream să plec spre sud, dumneata doreai să mergi spre nord.

— Iar când eu doream să plec spre răsărit, dumneata voiai să mergi spre apus!

— Până la urmă, chestiunea bolidului a umplut paharul…

— L-a umplut, într-adevăr…

— Căci tot mai eşti hotărât să-l crezi pe domnul Dean Forsyth, nu-i aşa?

— Sunt absolut hotărât…

— Şi să porneşti spre Japonia, ca să asişti la căderea meteorului?

— Da.

— Iar eu sunt hotărâtă să ţin seama de părerea doctorului Hudelson.

— Şi să te duci în Patagonia.

— Împăcare nu există!

— Nu.

— Ne mai rămâne deci un singur lucru de făcut…

— Unul singur!

— Să ne înfăţişăm judecătorului, domnule.

— Vă urmez, doamnă.

Amândoi, la trei paşi unul de altul, dar pe aceeaşi linie, se îndreptară spre locuinţa domnului Proth, urmaţi la o distanţă respectuoasă de camerista Bertha.

Bătrâna Kate se afla în poartă.

— Domnul Proth? întrebară domnul şi doamna Stanfort.

— Nu-i acasă, le răspunse Kate.

Feţele celor doi soţi exprimară o egală mâhnire.

— Şi o să lipsească mult? întrebă doamna Stanfort.

— Până la masă, spuse Kate.

— Şi la câte ia masa?

— La unu.

— Ne vom reîntoarce la ora unu, spuseră domnul şi doamna Stanfort, amândoi odată.

Apoi plecară.

Ajunşi în mijlocul pieţei, unde se mai afla încă balonul lui Walter Vragg, se opriră o clipă.

— Avem două ore de aşteptat, constată doamna Arcadia Stanfort.

— Două ore şi un sfert, preciză Seth Stanfort.

— Ţi-ar place să petrecem aceste două ore împreună?

— Dacă binevoieşti să accepţi…

— Ce-ai zice să facem o plimbare pe malul Potomacului?

— Tocmai voiam să-ţi propun şi eu…

Soţul şi soţia porniră spre Exeter Street, dar, după câţiva paşi, se opriră:

— Îmi îngădui să fac o remarcă? întrebă domnul Stanfort.

— Fireşte, răspunse doamna Arcadia.

— Constat că în clipa de faţă suntem de acord. Şi lucrul acesta ni se întâmplă pentru prima…

— Şi pentru ultima dată! răspunse doamna Stanfort, continuându-şi drumul.

Ca să ajungă la capătul lui Exeter Street, domnul şi doamna Stanfort trebuiră să-şi facă loc prin mulţimea din ce în ce mai numeroasă, adunată în jurul aerostatului. Iar dacă mulţimea aceasta nu era şi mai numeroasă, dacă nu se adunaseră toţi locuitorii Whastonului în piaţa Constituţiei, pricina e că un lucru şi mai senzaţional atrăgea în momentul acela o mare parte a interesului public.

De cu zori, întregul oraş se îndreptase spre tribunal, în faţa căruia se formase o coadă formidabilă. Imediat ce uşile fuseseră deschise, mulţimea se năpustise zgomotoasă în sala tribunalului, care se umpluse într-o clipă. Şi numai cei care nu găsiseră loc fuseseră nevoiţi să plece. Ca o compensaţie, ghinioniştii şi întârziaţii aceştia avuseseră parte să asiste la aterizarea lui Walter Vragg.

Dar cât de mult ar fi vrut să se înghesuie şi ei printre norocoşii care umpleau sala tribunalului, unde se judeca în momentul acela procesul cel mai senzaţional din câte au fost sau vor fi judecate vreodată!

Fireşte, delirul publicului ajunsese la culme în ziua când observatorul din Paris adusese la cunoştinţă că bolidul, sau măcar nucleul său, era de aur pur. Şi totuşi, delirul stârnit atunci nu se putea compara nici pe departe cu cel stârnit pe tot întinsul pământului când domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson afirmaseră categoric că asteroidul va cădea. Atunci se declaraseră nenumărate cazuri de nebunie, iar ospiciile deveniseră în câteva zile neîncăpătoare.

Dar cu siguranţă că, dintre nebunii aceştia, cei mai înnebuniţi erau autorii emoţiei care zguduia întregul pământ.

