XIV ÎN CARE VĂDUVA THIBAUT, AMESTECÂNDU-SE PROSTEŞTE ÎN CELE MAI SUPERIOARE PROBLEME DE MECANICĂ CEREASCĂ, II PRICINUIEŞTE MARI GRIJI BANCHERULUI ROBERT LECOEUR.

Minţile luminate susţin că progresul va duce la dispariţia treptată a slujbelor care aproape că nu cer muncă, dar sunt, în schimb, gras plătite. Să le credem pe cuvânt. În orice caz, exista cel puţin o asemenea slujbă pe vremea când se petreceau ciudatele evenimente povestite aici.

Această slujbă o avea văduva Thibaut, fostă măcelăreasă, care făcea curăţenie în casa lui Zephyrin Xirdal.

Toată munca văduvei Thibaut consta, într-adevăr, numai din curăţitul odăii acestui savant dezechilibrat. Şi cum mobilierul odăii era redus la cea mai simplă expresie, întreţinerea curăţeniei nu putea fi socotită drept o a treisprezecea ispravă a lui Hercule. Restul locuinţei aproape că n-o privea pe văduva Thibaut. În a doua odaie, mai ales, îi fusese interzis cu desăvârşire să atingă, sub orice motiv, vrafurile de hârtii care zăceau pretutindeni, iar măturatul trebuia să se limiteze doar la un mic pătrat central, unde podeaua rămăsese goală.

Văduva Thibaut, mare iubitoare a ordinei şi a curăţeniei, suferea văzând haosul care înconjura pătratul de podea, aflat ca o insuliţă în mijlocul oceanului, şi dorea cu înflăcărare să facă măcar o dată curăţenie generală. Într-o zi, aflându-se singură în casă, îndrăznise să-şi satisfacă dorinţa. Dar Zephyrin Xirdal, reîntors pe neaşteptate, se înfuriase atâta, faţa lui de obicei blândă exprimase o asemenea ferocitate, încât văduva Thibaut rămăsese vreme de opt zile în prada unui tremur nervos. De atunci, nu mai încercase nici cea mai mică incursiune pe teritoriul scos de sub jurisdicţia ei.

Din multiplele oprelişti care stăvileau avântul însuşirilor ei profesionale, rezulta că văduva Thibaut aproape că nu mai avea nimic de făcut. Altminteri, asta n-o împiedica să-şi petreacă zilnic câte două ore la boierul ei – aşa îi spunea ea lui Zephyrin Xirdal, cu o politeţe pe care o socotea rafinată – consacrându-şi şapte sferturi de oră unei conversaţii, sau mai exact unui monolog de bun-gust.

La numeroasele ei calităţi, văduva Thibaut adăuga, într-adevăr, o uimitoare uşurinţă de-a vorbi. Unii susţineau că era o gură-spartă fără pereche. Dar asta numai din rea-voinţă. Văduvei îi plăcea să vorbească, şi atâta tot.

Şi nu-şi chinuia cine ştie cât mintea. În genere, tema primelor ei discursuri era distincţia familiei care o număra printre membrii săi.

Deschizând apoi capitolul nenorocirilor proprii, văduva explica datorită căror împrejurări nefericite o măcelăreasă poate fi transformată în slujnică. Faptul că povestea aceasta sfâşietoare era cunoscută şi răscunoscută n-avea nici o importanţă. Văduva Thibaut o povestea mereu, cu egală plăcere. După ce epuiza şi subiectul acesta, începea să vorbească despre feluritele persoane la care lucrase. Cu obiceiurile, părerile şi felul de a fi al acestor persoane, ea compara părerile, felul de-a fi şi obiceiurile lui Zephyrin Xirdal, distribuind cu imparţialitate dezaprobările şi laudele.

Zephyrin Xirdal, fără să-i răspundă vreodată, dovedea o răbdare de neclintit. E drept că, pierdut în gânduri cum era, nu-i auzea trăncăneala. Şi lucrul acesta, la urma urmei, îi scădea mult meritul. Oricum, însă, lucrurile mergeau aşa de ani de zile, ea vorbind mereu, el neascultând-o niciodată, şi amândoi, de fapt, foarte mulţumiţi unul de altul.

La 30 mai, văduva Thibaut făcu ceea ce făcea de obicei în fiecare zi, adică intră la nouă dimineaţa în locuinţa lui Zephyrin Xirdal. Savantul plecase în ajun cu prietenul său Marcel Leroux, şi locuinţa era goală.

Văduva Thibaut nu se miră prea mult. O lungă serie de plecări anterioare făceau ca dispariţiile acestea neaşteptate să i se pară normale. Plictisită doar de faptul că n-avea cine s-o asculte, începu curăţenia, ca de obicei.

Un obiect ciudat, un fel de lădiţă negricioasă, micşora simţitor suprafaţa legitimă a pătratului de podea rezervat pentru mătură. Ce-o mai fi şi asta? Hotărâtă să nu îngăduie o asemenea încălcare a drepturilor proprii, văduva Thibaut deplasă obiectul fără să şovăie, apoi îşi continuă liniştită munca.

Fiind niţeluş surdă, văduva nu auzi bâzâitul uşor care ieşea din lădiţă, iar lumina albăstrie a reflectorului metalic, atât de slabă, scăpă de asemenea privirii ei distrate. Totuşi, la un moment dat, un lucru ciudat îi atrase atenţia: cum tocmai trecea prin faţa reflectorului metalic, un brânci irezistibil o făcu să cadă pe podea. Seara, când se dezbrăcă, văduva avu surpriza să constate că o vânătaie cât toate zilele, aproape neagră, îi împodobea şoldul drept; faptul acesta i se păru deosebit de ciudat, căci de căzut căzuse pe partea stângă. Cum, din întâmplare, nu se mai apropiase de axa reflectorului, fenomenul se produsese o singură dată; iată de ce văduva nu se gândi să facă nici cea mai mică legătură între căderea ei şi lădiţa mişcată cu atâta curaj. Îşi spuse că pesemne călcase strâmb, şi nu se mai gândi la accident.

