XIII ÎN CARE, DUPĂ CUM A PREVĂZUT JUDECĂTORUL PROTH, SE VEDE IVINDU-SE UN AL TREILEA CONCURENT, URMAT DE UN AL PATRULEA.

E mai bine să renunţăm la descrierea profundei mâhniri a familiei Hudelson şi a deznădejdii lui Francis Gordon. Fireşte, acesta din urmă n-ar fi şovăit să se despartă de unchiu-său, să se lipsească de consimţământul lui şi să-i înfrunte mânia şi urmările ei inevitabile. Dar ceea ce putea face împotriva domnului Dean Forsyth, nu putea face împotriva domnului Hudelson. Zadarnic încercase doamna Hudelson să obţină consimţământul soţului şi să-l facă să-şi schimbe hotărârea; nici rugăminţile şi nici mustrările ei nu-l clintiră pe încăpăţânatul medic. Loo, micuţa Loo însăşi, se văzu respinsă fără milă, cu toate rugăminţile, linguşirile şi lacrimile ei neputincioase.

De acum, nu mai putea fi vorba nici măcar să se reînceapă încercările acestea, căci unchiul şi tatăl, atinşi definitiv de nebunie, plecaseră spre meleaguri depărtate.

Şi totuşi, cât de nesăbuită era această dublă plecare! Cât de inutil era divorţul dintre Seth Stanfort şi Arcadia Walker, pricinuit de afirmaţiile celor doi astronomi! Dacă aceste patru persoane şi-ar fi impus să chibzuiască măcar douăzeci şi patru de ore în plus, purtarea lor ar fi fost cu siguranţă alta.

Căci, într-adevăr, chiar în dimineaţa zilei următoare, ziarele din Whaston şi din alte părţi publicară, sub semnătura lui J. B. K. Lowenthal, director al Observatorului din Boston, o notă care schimba cu totul situaţia. Deloc blândă faţă de cele două glorii whastoniene, nota, pe care o redăm mai jos în extenso22, cuprindea următoarele: «O comunicare făcută zilele acestea de către doi amatori din oraşul Whaston a stârnit mare emoţie în public. E de datoria noastră să punem lucrurile la punct.

Să ni se îngăduie mai întâi să deplângem faptul că nişte comunicări atât de grave sunt făcute cu uşurinţă, fără să fie supuse în prealabil controlului unor savanţi veritabili. Căci asemenea savanţi există. Ştiinţa lor garantată de brevete şi de diplome îşi dă roadele în multe observatoare oficiale.

Fără îndoială, e lăudabil să observi primul un corp ceresc care are bunăvoinţa să străbată câmpul unei lunete îndreptată spre cer. Dar întâmplarea aceasta fericită nu are puterea să transforme dintr-o dată nişte simpli amatori în matematicieni de profesie. Dacă, neţinând seama de adevărul acesta bazat pe bun-simţ, abordăm cu nesăbuinţă probleme care cer o competenţă specială, ne expunem la săvârşirea unor erori de felul aceleia pe care avem datoria să o îndreptăm.

Este cu totul exact că bolidul de care se ocupă în momentul de faţă întreaga lume a suferit o perturbaţie. Dar domnii Forsyth şi Hudelson au făcut marea greşeală să se mulţumească doar cu o singură observaţie şi să-şi bazeze pe această dată incompletă calculele, care, altminteri, sunt false. Ţinând seama numai de abaterea pe care au putut-o constata în seara de 11 sau în dimineaţa de 12 mai, s-ar ajunge, într-adevăr, la rezultate cu totul diferite de ale lor. Dar mai e ceva în plus. Tulburarea în mersul bolidului n-a început şi nu s-a sfârşit la 11 mai şi nici la 12 mai. Prima perturbaţie datează din 10 mai, şi la ora actuală se mai produce încă.

Perturbaţia aceasta, sau mai degrabă perturbaţiile succesive, au avut ca rezultat, pe de o parte, să apropie bolidul de suprafaţa Pământului, şi, pe de altă parte, să facă să-i devieze traiectoria. La data de l7 mai, distanţa bolidului descrescuse la aproximativ 78 kilometri, iar deviaţia traiectoriei sale atingea aproape 55 minute de arc.