Până atunci, nici Dean Forsyth şi nici doctorul Hudelson nu se gândiseră să devină proprietarii bolidului. Dacă ceruseră cu atâta ardoare prioritatea asupra descoperirii lui, pricina nu fusese valoarea aurului, miliardele de care nimeni n-avea să aibă parte niciodată, ci doar dorinţa de-a lega unul numele Forsyth, celălalt numele Hudelson de acest eveniment astronomic.

Situaţia se schimbase însă cu totul după ce constataseră, în noaptea de 11 spre 12 mai, abaterea ivită în traiectoria meteorului. O întrebare mai arzătoare decât toate le tulburase imediat minţile.

Cui îi va aparţine bolidul, după cădere? Ale cui vor fi trilioanele nucleului împreimuit acum de o aureolă strălucitoare? După dispariţia aureolei – doar nu râvnea nimeni la nişte raze impalpabile! – nucleul avea să rămână. Şi preschimbarea lui în monezi sunătoare şi săltăreţe devenea o problemă destul de dificilă…!

Al cui o să fie?

«Al meu! strigase fără pic de şovăire Dean Forsyth, al meu care i-am semnalat primul prezenţa pe orizontul Whastonului.» «Al meu! strigase la fel de convins doctorul Hudelson, pentru că eu sunt autorul descoperirii!»

Cei doi nesăbuiţi îşi făcuseră curând cunoscute prin presă pretenţiile lor potrivnice şi de neîmpăcat. Timp de două zile, ziarele din Whaston îşi umpluseră coloanele cu proza furioasă a celor doi adversari. Dean Forsyth şi doctorul Hudelson îşi aruncaseră unul altuia epitetele cele mai urâte în legătură cu bolidul inaccesibil, care părea într-adevăr că-şi râde de ei de la o înălţime de patru sute de kilometri.

În asemenea condiţiuni se înţelege că nu mai putea fi vorba de căsătoria plănuită. De aceea, ziua de l5 mai trecu fără ca Francis şi Jenny să devină soţ şi soţie.

Şi chiar logodnici se mai puteau socoti oare? Nepotului său, care făcea o ultimă încercare, Dean Forsyth îi răspunse, cuvânt cu cuvânt: «Îl socotesc pe doctor un ticălos şi niciodată n-am să-ţi dau consimţământul să te însori cu fata unui Hudelson.»

Iar cam la aceeaşi oră, numitul doctor Hudelson punea capăt vaietelor fiicei lui, strigând următoarele: «Unchiul lui Francis e un tâlhar şi niciodată n-am să-mi mărit fata cu nepotul unui Forsyth!»

Categoric şi fără putinţă de împotrivire.

Ascensiunea aerostatică a lui Walter Vragg dăduse un nou prilej de manifestare a urii reciproce a celor doi astronomi. În scrisorile pe care presa, dornică de scandaluri, le publicase imediat, expresiile folosite de o parte şi de alta atinseseră o violenţă de neînchipuit, lucru care, cum lesne se va recunoaşte, nu putea îmbunătăţi situaţia.

Dar ocara nu e, totuşi, o soluţie. Când ai o neînţelegere cu cineva, rămâne să faci ce fac toţi oamenii în asemenea cazuri, adică să te adresezi justiţiei. Procedeul acesta e cel mai nimerit şi mai sigur pentru înlăturarea neînţelegerilor.

Cei doi adversari se gândiseră, până la urmă, să-l folosească.

Iată de ce, în ziua de l7 mai, o citaţie îi cerea doctorului Hudelson să se prezinte a doua zi în faţa judecătorului John Proth, citaţie trimisă de domnul Dean Forsyth; iată de ce, o citaţie identică fusese trimisă imediat de doctorul Hudelson domnului Dean Forsyth; iată de ce, în sfârşit, în dimineaţa aceea de l8 mai, o mulţime zgomotoasă şi nerăbdătoare umpluse sala tribunalului.

Domnul Dean Forsyth şi domnul Sydney Hudelson erau prezenţi. Citaţi amândoi de judecător, rivalii se aflau faţă în faţă.

La începutul şedinţei se trecuse în grabă peste câteva pricini mai mărunte, iar împricinaţii care sosiseră ameninţându-se cu pumnii părăsiseră sala braţ la braţ, spre deplina mulţumire a domnului Proth. Va izbuti oare să-i împace şi pe cei doi adversari care urmau să i se înfăţişeze acum?

— Procesul următor, porunci el.

— Forsyth contra Hudelson şi Hudelson contra Forsyth, anunţă grefierul.