Pătrunsă de sentimentul datoriei, văduva Thibaut nu uită, după ce termină măturatul, să pună lădiţa la loc. Şi trebuie să recunoaştem că îşi dădu toată silinţa, căznindu-se s-o aşeze exact aşa cum o găsise.

Dacă nu izbuti decât într-o măsură, trebuie s-o scuzăm, căci nu dinadins îndreptă ea cilindrul vârtejului de pulbere într-o direcţie oarecum diferită de direcţia anterioară.

În zilele următoare, văduva Thibaut procedă la fel. De ce şi-ar fi schimbat nişte obiceiuri atât de virtuoase şi de lăudabile?

Mai trebuie să recunoaştem însă că, datorită obişnuinţei, lădiţa negricioasă îşi pierdu încetul cu încetul în ochii văduvei mult din importanţa pe care o avusese şi că văduva, după măturatul zilnic, se îngriji tot mai puţin s-o repună exact în poziţia de la început. Fireşte, văduva Thibaut nu uită să ducă lădiţa în faţa ferestrei, fiindcă acolo îi plăcuse domnului Xirdal s-o aşeze, dar reflectorul metalic îşi deschidea acum orificiul în direcţii din ce în ce mai variate. Într-o zi îşi proiecta cilindrul ceva mai la dreapta, în altă zi ceva mai la stânga… Văduva Thibaut n-avea intenţii rele şi nu bănuia ce zbucium cumplit îi pricinuia lui J. B. K. Lowenthal colaborarea ei. Ba chiar, o dată, răsturnând din nebăgare de seamă reflectorul, nu văzu nici un neajuns în faptul că îi îndrepta bătaia direct spre tavan.

Astfel, îndreptat spre zenit, îşi regăsi Zephyrin Xirdal aparatul, când se reîntoarse acasă, în ziua de l0 iunie, pe la vremea prânzului.

Xirdal îşi petrecuse vacanţa la mare, într-un mod cât se poate de plăcut; şi poate că şi-ar mai fi prelungit-o dacă, la douăsprezece zile după ce sosise acolo, n-ar fi avut ciudata fantezie să-şi pună rufe curate. Toana aceasta îl împinse să-şi desfacă pachetul, în care găsi, spre marea lui mirare, douăzeci şi şapte de borcănaşe cu gura largă. Zephyrin Xirdal căscă ochii mari. Ce căutau aici cele douăzeci şi şapte de borcane? Dar, curând, lanţul amintirilor se legă şi îi reveniră în minte planurile pilei electrice, atât de pasionante şi atât de complet uitate.

După ce îşi trase, drept pedeapsă, câţiva pumni, Xirdal se grăbi să-şi împacheteze la loc cele douăzeci şi şapte de recipiente şi, părăsindu-şi prietenul, sări într-un tren care îl readuse direct la Paris.

S-ar fi putut întâmpla ca, pe drum, Zephyrin Xirdal să uite motivul urgent care îl readucea acasă. Şi asta n-ar fi fost deloc extraordinar. Dar un incident îi reîmprospătă memoria, de cum puse piciorul pe peronul gării Saint-Lazare.

Legase cu atâta grijă pachetul cu cele douăzeci şi şapte de recipiente, încât hârtia se desfăcu tocmai atunci şi-şi goli pe asfalt conţinutul, care se spărsese făcând un zgomot cumplit. Două sute de persoane se întoarseră, crezând că e vorba de-un atentat anarhist. Dar nu-l văzură decât pe Zephyrin Xirdal, care îşi privea năuc paguba.

Nenorocirea avu însă avantajul să-i reamintească stăpânului răposatelor borcane scopul pentru care sosise la Paris. Înainte de-a ajunge acasă, Xirdal trecu deci pe la negustorul de produse chimice şi cumpără alte douăzeci şi şapte de recipiente nou-nouţe; apoi se abătu şi pe la tâmplar, unde armătura comandată îl aştepta zadarnic, de zece zile.

Împovărat cu aceste pachete şi arzând de nerăbdare să-şi reînceapă experienţele, Xirdal deschise uşa, grăbit. Dar rămase încremenit în prag când dădu cu ochii de aparatul al cărui reflector se căsca spre zenit.

Pe Zephyrin Xirdal îl năpădiră imediat amintirile. Şi-l tulburară atât de puternic încât mâinile i se muiară lăsând să scape povara. Aceasta, supunându-se imediat legilor gravităţii, nu şovăi să pornească direct spre centrul Pământului. Şi nici vorbă că ar fi ajuns la destinaţie, dacă, din nefericire, n-ar fi fost oprite de podea, unde armătura de lemn se frânse în două, iar cele douăzeci şi şapte de recipiente se sparseră cu mare zgomot. Iată, deci, cincizeci şi patru de borcane sparte în mai puţin de o oră. Cu un asemenea ritm, n-ar fi trebuit prea mult ca Zephyrin Xirdal să-şi lichideze contul de la bancă!

Dar iscusitul spărgător de sticlă nici nu-şi dădu măcar seama ce prăpăd făcuse. Încremenit în pragul uşii, el îşi privea gânditor aparatul.

«Asta e isprava văduvei Thibaut», îşi spuse Xirdal, hotărându-se să intre. Şi, fireşte, cuvintele lui dovedeau cât de bine ştia să ghicească adevărul.

Când ridică privirea, descoperi în tavan şi deasupra tavanului, în acoperiş, o mică gaură, situată exact în axa reflectorului metalic, în centrul căruia becul continua să se învârtească nebuneşte. Gaura, prin care ar fi putut să încapă un creion, avea marginile atât de precise încât părea făcută cu burghiul.

Un zâmbet încreţi colţurile gurii lui Zephyrin Xirdal; savantul începea să se distreze.

— Da… da… şopti el.

Totuşi, trebuia să intervină. Aplecându-se peste aparat, îi întrerupse funcţionarea. Bâzâitul încetă imediat, lumina albăstruie se stinse, becul redeveni, încetul cu încetul, nemişcat.