Această dublă modificare a stării lucrurilor interioare n-a fost realizată dintr-o dată. Ea este, dimpotrivă, totalul schimbărilor foarte mici care n-au încetat să se adauge unele după altele din ziua de zece a lunii curente.

Până acum a fost imposibil să se descopere motivul tulburării suferite de bolid. Nimic de pe cer nu pare de natură a o explica. Cercetările în această direcţie continuă şi nu ne îndoim că ele vor da un rezultat în cel mai scurt timp.

Oricum ar fi în privinţa aceasta, e cel puţin prematur să se anunţe căderea asteroidului şi să fixeze a fortiori data şi locul căderii. Evident, dacă necunoscuta cauză care influenţează bolidul va continua să acţioneze în acelaşi sens, el va sfârşi prin a cădea, dar nimic nu ne îndreptăţeşte până acum să afirmăm că aşa va fi. În momentul de faţă, viteza relativă i-a crescut în mod necesar, deoarece bolidul descrie o orbită mai mică. Nu va exista deci nici o tendinţă de cădere, în cazul când forţa care îl solicită va înceta de-a-i mai fi aplicată.

În ipoteza contrară, deoarece perturbaţiile constatate la fiecare trecere a bolidului sunt până în ziua de azi inegale, iar variaţiile lor de intensitate par a nu se supune nici unei legi, nu s-ar putea, chiar prevăzându-se căderea, să i se precizeze nici data şi nici locul.

În rezumat, concluziile noastre sunt următoarele: căderea bolidului pare probabilă; dar nu e sigură. În orice caz, nu este iminentă.

Sfătuim deci publicul să-şi păstreze calmul, în faţa unei eventualităţi care rămâne ipotetică şi a cărei realizare, în plus, nu poate duce la nici un rezultat practic. Pe viitor, vom avea grijă, dealtfel, să ţinem publicul la curent, prin note zilnice care vor relata zi de zi desfăşurarea evenimentelor».

Or fi luat cunoştinţă de concluziile lui J. B. K. Lowenthal domnul Seth Stanfort şi doamna Arcadia Walker? Iată un lucru despre care nu ştim nimic. În ceea ce îi priveşte pe domnul Dean Forsyth şi pe doctorul Sydney Hudelson, primul primi la Saint-Louis, în statul Missouri, iar al doilea la New York, lecţia directorului Observatorului din Boston. Şi se roşiră primind-o, ca şi cum li s-ar fi tras palme.

Oricât de cumplită le-ar fi fost umilirea, nu le rămânea decât să se plece în faţa ei. Cu un savant ca J. B. K. Lowenthal nu se discută. Domnul Forsyth şi domnul Hudelson se reîntoarseră deci cu coada între picioare la Whaston, primul sacrificându-şi biletul plătit până la San Francisco, celălalt lăsând pradă lăcomiei unei companii de transporturi preţul cabinei pe care o şi reţinuse până la Buenos-Aires.

Reîntorşi la domiciliile respective, se urcară nerăbdători unul în turn, celălalt în foişor. Şi nu avură nevoie de mult timp ca să-şi dea seama că J. B. K. Lowenthal avea dreptate, căci regăsiră cu greu bolidul, şi nu la locul pe care calculele lor, hotărât inexacte, îl fixaseră.

Dean Forsyth şi doctorul Hudelson începură să resimtă curând urmările penibilei lor erori. Ce deveniseră alaiurile care îi conduseseră în triumf la gară? Vădit lucru, publicul nu-i mai privea cu ochi buni. Cât de dureros le-a fost, după ce savuraseră din plin popularitatea, să fie deodată lipsiţi de băutura aceasta ameţitoare!

Dar un necaz şi mai mare avea să se abată curând asupra lor. Aşa cum dăduse să se înţeleagă judecătorul Proth, un al treilea concurent li se ridica în faţă. Lucrul acesta mai întâi se zvoni, apoi, peste câteva ore, zvonul deveni ştire oficială, trâmbiţată urbi et orbi23.

Şi era de combătut acest al treilea concurent, care reunea în persoana lui întregul univers civilizat. Dacă Dean Forsyth şi doctorul Hudelson n-ar fi fost orbiţi de patimă, i-ar fi prevăzut încă de la bun început intervenţia. În loc să-şi intenteze reciproc un proces ridicul, ar fi trebuit să-şi spună că diversele guverne din lume se vor ocupa neapărat de miile şi de miliardele al căror aport subit putea să dezlănţuie cea mai cumplită revoluţie financiară. Raţionamentul acesta, atât de firesc şi de simplu, Dean Forsyth şi doctorul Hudelson nu-l făcuseră totuşi, iar anunţul reunirii unei conferinţe internaţionale îi lovi ca un trăsnet.