— Poftiţi mai aproape, spuse judecătorul, înălţându-se în jilţul lui.

Dean Forsyth şi doctorul Hudelson ieşiră din grupurile de partizani care îi înconjurau. Şi se aşezară unul lângă altul, străpungându-se cu privirea, încleştând pumnii; stăteau alături, ca două tunuri încărcate până la gura ţevii şi pe care o scânteie le-ar fi putut face să bubuie amândouă odată.

— Despre ce e vorba, domnilor? întrebă judecătorul Proth, care, altminteri, cunoştea foarte bine pricina.

Domnul Dean Forsyth vorbi cel dintâi.

— Am venit ca să-mi fie recunoscute drepturile…

— Şi eu, ale mele, îl întrerupse domnul Hudelson.

Se iscă imediat un duet asurzitor, în care, împotriva tuturor regulilor armoniei, se cânta în disonanţă continuă.

Domnul Proth lovi grăbit în masă cu un cuţit de fildeş, aşa cum face cu bagheta un dirijor când vrea să oprească o cacofonie de nesuportat.

— Vă rog, domnilor, spuse el, vorbiţi pe rând! În ordine alfabetică, îi dau cuvântul domnului Forsyth; domnul Hudelson va putea vorbi apoi în voie.

Deci, domnul Forsyth dădu primul lămuririle necesare, pe când doctorul abia izbutea să se stăpânească. Domnul Forsyth povesti cum, la l6 martie, la şapte treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de secunde dimineaţa, aflându-se la observaţie în turnul său de pe Elisabeth Street, zărise un bolid străbătând cerul de la nord ia sud: arătă cum urmărise meteorul tot timpul cât cerul fusese senin şi cum, în sfârşit, peste câteva zile, trimisese o scrisoare Observatorului din Pittsburg ca să semnaleze descoperirea şi să-şi stabilească prioritatea.

Când îi veni rândul să vorbească, doctorul Hudelson dădu, prin forţa lucrurilor, o explicaţie identică; tribunalul, după ascultarea părţilor, ar fi trebuit deci să rămână la fel de puţin luminat ca şi înainte de pledoarii.

Dar se părea că nu e deloc aşa, căci domnul Proth nu mai ceru nici o lămurire suplimentară. Cu un gest mieros, el ceru doar să se facă linişte, şi, când linişte se făcu, dădu citire sentinţei pe care o redactase cât timp vorbiseră adversarii.

«Ţinând seama, spunea sentinţa, că pe de o parte domnul Dean Forsyth declară că a descoperit un bolid care străbătea atmosfera deasupra oraşului Whaston, în ziua de l6 martie, la ora şapte treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de secunde dimineaţa;

Ţinând seama, pe de altă parte, că domnul Sydney Hudelson declară că a văzut acelaşi bolid, la aceeaşi oră, în acelaşi minut şi în aceeaşi secundă…»

— Da! Da! strigară partizanii doctorului, săltându-şi cu frenezie braţele spre cer.

— Nu! Nu! răspunseră partizanii domnului Forsyth, lovind cu picioarele în podea.

«Dat fiind că ambele reclamaţii se întemeiază pe o chestiune de minute şi de secunde şi că sunt de ordin exclusiv ştiinţific;

Dat fiind că nu există articol de lege aplicabil la prioritatea unei descoperiri astronomice;

Pe aceste temeiuri declarăm reclamaţiile în afara competenţei juridice şi condamnăm ambele părţi la plata solidară a cheltuielilor de judecată.»

Se înţelege că judecătorul nu putea să facă altfel.

Altminteri – şi poate că asta era şi intenţia domnului Proth – cei doi reclamanţi aflându-se cu spatele unul la altul, în poziţia aceasta nu exista nici măcar temerea că se vor deda la acte de violenţă reciprocă. Iată un avantaj apreciabil.

Dar nici reclamanţii şi nici partizanii lor nu înţelegeau ca procesul să se termine astfel. Dacă domnul Proth nădăjduise să aranjeze lucrurile cu o declaraţie de incompetenţă, trebuia să renunţe la nădejdea aceasta.

Două voci dominară murmurul stârnit de pronunţarea sentinţei.

Cer cuvântul! strigară Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, amândoi odată.

— Deşi nu revin asupra sentinţei date, răspunse judecătorul, cu glasul acela binevoitor pe care nu-l părăsea niciodată, chiar în circumstanţele cele mai grave, acord cu plăcere cuvântul domnului Dean Forsyth şi doctorului Hudelson, cu condiţia să nu vorbească decât pe rând.