— Da… da…, repetă Zephyrin Xirdal, frumoase lucruri trebuie că s-au mai întâmplat!

Cu o mână grăbită, rupse apoi banderolele ziarelor îngrămădite pe masă şi citi râzând din toată inima notele prin care J. B. K. Lowenthal aducea la cunoştinţa întregii lumi ciudatele fantezii ale bolidului din Whaston.

Dar citirea altor articole îl făcu, dimpotrivă, să se încrunte. Ce însemna Conferinţa aceasta Internaţională, a cărei primă şedinţă, urmând după adunările pregătitoare, era anunţată chiar pentru ziua aceea? Cum adică să fie stabilită proprietatea bolidului? Nu-i aparţinea de drept celui care îl atrăgea spre Pământ şi fără de care ar fi continuat în vecii vecilor să străbată spaţiul?

Zephyrin Xirdal îşi aminti însă că nimeni nu cunoştea intervenţia lui. Trebuia deci să anunţe Conferinţa Internaţională, până când nu apuca să-şi prăpădească vremea cu lucrări sterile de la bun început.

Împingând cu piciorul cioburile celor douăzeci şi şapte de recipiente, Xirdal alergă până la poşta cea mai apropiată, de unde expedie telegrama pe care domnul Harvey avea s-o citească de la înălţimea fotoliului prezidenţial. Şi nu e nimeni de vină dacă, datorită unei scăpări, neobişnuită la un om atât de puţin distrat, uită să semneze.

După trimiterea telegramei, Xirdal se reîntoarse acasă, se informă dintr-o revistă ştiinţifică despre mersul neregulat al meteorului, apoi, dezgropându-şi pentru a doua oară luneta, făcu o nouă şi excelentă observaţie care îi servi ca bază pentru noile calcule.

La miezul nopţii, când totul era perfect pregătit, Xirdal îşi puse din nou aparatul în funcţiune şi revărsă în spaţiu energia radiantă cu intensitatea şi în direcţia cuvenită; apoi, o jumătate de oră mai târziu, după ce opri aparatul, se culcă liniştit şi dormi somn adânc.

Zephyrin Xirdal îşi urmărea de două zile experienţa, şi tocmai oprise funcţionarea aparatului, pentru a treia oară în după-amiaza aceea, când cineva bătu la uşă. Ducându-se să deschidă, se pomeni nas în nas cu bancherul Robert Lecoeur.

— În sfârşit! Iată-te! strigă acesta, păşind peste prag.

— După cum vezi, spuse Zephyrin Xirdal.

— Din fericire! răspunse domnul Lecoeur. Căci e a nu stiu câta oară când urc de pomană cele şase etaje, până la tine. Unde naiba ai fost?

— Am lipsit câteva zile, spuse Xirdal, roşindu-se fără voia lui.

— Ai lipsit!… strigă domnul Lecoeur, indignat. Ai lipsit!… Dar e îngrozitor!… Să nelinişteşti oamenii în halul ăsta…!

Zephyrin Xirdal îşi privi mirat naşul. Sigur, ştia că ţine la el. Dar chiar atât de mult…!

— Nu zău, unchiule, dar ce putea să te supere? întrebă el.

— Ce putea să mă supere? repetă bancherul. Nu ştii, nenorocitule, că toată averea mea se sprijină pe capul tău…

— Nu înţeleg, făcu Zephyrin Xirdal aşezându-se pe masă şi oferindu-i oaspetelui singurul scaun din încăpere.

— Când ai venit să-mi împărtăşeşti planurile tale fantastice, urmă domnul Lecoeur, mărturisesc că m-ai convins…

— Păi sigur!… aprobă Xirdal.

— Am mizat deci pe şansa ta şi am început să joc din plin, la bursă, în scădere.

— În scădere?

— Da, am început să vând.

— Ce?

— Mine de aur. Îţi dai seama că, dacă bolidul cade, minele vor scădea, şi…

— Vor scădea! Înţeleg din ce în ce mai puţin, îl întrerupse Xirdal. Nu văd ce influenţă poate avea drăcovenia mea asupra nivelului unei mine de aur.

— Asupra unei mine, sigur că n-are, recunoscu domnul Lecoeur. Dar asupra acţiunilor ei, e cu totul altceva.

— Fie, acceptă Xirdal, fără să mai stăruie. Ai vândut deci acţiuni ale minelor de aur. Asta nu-i prea grav. Înseamnă doar că ai acţiunile…

— Ba, dimpotrivă, n-am niciuna.

— De! făcu Zephyrin, năucit. Să vinzi ceea ce n-ai, cere multă dibăcie. Eu n-aş fi în stare…

— Operaţia asta se cheamă speculaţie la termen, dragă Zephyrin, explică bancherul. Când va trebui să livrez acţiunile, le voi cumpăra, şi atâta tot.

— Atunci, ce câştigi?… Să vinzi ca să cumperi nu prea pare ingenios, la prima vedere.

— Te înşeli, căci în momentul acela acţiunile minelor vor fi mai ieftine.

— Şi de ce vor fi mai ieftine?

— Pentru că bolidul va arunca în circulaţie mai mult aur decât conţine întregul Pământ la ora actuală. Valoarea aurului va scădea, deci, cel puţin la jumătate; iată de ce acţiunile minelor de aur nu vor mai preţui aproape nimic. Acum ai înţeles?

— Fireşte, făcu Xirdal, fără convingere.

— La început, continuă bancherul, mă bucuram că am avut încredere în tine. Tulburările observate în mersul bolidului, căderea lui anunţata ca sigură au provocat o primă scădere de douăzeci şi cinci la sută asupra minelor. Entuziasmat, convins că scăderea se va accentua enorm, mi-am sporit poziţia în proporţii considerabile.

— Adică?

— Adică am vândut o cantitate de mine de aur cu mult mai mare.

— Tot fără să le ai…?