Amândoi alergară să se informeze. Vestea era exactă. Ba chiar erau cunoscute şi numele membrilor viitoarei conferinţe care urmau să se întrunească la Washington, la o dată pe care durata călătoriei unor delegaţi o amâna, din nefericire, mai mult decât ar fi fost de dorit. Totodată, guvernele zorite de împrejurări hotărâseră ca, până la sosirea tuturor delegaţilor, să se ţină la Washington două întruniri pregătitoare a diverşilor diplomaţi acreditaţi pe lângă guvernul american. Delegaţii extraordinari urmau să sosească în timp ce se ţineau întrunirile pregătitoare, în cursul cărora avea să se netezească terenul în aşa fel încât conferinţa definitiv constituită să aibă, încă de la prima şedinţă, un program bine definit.

Nu-i aci locul să înşirăm lista tuturor statelor dornice să facă parte din conferinţă. După cum am arătat, lista aceasta cuprindea întregul univers civilizat24.

Toate ambiţiile erau permise. Toate speranţele erau legitime, căci nimeni nu ştia încă unde avea să cadă meteorul, admiţând că avea să cadă realmente.

Prima adunare pregătitoare avu loc la 25 mai la Washington. Ea începu prin rezolvarea ne varietur25 a chestiunii Forsyth-Hudelson, care nu ceru mai mult de cinci minute. Zadarnic încercară să se facă ascultaţi cei doi astronomi-amatori, căci fură daţi afară ca nişte bieţi nepoftiţi. E lesne de închipuit furia lor, când se reîntoarseră la Whaston. Dar adevărul ne sileşte să arătăm că acuzaţiile li se pierdură în vânt. În presa care atâta vreme îi acoperise cu flori nu se găsi nici un ziar care să le ia apărarea! Vai! Ziarele se săturaseră până în gât de «onorabilul cetăţean din Whaston», de «iscusitul astronom», de «matematicianul pe cât de strălucit pe atât de modest!» Acum schimbaseră tonul.

«Ce-au căutat la Washington aceste două paiaţe?… Au fost primii care au semnalat meteorul?… Ei şi?… Întâmplarea asta gratuită le dădea vreun drept?… Aveau vreun amestec în căderea lui? Zău, nici n-ar fi cazul să fie discutate nişte pretenţii atât de ridicule!» Iată cum se exorima de data aceasta presa. Sic transit gloria mundi!26

După rezolvarea primei chestiuni începură lucrările serioase.

Mai întâi, se ţinură câteva şedinţe pentru întocmirea listei statelor suverane, cărora avea să li se recunoască dreptul de a participa la conferinţă. Multe din ele n-aveau reprezentanţi acreditaţi la Washington. Rămânea deci să se rezolve principiul colaborării lor până în ziua când Conferinţa avea să-şi înceapă discuţia de bază. Întocmirea listei acesteia nu se făcu de la sine şi discuţiile atinseră un grad de însufleţire care promitea pentru viitor. După şapte şedinţe consecutive, nu se ajunsese încă la nici o concluzie, când, pe ziua de l iunie, un incident neaşteptat veni să tulbure spiritele.

Aşa cum făgăduise, J. B. K. Lowenthal dădea regulat, în fiecare zi, veşti despre bolid, sub forma unor note scurte comunicate presei. Până atunci, notele lui nu cuprinseseră nimic deosebit. Se mulţumiseră să informeze lumea că mersul meteorului continua să sufere schimbări foarte mici, al căror total făcea căderea din ce în ce mai probabilă, fără a da totuşi posibilitatea de a o considera ca sigură.

Dar nota publicată la l iunie era cu totul diferită de cele precedente. Tulburarea bolidului s-ar fi putut crede că e contagioasă, într-atât de tulburat se arătă la rândul său J. B. K. Lowenthal.