Asta însemna să le ceară prea mult celor doi rivali. Şi răspunseră împreună, cu egală volubilitate, cu aceleaşi cuvinte tari, nevrând să rămână niciunul mai prejos cu un cuvânt, cu o silabă măcar.

Domnul Proth îşi dădu seama că lucrul cel mai înţelept era să-i lase în voie, şi ascultă cât putu să audă. Astfel, izbuti să înţeleagă sensul noii argumentări. Nu mai era vorba de o chestiune astronomică, ci de una de interese, privind o revendicare de proprietate, într-un cuvânt, din moment ce bolidul urma să cadă, al cui va fi el? Al domnului Dean Forsyth? Al doctorului Hudelson?

— Al domnului Forsyth! strigară partizanii turnului

— Al doctorului Hudelson! strigară partizanii foişorului.

Domnul Proth, a cărui faţă de om cumsecade era luminată de un zâmbet filosofic, ceru linişte, ceea ce obţinu imediat, într-atât de viu era interesul stârnit.

— Domnilor, spuse el, îngăduiţi-mi, mai întâi de toate, să vă dau un sfat. În cazul când bolidul ar cădea cu adevărat…

— Va cădea! repetară laolaltă partizanii domnului Dean Forsyth şi ai doctorului Hudelson.

— Fie! se învoi magistratul cu o politeţă binevoitoare, cum în America magistratura nu prea ştie să aibă. În ceea ce mă priveşte, n-am nimic împotrivă, şi nu doresc decât ca bolidul să nu-mi strivească florile din grădină.

Câţiva oameni din public zâmbiră. Domnul Proth profită de destinderea aceasta ca să-i privească binevoitor pe cei doi reclamanţi. Vai! Zadarnică bunăvoinţă! Mai uşor ar fi fost să domolească doi tigri flămânzi decât să-i împace pe cei doi rivali de neîmpăcat.

— În acest caz, continuă magistratul pe un ton părintesc, fiind vorba de un bolid care valorează cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde, v-aş sfătui să-l împărţiţi.

— Niciodată!

Cuvântul acesta, atât de hotărât negativ, izbucni de pretutindeni. Niciodată, nici domnul Forsyth, nici domnul Hudelson n-au să consimtă la o împărţire! Nici vorbă că şi aşa le-ar fi revenit aproape câte trei trilioane la fiecare, dar nu există trilion care să poată birui amorul propriu.

Cu adânca lui cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti, domnul Proth nu se miră deloc că sfatul lui, oricât de înţelept era, îi ridica împotrivă aproape întreaga asistenţă. Nu se miră, deci, şi aşteptă ca zarva să se mai potolească.

Pentru că împăcarea e imposibilă, spuse el, de îndată ce izbuti să se facă auzit, tribunalul va da sentinţa.

La cuvintele acestea se făcu linişte deplină, ca prin farmec, şi nimeni nu îndrăzni să-l întrerupă pe domnul Proth care îi dicta cu glas liniştit grefierului: «Tribunalul, Ascultând părţile în concluziile şi pledoariile lor;

Dat fiind că mărturiile depuse au egal temei de-o parte şi de alta şi că se sprijină pe aceleaşi începuturi de dovadă;

Dat fiind că din descoperirea unui meteor nu decurge în mod necesar asupra sus-numitului un drept de proprietate, că legea e mută în această privinţă, şi că, în lipsă de lege, nu există nimic analog în jurisprudenţă;

Că exercitarea acestui pretins drept de proprietate, fie el chiar întemeiat, ar putea, date fiind circumstanţele deosebite ale pricinei de faţă, să întâmpine greutăţi de neînlăturat, şi că orice sentinţă ar risca să rămână literă moartă, ceea ce ar dăuna principiilor pe care se bazează orice societate civilizată şi ar duce la scăderea în faţa opiniei publice a justei autorităţi a faptului judecat;

Dat fiind că se cuvine, într-un caz atât de special, să se procedeze cu prudenţă şi cu luare-aminte;

Dat fiind că judecata priveşte, oricare ar fi afirmaţiile părţilor, un eveniment ipotetic şi care poate foarte bine să nu aibă loc;

Că meteorul, dealtfel, poate să cadă în sânul mărilor care acoperă trei sferturi din suprafaţa globului;

Că, şi într-un caz şi în altul, reclamaţia ar trebui să fie ştearsă de pe rol, în urma dispariţiei oricărei materii litigioase.