— Se înţelege… îţi închipui deci spaima mea, când am văzut ce se petrece: tu ai dispărut, bolidul s-a oprit din căderea lui şi a luat-o razna prin cele patru colţuri ale cerului. Iar ca rezultat: acţiunile minelor au început să urce, şi eu pierd sume enorme… Ce să cred despre toate astea?

Zephyrin Xirdal îşi privi curios naşul. Niciodată nu-l văzuse atât de zguduit.

— Nu prea ţi-am înţeles bine combinaţia, spuse el, în sfârşit. Toate poveştile astea sunt prea grele pentru mine. Totuşi, mi se pare că am înţeles că te-ai bucura dacă ai vedea bolidul căzând. Ei bine, fii liniştit! O să cadă!

— Îmi făgăduieşti?

— Îţi făgăduiesc.

— Sigur?

— Sigur… Dar dumneata mi-ai cumpărat terenul, după cum ne-am înţeles?

— Fireşte, răspunse domnul Lecoeur. Totul e în regulă. Am actele de proprietate în buzunar.

— Atunci e bine, aprobă Zephyrin Xirdal. Ba pot chiar să-ţi anunţ că experienţa mea va fi terminată la 5 iulie. În ziua aceea părăsesc Parisul şi plec în întâmpinarea bolidului.

— Care va cădea?

— Care va cădea.

— Am să merg cu tine! strigă domnul Lecoeur, entuziasmat.

— Dacă vrei!… spuse Zephyrin Xirdal.

Fie din pricina răspunderii faţă de Robert Lecoeur, fie numai datorită interesului ştiinţific, care îl captivase iar în întregime, fapt e că o influenţă favorabilă îl împiedică pe Xirdal să mai facă noi nerozii.

Experienţa începută fu urmărită metodic, şi misteriosul aparat bâzâi, până la 5 iulie, de peste patrusprezece ori în douăzeci de ore.

Din timp în timp, Zephyrin Xirdal făcea câte o observaţie astronomică asupra meteorului. Astfel putu să-şi dea seama că totul mergea exact cum prevăzuse.

În dimineaţa zilei de 5 iulie, îşi îndreptă pentru ultima dată obiectivul spre cer.

— Gata, spuse el apoi; acum îl pot lăsa în pace.

Şi începu imediat să-şi facă bagajele.

Mai întâi luă aparatul cu câteva becuri de schimb şi o lunetă. Le înveli cu multă îndemânare şi, ca să le ferească de accidentele posibile în călătorie, le adăposti în cutii de protecţie. Apoi veni rândul bagajelor personale.

O problemă serioasă i se ivi de cum făcu primul pas. În ce să-şi împacheteze lucrurile pe care voia să le ia? Într-un cufăr? Zephyrin Xirdal nu avusese niciodată un cufăr. Atunci într-o valiză…?

După multă gândire, îşi aminti că trebuia să aibă o valiză. Şi dovadă că o avea într-adevăr e faptul că o găsi după îndelungate cercetări, în fundul unei cămări, unde se înghesuiau o mulţime de rămăşiţe ale vieţii lui casnice, în mijlocul cărora nici cel mai savant anticar nu s-ar mai fi putut descurca.

Valiza aceasta, pe care Zephyrin Xirdal o scoase la lumină, fusese odinioară îmbrăcată în pânză. Faptul părea sigur, căci câteva zdrenţe de pânză mai rămăseseră încă lipite pe scheletul ei de carton. Cât despre curele, existenţa lor anterioară era probabilă, dar nu sigură, căci nu mai lăsase nici o urmă acum.

Zephyrin Xirdal desfăcu valiza în mijlocul camerei şi stătu multă vreme pe gânduri în faţa ei. Ce să pună în ea?

«Numai lucruri absolut trebuitoare, îşi spuse el. Trebuie, deci, lucrat metodic şi operată o selecţie raţională.»

În virtutea principiului acestuia, puse mai întâi în valiză trei articole de încălţăminte. Avea să regrete mai târziu că, printr-o nefericită întâmplare, dintre aceste trei obiecte, unul era o gheată cu nasturi, altul un pantof cu şireturi, iar al treilea un papuc. Dar, până una-alta, nepotrivirea lor n-avea nici o importanţă, iar o parte a valizei se şi umplu. Asta era cel mai important!

După împachetarea încălţămintei, Zephyrin Xirdal, frânt de oboseală, îşi şterse fruntea, după care începu iar să chibzuiască.

Rezultatul reflecţiilor sale îl făcu să-şi dea oarecum seama de nepriceperea lui în arta de a împacheta. Iată de ce, spunându-şi că nu va ajunge la nimic bun prin metoda clasică, hotărî să se încreadă în inspiraţie.

Îşi vârî deci mâinile până în coate prin sertare şi în maldărul de haine care îi reprezenta garderoba. Peste câteva clipe, un talmeş-balmeş de obiecte umplu una din despărţiturile valizei. Poate că despărţitura cealaltă rămăsese goală, dar Zephyrin Xirdal habar n-avea. Şi fu nevoit să-şi îndese lucrurile cu călcâiul, până când izbuti să le facă loc.

Valiza fu apoi legată cu o funie zdravănă, printr-o serie de noduri atât de complicate încât autorul lor cu siguranţă că n-avea să le mai poată dezlega. Apoi Xirdal îşi contemplă opera cu o satisfacţie destul de vanitoasă.

Mai rămânea acum să se ducă la gară. Dar, oricât de neîntrecut ar fi fost când era vorba de mers pe jos, Xirdal nici nu se putea gândi măcar să-şi care aparatul, luneta şi valiza. Supărător lucru!

Până la urmă, ar fi descoperit pesemne că există şi trăsuri la Paris. Dar fu scutit de efortul acesta intelectual: în prag se ivi domnul Robert Lecoeur.

— Eşti gata, Zephyrin? îl întrebă el.

— Doar vezi că te aşteptam, răspunse cu nevinovăţie Xirdal, care uitase că bancherul trebuia să meargă cu el.

— Atunci, la drum, spuse domnul Lecoeur. Câte colete ai?

— Trei: aparatul, luneta şi valiza.