«Nu fără o reală emoţie, spunea el în ziua aceea, aducem la cunoştinţa publicului ciudatele fenomene cărora le-am fost martor, faptele care tind nici mai mult nici mai puţin decât să nimicească bazele ştiinţei astronomice, adică ale ştiinţei însăşi, căci cunoştinţele omeneşti formează un tot ale cărui părţi sunt legate între ele. Dar, oricât de inexplicate şi de inexplicabile ar fi aceste fenomene, nu putem să nu le recunoaştem caracterul de certitudine absolută.

Comunicările noastre anterioare au informat publicul că mersul bolidului din Whaston a suferit perturbaţii succesive şi neîntrerupte, a căror cauză şi lege au fost cu neputinţă de aflat până acum. Lucrul acesta însă era cât se poate de nefiresc. Astronomul, într-adevăr, citeşte pe cer ca într-o carte, şi, de obicei, prevede tot ce se petrece acolo sau măcar întrevede rezultatele faptului petrecut. Aşa, de pildă, eclipsele anunţate cu sute de ani înainte au loc în secunda fixată, supunându-se parcă ordinului fiinţei pieritoare a cărei preştiinţă le-a văzut în negurile viitorului şi care, în clipa când prezicerea i se realizează, îşi doarme de mult somnul veşnic.

Totuşi, dacă perturbaţiile observate până acum nu erau normale, în schimb nu contraziceau datele ştiinţei, iar dacă ne rămânea necunoscută cauza lor, puteam să învinovăţim imperfecţia metodelor noastre de cercetare.

Astăzi însă nu mai este aşa. De alaltăieri, 30 mai, mersul bolidului a suferit noi abateri în contradicţie absolută cu cele mai temeinice cunoştinţe teoretice pe care le avem. Aceasta înseamnă că trebuie să renunţăm la speranţa de-a le găsi vreodată explicaţii satisfăcătoare; principiile care aveau putere de axiome şi pe care se întemeiau calculele noastre nu mai sunt aplicabile în cazul de faţă.

Până şi cel mai puţin priceput dintre astronomi a putut să observe cu uşurinţă că în a doua trecere din după-amiaza zilei de 30 mai bolidul, în loc să-şi continue apropierea de Pământ, neîntreruptă de la l0 mai, s-a depărtat, dimpotrivă, în mod simţitor. Pe de altă parte, înclinarea orbitei lui, care de douăzeci de zile tindea să devină din ce în ce mai mult nord-est-sud-vest, a încetat dintr-o dată să se mai accentueze.

Fenomenul acesta brusc cuprindea şi el ceva de neînţeles; dar ieri, 3l mai, la a patra trecere după răsăritul soarelui, am fost obligaţi să constatăm că orbita meteorului redevenise aproape exact nord-sud, pe când distanţa faţă de Pământ rămăsese, din ajun, neschimbată.

Aceasta e situaţia actuală. Ştiinţa e neputincioasă în faţa unor fapte care par atât de incoerente, dacă în Univers poate exista ceva incoerent.

În prima noastră notă am spus că, deşi căderea era încă nesigură, trebuia să fie socotită cel puţin probabilă. Acum nu mai îndrăznim să fim atât de afirmativi şi preferăm să ne mărginim la modesta mărturisire a ignoranţei noastre.»

Dacă un anarhist ar fi aruncat o bombă în mijlocul celei de-a opta adunări pregătitoare, bomba tot n-ar fi izbutit să întreacă efectul notei lui J. B. K. Lowenthal. Ziarele care o reproduceau, însoţită de comentarii pline cu semne de exclamare, erau smulse din mâinile vânzătorilor. Întreaga după-amiază se pierdu în discuţii şi în schimburi de păreri destul de nervoase, spre marea pagubă a laborioaselor lucrări ale Conferinţei.

În zilele următoare, lucrurile se agravară şi mai mult. Notele lui J. B. K. Lowenthal se succedară, într-adevăr, unele mai uimitoare decât altele. În mijlocul baletului atât de minunat orânduit al astrelor, bolidul părea că dansează un adevărat cancan, o fantezie de unul singur, fără regulă şi măsură. Orbita lui când se înclina cu trei grade spre est, când se redresa cu patru grade spre vest. Dacă, la vreuna din treceri, părea că se apropie puţin de Pământ, la trecerea următoare se afla cu câţiva kilometri mai departe. Să înnebuneşti, nu alta!

Nebunia aceasta cuprindea încetul cu încetul Conferinţa Internaţională. Nesiguri pe utilitatea practică a discuţiilor, diplomaţii lucrau alene şi fără voinţa hotărâtă de-a ajunge la un rezultat.