Pe aceste temeiuri, Amână sentinţa până la căderea efectivă şi pe deplin constantă a bolidului în cauză.»

— Punct, dictă domnul Proth, ridicându-se în acelaşi timp din jilţ.

Judecata era încheiată.

Auditoriul rămăsese sub impresia înţeleptelor «dat fiind că» ale domnului Proth. Părea posibil, într-adevăr, ca meteorul să cadă în fundul mărilor unde ar fi trebuit să se renunţe la pescuirea lui. Pe de altă parte, la ce «greutăţi de neînlăturat» făcuse aluzie judecătorul? Ce însemnau cuvintele acestea misterioase?

Totul dădea de gândit, iar gândirea calmează de obicei minţile prea înflăcărate.

Dar e uşor de închipuit că Dean Forsyth şi doctorul Hudelson nu căzură deloc pe gânduri, căci ei, cel puţin, nu se liniştiseră deloc, ba dimpotrivă. Din două colţuri ale sălii, cei doi astronomi amatori îşi arătau unul altuia pumnii, vorbindu-le în acelaşi timp partizanilor respectivi.

— Nu ştiu cum să numesc judecata aceasta, tuna Dean Forsyth, cu o voce de stentor. E de-a dreptul nesăbuită!

— Sentinţa e absurdă! strigă în acelaşi timp cât îl ţinea gura Sydney Hudelson.

— Să spună că bolidul meu n-o să cadă…!

— Să pună la îndoială căderea bolidului meu…!

— O să cadă acolo unde am spus…!

— I-am fixat locul căderii…!

— Şi pentru că dreptatea mi-a fost refuzată…

— Mă voi duce să-mi apăr drepturile până la capăt, şi voi pleca astă-seară chiar…

— Am să-mi susţin dreptul până la ultima instanţă, şi pornesc la drum chiar astăzi…

— În Japonia! urlă Dean Forsyth.

— În Patagonia! urlă la fel de tare doctorul Hudelson.

— Uraaa! răspunseră într-un glas cele două tabere adverse.

Când toată lumea ieşi în stradă, mulţimea se împărţi în două grupuri, cărora li se adăugară curioşii care nu putuseră găsi loc în sala tribunalului. Şi se iscă o zarvă de toată frumuseţea: strigăte, provocări, ameninţări ale acestor turbaţi. Şi fără îndoială că s-ar fi trecut repede la fapte, căci, vădit lucru, partizanii lui Dean Forsyth nu cereau decât să-l linşeze pe doctorul Hudelson, iar partizanii doctorului Hudelson erau dornici să-l linşeze pe Dean Forsyth, ceea ce ar fi constituit un mod ultraamerican de a încheia procesul…

Din fericire, autorităţile îşi luaseră şi ele măsurile lor de precauţie. Numeroşi poliţişti interveniră cu hotărâre, la momentul oportun, despărţindu-i pe adversari.

Imediat ce adversarii se despărţiră, mânia superficială li se spulberă ca prin farmec. Cum trebuiau totuşi să păstreze un motiv ca să facă larmă cât mai multă, încetară să strige împotriva şefului taberei adverse, dar continuară în schimb să strige pentru cel al cărui drapel îl adoptaseră.

«Trăiască Dean Forsyth!» «Trăiască Hudelson!»

Strigătele acestea se încrucişară cu un zgomot ca de tunet. Curând, ele se contopiră într-un singur răcnet: «La gară!» urlau cele două grupuri, în sfârşit de acord.

Şi, de îndată, mulţimea se rândui de la sine în două alaiuri, care străbătură pieziş piaţa Constituţiei scăpată acum de balonul lui Walter Vragg. În fruntea unuia din alaiuri păşea mândru Dean Forsyth, iar doctorul Hudelson se afla în fruntea celuilalt alai.

Poliţiştii îi lăsară în pace, nepăsători, căci nu se mai temeau de tulburări. Într-adevăr, nu mai exista pericolul unei ciocniri între cele două alaiuri, dintre care unul îl conducea triumfal pe Dean Forsyth la Gara de Vest, prima etapă spre San Francisco şi Japonia, iar celălalt îl însoţea, nu mai puţin triumfal pe Sydney Hudelson la Gara de Est, punctul terminus al liniei spre New York, de unde doctorul avea să se îmbarce pentru Patagonia.

Încetul cu încetul strigătele scăzură, apoi se stinseră în depărtare.