— Dă-mi mie unul şi ia-le tu pe celelalte două. Trăsura mea ne aşteaptă jos.

Ce idee bună! admiră Xirdal, închizând uşa în urma lui.

XV ÎN CARE J. B. K. LOWENTHAL ÎL ARATĂ PE CÂŞTIGĂTORUL LOZULUI CEL MARE.

De când săvârşiseră eroarea dată pe faţă în mod public de către J. B. K. Lowenthal, şi după eşecul umilitor al tentativei lor pe lângă Conferinţa Internaţională, viaţa nu mai era deloc veselă pentru domnul Dean Forsyth şi pentru doctorul Sydney Hudelson. Uitaţi, trecuţi în rândul cetăţenilor fără importanţă şi neglijabili, cei doi astronomi-amatori îndurau cu greu indiferenţa publicului, după ce cunoscuseră beţia gloriei.

În convorbirile cu ultimii lor partizani, se ridicau amândoi cu violenţă împotriva orbirii mulţimii şi-şi apărau cauza cu mare spor de argumente. Dacă săvârşiseră o greşeală, era drept oare să pătimească atâta de pe urma ei? Severul lor critic, savantul J. B. K. Lowenthal însuşi, nu se înşelase şi el şi nu se văzuse silit, la urma urmei, să-şi declare neputinţa? Ce concluzie trebuia trasă, dacă nu că bolidul lor era excepţional, anormal? În aceste condiţii, o eroare nu era cât se poate de firească şi de scuzabilă?

— Sigur! aprobau ultimii partizani.

Cât despre Conferinţa Internaţională, se putea oare închipui ceva mai nedrept decât refuzul ei de a face dreptate? Că lua măsuri pentru salvarea ordinei financiare a lumii, fie! Dar cum îndrăznea să nege drepturile celui care descoperise meteorul: Bolidul n-ar fi rămas oare necunoscut, iar dacă avea să cadă până la urmă pe Pământ, căderea lui ar fi fost oare prevăzută, fără descoperitorul care îl semnalase atenţiei universale?

— Şi descoperitorul acesta sunt eu! afirma cu energie Dean Forsyth.

— Sunt eu! afirma la rândul lui doctorul Sydney Hudelson, cu egală energie.

— Sigur! aprobau din nou ultimii partizani.

Oricâtă mângâiere le-ar fi adus celor doi astronomi aprobarea aceasta, ea nu putea înlocui aclamaţiile entuziaste ale mulţimii. Totuşi, fiindcă era materialmente imposibil să-i convingă pe toţi trecătorii, unul câte unul, cei doi astronomi-amatori se vedeau siliţi să se mulţumească doar cu modesta tămâiere a câtorva admiratori.

Necazurile îndurate nu le potoleau înflăcărarea, ba dimpotrivă. Cu cât li se contestau mai mult drepturile asupra bolidului, cu atât ei se înverşunau să şi le revendice; cu cât pretenţiile lor păreau că sunt din ce în ce mai puţin luate în serios, cu atât fiecare dintre ei se încăpăţâna să-şi afirme calitatea de proprietar unic şi exclusiv.

Într-o asemenea stare de spirit, împăcarea ar fi fost imposibilă.

De aceea nimeni nu se mai gândea la ea. Ba, mai mult chiar, fiecare zi îi despărţea tot mai mult pe cei doi nefericiţi logodnici.

Domnii Forsyth şi Hudelson îşi anunţau cu glas tare intenţia de a se împotrivi până la ultima suflare jafului a căror victimă se socotea fiecare din ei; şi spuneau, de asemenea, că vor apela la cele mai înalte instanţe judiciare. Ar fi fost un spectacol minunat! Domnul Forsyth de o parte, doctorul Hudelson, de cealaltă parte, şi, împotriva lor, restul lumii. Avea să fie un proces grandios… dacă izbuteau, totuşi, să găsească tribunalul competent.

Până una-alta cei doi foşti prieteni se transformaseră în adversari plini de ură şi nu mai ieşeau din casă. Feroci şi singuratici, îşi petreceau viaţa pe platforma turnului sau a foişorului. De acolo aveau putinţa să supravegheze meteorul care le răpise bunul simţ şi să se asigure, de câteva ori pe zi, că îşi trasa mai departe curba luminoasă în adâncurile firmamentului. Şi nu coborau decât arareori de la înălţimea unde, cel puţin, erau feriţi de restul familiei, a cărei ostilitate declarată adăuga o amărăciune în plus la amărăciunile de care se socoteau copleşiţi.

Francis Gordon, reţinut de mii de amintiri din copilărie, nu părăsise casa din Elisabeth Street, dar nu mai vorbea cu unchiul său. Prânzeau sau cinau fără să rostească un cuvânt măcar. Nici Mitz nu mai descleşta gura, şi cum nu mai făcea să se audă savurosul ei fel de a vorbi, casa părea tristă şi tăcută ca o mânăstire.

Nici la doctorul Hudelson raporturile familiare nu erau mai plăcute. Loo mârâia întruna, cu toate privirile rugătoare ale tatălui ei; Jenny plângea neîncetat, cu toate încercările de încurajare ale doamnei Hudelson. Iar aceasta din urmă se mulţumea doar să ofteze, sperând că timpul va găsi leac pentru o situaţie pe cât de ridiculă pe atât de neplăcută.

Doamna Hudelson avea dreptate, căci timpul, după cum se spune, le rânduieşte pe toate. Trebuie să recunoaştem însă că de data aceasta timpul nu părea prea grăbit să îmbunătăţească situaţia celor două familii. Dacă domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson nu rămâneau nepăsători faţă de dezaprobarea familiei, în schimb ea nu-i mâhnea atâta cât i-ar fi mâhnit altădată.

Ideea lor fixă le servea drept pavăză împotriva oricărei emoţii care nu era în legătură cu bolidul. Bolidul!… Lui îi dăruiau toată dragostea inimii, toate gândurile creierului, toate aspiraţiile fiinţei lor!