Timpul trecea totuşi. Din feluritele puncte ale globului delegaţii tuturor naţiunilor se îndreptau grăbiţi spre America şi spre Washington. Mulţi dintre ei sosiseră; curând, numărul lor devenise suficient pentru constituirea legală a Conferinţei, fără să mai fie aşteptaţi colegii care trebuiau să vină de la distanţe mai mari. Aveau să înceapă oare discutarea unei probleme căreia nici măcar primul punct nu-i fusese clarificat?

Membrii adunării pregătitoare se ambiţionară, şi, printr-o muncă îndârjită, izbutiră, în opt şedinţe suplimentare, să catalogheze statele ai căror delegaţi urmau să fie admişi la şedinţe. Se fixă un număr de cincizeci şi două de state, dintre care douăzeci şi şase din Europa, şase din Asia, patru din Africa şi şaptesprezece regate ereditare, douăzeci şi două de republici şi şase principate. Aceste cincizeci şi două de imperii, monarhii, republici şi principate, fie prin ele însele, fie prin statele vasale şi prin coloniile lor, erau deci recunoscute ca singurele proprietare ale globului de aur.

Dealtfel, era şi timpul ca adunările pregătitoare să ajungă la această concluzie. Delegaţii celor cincizeci şi două de state admise să participe la deliberări se aflau în marea lor majoritate la Washington sau soseau zilnic.

Conferinţa Internaţională se reuni deci, pentru prima oară, în ziua de l0 iunie, la orele două după-amiază, sub preşedinţia delegatului cel mai în vârstă, care se nimeri să fie domnul Solies, profesor de oceanografie şi delegat al principatului Monaco. Conferinţa trecu imediat la constituirea biroului definitiv.

La primul scrutin, preşedinţia îi fu atribuită, în semn de respect pentru ţara-gazdă, domnului Harvey, jurisconsult eminent şi reprezentant al Statelor Unite. Vicepreşedinţia fu ceva mai disputată. Ea îi reveni până la urmă Rusiei, în persoana domnului Saratoff. Apoi fură aleşi ca secretari delegatul francez, delegatul englez şi delegatul japonez.

După îndeplinirea formalităţilor acestora, preşedintele rosti o cuvântare foarte curtenitoare şi foarte aplaudată; apoi anunţă că se va trece la alegerea a trei subcomisii care vor avea sarcina să caute cea mai bună metodă de lucru din întreitul punct de vedere demografic, financiar şi juridic.

Tocmai începuse votarea, când un uşier se îndreptă spre fotoliul prezidenţial şi-i înmână domnului Harvey o telegramă.

Domnul Harvey începu să citească telegrama; dar pe măsură ce o citea, faţa lui exprima o uimire crescândă. După o clipă de gândire, preşedintele ridică totuşi, dispreţuitor, din umeri, ceea ce nu-l împiedică, după o altă clipă de gândire, să agite clopoţelul ca să atragă atenţia colegilor săi.

Când se făcu tăcere, domnul Harvey spuse:

— Domnilor, cred că e de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă că am primit în momentul acesta o telegramă. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că e trimisă de vreun nebun. Dar mi se pare mai corect să v-o citesc. Telegrama, altminteri nesemnată, e concepută astfel: «Domnule Preşedinte, Am onoarea să informez Conferinţa Internaţională că bolidul, care trebuia să constituie obiectul discuţiilor ei, nu este res nullius27, dat fiind că e proprietatea mea personală.

Conferinţa Internaţională n-are deci nici un temei să existe, şi, dacă persistă în sensul acesta, lucrările ei sunt dinainte nule şi neavenite.

Prin voinţa mea, bolidul se apropie de Pământ; iar de căzut va cădea pe proprietatea mea, deci mie îmi aparţine.»

— Telegrama nu e semnată? întrebă delegatul englez.

— Nu.

— În aceste condiţii, nu e cazul s-o luăm în seamă, declară reprezentantul imperiului german.

— Aceasta e şi părerea mea, aprobă preşedintele; cred că răspund sentimentului unanim al colegilor, clasând pur şi simplu documentul în arhivele Conferinţei… Sunteţi de aceeaşi părere, domnilor?… Nimeni nu e împotrivă? Atunci, şedinţa continuă…