John Proth, care, din pragul porţii, se distrase privind mulţimea gălăgioasă, se gândi atunci că era ora mesei şi se pregăti să intre în casă.

În clipa aceea se apropiară de el un domn şi o doamnă, care înaintaseră ocolind piaţa.

— O clipă, vă rog, domnule judecător, spuse gentlemanul.

— Vă stau la dispoziţie, domnule şi doamnă Stanfort, răspunse domnul Proth politicos.

— Domnule judecător, continuă Seth Stanfort, acum două luni ne-am prezentat în faţa dumneavoastră ca să ne căsătorim…

— Şi mă bucur că am putut să vă cunosc cu această ocazie, declară domnul Proth.

— Astăzi, domnule judecător, adăugă Seth Stanfort, venim în faţa dumneavoastră ca să divorţăm.

Judecătorul Proth, om cu experienţă, îşi dădu seama că nu era cazul să încerce o împăcare.

Mă bucur şi cu prilejul acesta că vom reînnoi cunoştinţa, spuse el, calm.

Cei doi se înclinară.

— Fiţi buni şi intraţi, le propuse judecătorul.

— E neapărată nevoie? întrebă domnul Seth Stanfort, aşa cum făcuse şi cu două luni mai înainte.

Şi, tot ca acum două luni, domnul Proth îi răspunse calm:

— Deloc.

Mai multă înţelegere nici că s-ar fi putut să aibă cineva. Dealtfel, cu toate că în general nu sunt pronunţate în condiţii atât de anormale, divorţurile pot fi obţinute grozav de lesne în marea Republică!

Nimic nu pare mai simplu şi în această uimitoare ţară a Americii, în care mai uşor te dezlegi decât te legi. În unele dintre statele ei e suficient să-ţi stabileşti un domiciliu fictiv, şi nu-i deloc nevoie să te prezinţi personal la divorţ. Nişte agenţii speciale se însărcinează să strângă martorii şi să procure oameni de paie. În acest scop, există recrutori, dintre care unii sunt celebri.

Domnul şi doamna Stanfort n-aveau nevoie să recurgă la asemenea subterfugii. Demersurile şi îndeplinirea formalităţilor necesare ei le făcuseră pe adresa domiciliului real, la Richmond, în inima Virginiei. Şi dacă se aflau acum la Whaston, aceasta se datora numai toanei de a-şi desface căsătoria acolo unde o săvârşiseră.

— Aveţi actele în regulă? întrebă judecătorul.

— lată-le pe ale mele, spuse doamna Stanfort.

— Şi pe ale mele, spuse domnul Stanfort.

Domnul Proth luă actele, le cercetă şi se asigură că erau absolut în regulă. După care se mulţumi să răspundă:

— Iată actul de divorţ, gata tipărit. Rămâne doar să vă scriu numele, iar dumneavoastră să-l semnaţi. Dar nu ştiu dacă vom putea aici.

— Daţi-mi voie să vă pun la dispoziţie stilograful acesta perfecţionat, interveni domnul Stanfort întinzându-i judecătorului obiectul numit.

— Şi cartonul acesta pe care se poate scrie perfect, adăugă doamna Stanfort, luând din mâinile cameristei o cutie plată şi dând-o judecătorului.

— Aveţi soluţie pentru orice, aprobă domnul Proth, începând să completeze rândurile albe ale actului imprimat.

După ce termină munca aceasta, judecătorul îi întinse tocul doamnei Stanfort.

Fără o vorbă, fără să şovăie, cu mâna sigură, ea semnă: Arcadia Walker.

Cu acelaşi sânge rece domnul Seth Stanfort semnă după ea.

Apoi fiecare dintre ei întinse, ca şi cu două luni mai înainte, câte o hârtie de cinci sute de dolari:

— Drept onorariu, spuse din nou domnul Seth Stanfort.

— Pentru săraci, repetă doamna Arcadia Walker.

După care, fără să mai zăbovească, se înclinară amândoi în faţa judecătorului, se salutară reciproc şi se depărtară fără să se uite înapoi, unul urcând spre cartierul Wilcox, celălalt pornind în direcţie opusă.

Când dispărură, domnul Proth intră în casă, unde masa îl aştepta cam de mult.

— Ştii, Kate, ce ar trebui să-mi scriu pe firmă? o întrebă el pe bătrână, legându-şi şervetul la gât.

— Nu, domnule.

— Ar trebui să scriu aşa: «Aici căsătoriile se fac călare şi divorţurile pe jos!»