Cu câtă patimă citeau notele zilnice ale lui J. B. K. Lowenthal şi dările de seamă ale şedinţelor Conferinţei Internaţionale! Acolo se aflau duşmanii lor comuni, şi împotriva acestora se uniseră, în sfârşit, într-o ură egală şi asemănătoare.

De aceea, se bucuraseră din plin aflând câte greutăţi avuseseră de întâmpinat adunările pregătitoare şi se bucurară şi mai mult când aflară cât de încet, pe ce căi întortocheate, Conferinţa Internaţională, definitiv constituită, se îndrepta spre un acord, care rămânea problematic şi nesigur. Ca să folosim o expresie obişnuită, «existau greutăţi» la Washington.

De la a doua şedinţă, Conferinţa Internaţională lăsă impresia că nu-şi va duce uşor la capăt importantele ei lucrări. Cu tot studiul aprofundat făcut în subcomisii, înţelegerea păru, de la bun început, foarte greu de realizat.

Prima propunere clară care se ivi fu aceea de a recunoaşte ca proprietară a bolidului ţara care îl va primi din cer. Aceasta însemna ca problema să fie transformată într-o loterie cu un singur loz, şi ce loz!

Propunerea, făcută de Rusia şi susţinută de Anglia şi China, ţări cu teritorii vaste, provocă ceea ce se numeşte în stil parlamentar «opinii diverse». Celelalte state se arătară nehotărâte. Şedinţa trebui să fie suspendată. Avură loc consfătuiri şi intrigi de culoar. Până la urmă, ca să nu se ajungă la un vot supărător, moţiunea de amânare pe care o propuse Elveţia reuni majoritatea aprobărilor.

Soluţia aceasta nu mai avea să fie discutată, deci, decât în cazul când ar fi fost imposibil să se ajungă la o împăcare echitabilă.

Dar, într-un asemenea domeniu, cum să capeţi noţiunea a ceea ce este echitabil şi a ceea ce nu este? Iată o problemă cât se poate de dificilă. Fără ca din discuţii să reiasă o părere precisă în această privinţă, Conferinţa Internaţională ţinu zadarnic numeroase şedinţe, dintre care unele atât de furtunoase încât domnul Harvey trebui să părăsească fotoliul prezidenţial.

Dacă gestul acesta fusese suficient până una-alta ca să potolească fierberea adunării, avea să fie totdeauna aşa? Judecând după înflăcărarea spiritelor, după violenţa cuvintelor schimbate, nu s-ar fi putut crede. Într-adevăr, enervarea generală devenise atât de mare încât se putea presupune că va veni o zi când va fi nevoie să se recurgă la forţa armată, ceea ce ar fi păgubit considerabil prestigiul statelor suverane reprezentate în Conferinţă.

Totuşi, un asemenea scandal era de aşteptat. Nu exista nici un motiv ca nebunia să se calmeze. Dimpotrivă, ea părea că va spori din zi în zi, pentru că din zi în zi, după notele zilnice ale lui J. B. K. Lowenthal, căderea bolidului trebuia considerată ca din ce în ce mai probabilă.

După vreo zece comunicări foarte emoţionante, care arătau totodată şi uluitorul dans al meteorului şi desperarea observatorului său, acesta păru că-şi revine în fire. Pe neaşteptate, în noaptea de 11 spre 12 iunie, savantul îşi regăsi liniştea sufletească, văzând că meteorul, încetinindu-şi hoinărelile fanteziste, era din nou solicitat de-o forţă regulată şi constantă, care, deşi necunoscută, nu se mai opunea datelor raţiunii. Din clipa aceea J. B. K. Lowenthal, făgăduindu-şi să afle mai târziu cauza care făcuse ca meteorul să fie timp de şase zile lovit parcă de nebunie, revenise la seninătatea firească matematicianului.

Datorită lui, universul află imediat de această reîntoarcere la normal, şi, din ziua aceea, notele zilnice ale savantului înregistrară o perturbaţie lentă a meteorului, a cărui orbită reîncepuse să se încline spre nord-est-sud-vest şi a cărui distanţă faţă de Pământ se micşora potrivit unei progresii căreia J. B. K. Lowenthal nu izbutise, totuşi, să-i determine legea. Probabilitatea căderii devenea deci din ce în ce mai mare. Dacă nu era încă o certitudine, tindea să fie din zi în zi.

Conferinţa Internaţională avea deci un motiv puternic să grăbească terminarea lucrărilor.

Savantul director al Observatorului din Boston, în ultimele lui note eşalonate între 5 şi l4 iulie, se arăta şi mai îndrăzneţ în pronosticuri. Şi anunţa în acelaşi timp, din ce în ce mai tăţiş, că o modificare nouă şi foarte importantă survenise în mersul bolidului, şi că, după cât se părea, publicul avea să fie curând informat asupra consecinţelor care trebuiau să urmeze în urma modificării acesteia.

Dar, exact în ziua de l4 iulie, Conferinţa Internaţională ajunse la un impas. Deoarece toate combinaţiile discutate fuseseră rând pe rând respinse, acum nu mai exista nici un material de discuţie. Delegaţii se priveau jenaţi. Din ce punct de vedere ar fi putut relua o problemă discutată pe toate feţele fără nici un rezultat?

Împărţirea miliardelor meteorice între toate statele, proporţional cu suprafaţa lor teritorială, fusese respinsă încă din primele şedinţe. Şi, totuşi, soluţia aceasta respecta dreptatea despre care se afirma că e căutată, căci naţiunile cu suprafaţă mare aveau mai multe nevoi şi consimţirea la împărţire ar fi însemnat pentru ele o sacrificare a şanselor lor mai mari, lucru care ar fi meritat o compensaţie. Dar asta nu împiedicase ca până la urmă propunerea să fie respinsă, datorită împotrivirii dârze a statelor cu populaţie mai densă.

Acestea din urmă propuseră imediat ca împărţirea să se facă nu după numărul kilometrilor pătraţi, ci după numărul locuitorilor. Sistemul, care părea şi el întrucâtva echitabil, căci se întemeia pe marele principiu al egalităţii de drepturi între oameni, fu combătut de mai multe alte ţări cu populaţie rară. Preşedintele Harvey, partizan convins al doctrinei Monroe28, nu putu decât să se alăture unei păreri exprimate de două republici ale Americii, şi influenţa lui decise voturile. Douăzeci de abţineri şi nouăsprezece voturi contra făcură ca balanţa să se plece spre partea care nega.

Delegaţii câtorva ţări cu situaţie financiară proastă, şi despre care e bine să nu dăm mai multe amănunte, sugerară atunci că ar fi mai echitabil să se împartă aurul căzut din cer în aşa fel încât soarta tuturor locuitorilor Pământului să fie pe cât posibil echilibrată. Se obiectă imediat că sistemul acesta ar constitui un îndemn la trândăvie şi ar duce la o repartiţie atât de complicată încât ar trebui considerată ca practic irealizabilă. Aceasta nu-i împiedică însă pe alţi oratori să complice şi mai mult lucrurile, susţinând, pe calea amendamentelor, că ar fi bine să se ţină seama de trei factori: suprafaţa, populaţia şi bogăţia, atribuindu-se fiecăruia dintre ei un coeficient echitabil.

Dreptatea! Delegaţii aveau veşnic pe buze cuvântul acesta. Dar cum pesemne că nu îl aveau şi în inimă, şi cum nădăjduiau ca trecerea timpului să le aducă vreun avantaj, refuzară toate soluţiile propuse.

Votul avu loc în ziua de l4 iulie; după ce se termină, delegaţii se priviră jenaţi; nu mai aveau în faţă nici o perspectivă.

A doua zi, l5 iulie, dimineaţa, avu loc un eveniment în stare să discrediteze lucrările Conferinţei Internaţionale şi să-i compromită definitiv succesul, căci dacă fusese posibilă discutarea modurilor de împărţire a aurului, câtă vreme nu fusese cunoscut locul de cădere a bolidului, mai putea continua discuţia acum, când neştiinţa în această privinţă luase sfârşit? Mai era cu putinţă să i se ceară împărţirea, după tragerea loteriei, celui care câştigase lozul cel mare?

În orice caz era sigur că o asemenea împărţire nu se mai putea face prin bună înţelegere. Niciodată ţara favorizată de soartă n-avea să consimtă la ea de bună voie. De acum înainte, niciodată n-avea să mai fie văzut intrând la şedinţe şi participând la lucrările Conferinţei Internaţionale domnul de Schnack, delegat al Groenlandei, fericitul câştigător căruia, în nota sa zilnică, J. B. K. Lowenthal îi atribuia în dimineaţa aceea miliardele rătăcitoare.

«De zece zile încoace, scria savantul director al Observatorului din Boston, am vorbit de mai multe ori despre o schimbare importantă survenită în mersul meteorului. Revenim asupra ei astăzi cu mai multă precizie, căci timpul scurs m-a convins de caracterul definitiv al acestei schimbări, iar calculele mi-au îngăduit să-i determin consecinţele.

Schimbarea constă numai şi numai în faptul că, de la l5 iulie, forţa care solicita meteorul a încetat să se manifeste. Începând din ziua aceea, n-a mai fost constatată nici cea mai slabă deviere a orbitei; bolidul nu s-a mai apropiat de Pământ decât în măsura strict impusă de condiţiile în care se mişcă. Astăzi, el se află la o distanţă de aproximativ cincizeci de kilometri.

Dacă influenţa care se exercita asupra bolidului ar fi dispărut cu câteva zile mai înainte, acesta ar fi putut, datorită forţei centrifuge, să se depărteze de planeta noastră până la o distanţă apropiată de distanţa lui primordială. De acum înainte, însă, e cu totul altfel. Viteza meteorului, redusă de frecarea cu straturile mai dense ale atmosferei, este suficientă exact atâta cât să-l menţină pe traiectoria lui actuală. Şi s-ar menţine veşnic acolo, dacă ceea ce îi cauzează încetinirea, adică rezistenţa aerului, ar fi suprimată. Dar cum cauza aceasta e permanentă, se poate considera ca sigur că bolidul va cădea.

Ceva mai mult încă: rezistenţa aerului fiind un fenomen perfect studiat şi cunoscut, e posibil să se traseze încă de pe acum curba de cădere a meteorului. Sub rezerva unor complicaţii ivite pe neaşteptate, a căror ipoteză trebuie luată în seamă din pricina faptelor petrecute anterior, avem în prezent posibilitatea să afirmăm următoarele: l. Bolidul va cădea.

2. Căderea va avea loc la l9 august, între orele două noaptea şi unsprezece dimineaţa.

3. Ea va avea loc pe o rază de zece kilometri în jurul oraşului Upernivik, capitala Groenlandei.»

Dacă bancherul Robert Lecoeur ar fi putut să citească nota aceasta a lui J. B. K. Lowenthal, ar fi avut motive să fie mulţumit. Într-adevăr, imediat ce se răspândi vestea, urmă o prăbuşire a cursurilor acţiunilor la toate bursele din lume, iar acţiunile întreprinderilor aurifere din vechiul şi din noul continent scăzură cu patru cincimi din valoarea lor.

XVI ÎN CARE SE VEDE CUM O MULŢIME DE CURIOŞI FOLOSESC PRILEJUL DE A MERGE ÎN GROENLANDA, CA SĂ ASISTE LA CĂDEREA EXTRAORDINARULUI METEOR.

În ziua de 27 iulie, dimineaţa, o mare mulţime de oameni asistau la plecarea steamerului Mozik care urma să părăsească Charlestonul, marele port al Carolinei de Sud. De câteva zile numărul curioşilor dornici să plece în Groenlanda era atât de mare, încât nu mai exista nici o cabină liberă la bordul navei de o mie cinci sute de tone, deşi ea nu era singura care pornea spre destinaţia pomenită. Numeroase alte vase de diferite naţionalităţi se pregăteau şi ele să navigheze pe Atlantic până la Strâmtoarea lui Davis şi Marea lui Baffin, dincolo de limitele Cercului Polar Arctic.

Afluenţa aceasta nu trebuie să ne mire, dată fiind starea de surescitare în care se aflau spiritele după răsunătoarea comunicare a lui J. B. K. Lowenthal.

Savantul nu putea să se fi înşelat. După ce-i certase cu atâta asprime pe domnii Forsyth şi Hudelson, J. B. K. Lowenthal nu s-ar fi expus să primească şi el aceleaşi mustrări. În împrejurări atât de excepţionale, a vorbi cu uşurinţă ar fi fost de neiertat şi-ar fi stârnit indignarea publică. Savantul ştia prea bine lucrul acesta.

Concluziile lui trebuiau deci socotite ca sigure. Bolidul nu avea să cadă nici în regiunile de neatins ale Polului, nici în străfundurile oceanului, de unde nici un efort omenesc nu l-ar mai fi putut scoate, ci avea să se prăbuşească pe pământul Groenlandei.

Ţinutul acesta întins, dependent odinioară de Danemarca şi căruia îi fusese acordată independenţa cu câţiva ani înaintea apariţiei meteorului, fusese ales de soartă în pofida tuturor celorlalte state ale universului.

Şi e cu adevărat imens ţinutul acesta, despre care nu s-ar putea spune dacă e un continent sau o insulă. Ar fi fost deci posibil ca sfera de aur să cadă foarte departe de litoral, la sute de leghe spre interior, iar dificultăţile de-a ajunge la ea să fie, în acest caz, destul de mari. Se înţelege de la sine însă că dificultăţile ar fi fost învinse, că gerurile arctice şi viscolele ar fi fost înfruntate şi că, la nevoie, oamenii ar fi mers până la Pol în urmărirea miilor de miliarde plouate din cer.

Din fericire, însă, nimeni nu se vedea silit să facă asemenea eforturi, iar locul căderii putuse fi indicat cu precizie. Groenlanda era suficientă pentru toată lumea şi nimeni nu-şi dorea gloria prea rece a lui Parry, a lui Nansen, sau a altor navigatori care străbătuseră latitudinile nordice.

Dacă cititorul s-ar fi aflat pe Mozik, în mijlocul sutelor de pasageri, printre care se numărau şi câteva femei, ar fi remarcat cinci călători cunoscuţi. Prezenţa lor, sau măcar prezenţa a patru dintre ei, nu l-ar fi mirat deloc.

Cititorul l-ar fi recunoscut pe Dean Forsyth, care, însoţit de Omicron, naviga departe de Elisabeth Street; şi l-ar fi recunoscut, de asemenea, pe Sydney Hudelson, care îşi părăsise foişorul din Moriss Street.

Imediat ce companiile de transport organizaseră călătoriile spre Groenlanda, cei doi rivali nu şovăiseră să-şi ia bilete dus şi întors. La nevoie, ar fi armat fiecare dintre ei câte o navă cu destinaţia Upernivik. Fireşte, nu aveau intenţia să pună mâna pe blocul de aur, să şi-l însuşească şi să-l ducă la Whaston. Totuşi ţineau neapărat să fie, de faţă la căderea lui.

Şi cine ştie dacă, la urma urmei, guvernul Groenlandei, intrat în posesia bolidului, nu le-ar fi atribuit o parte din miliardele picate din cer…?

Se înţelege de la sine că la bordul lui Mozik domnul Forsyth şi doctorul avuseseră toată grija să nu-şi ia cabine învecinate. În decursul călătoriei, ca şi la Whaston, nu voiau să aibă nimic a face unul cu altul.

Doamna Hudelson nu se împotrivise la plecarea soţului ei, după cum nici bătrâna Mitz nu-l sfătuise pe domnul Forsyth să nu plece în călătorie. Dar doctorul fusese încolţit de rugămintea atât de stăruitoare din partea fiicei lui mai mari, încât, până la urmă, fiindcă o mâhnise prin încăpăţânare şi acum se simţea îmboldit spre slăbiciune şi îngăduinţă, consimţi până la urmă să o ia cu el. Fiica îşi însoţea deci tatăl.

Dar Jenny stăruise atâta fiindcă avea un scop. Despărţită de Francis Gordon după scenele violente care duseseră la ruptura definitivă dintre cele două familii, tânăra bănuia că logodnicul ei îşi va însoţi unchiul. În cazul acesta, ar fi însemnat o mare fericire pentru cei doi logodnici să se ştie unul lângă altul, fără să mai punem la socoteală că prilejurile de a-şi vorbi şi de a se întâlni nu le-ar fi lipsit în decursul călătoriei.

Şi iată că Jenny nu greşise judecând astfel. Francis Gordon se hotărâse într-adevăr să-şi însoţească unchiul. Nici vorbă, în lipsa doctorului, Francis nu şi-ar fi îngăduit să treacă peste voinţa lui şi să viziteze casa din Moriss Street. Era mai bine deci să pornească şi el în călătorie, aşa cum făcea şi Omicron, ca să poată interveni, la nevoie, între cei doi adversari şi să profite de orice împrejurare care ar fi putut schimba într-un fel jalnica situaţie a lucrurilor. Poate că încordarea avea să slăbească de la sine după căderea bolidului, fie pentru că aurul devenea proprietatea Groenlandei, fie pentru că s-ar fi putut pierde în adâncurile Oceanului Arctic. La urma urmei, J. B. K. Lowenthal era şi el om, şi deci putea să greşească. Nu se afla Groenlanda între două mări? Dacă s-ar fi ivit o simplă deviaţie provocată de vreo schimbare atmosferică, ţinta atâtor dorinţi ar fi scăpat lăcomiei omeneşti.

Un personaj pe care deznodământul acesta l-ar fi nemulţumit profund era domnul Ewald de Schnack, delegatul Groenlandei la Conferinţa Internaţională, aflat şi el printre pasagerii lui Mozik. Ţara lui avea să devină pur şi simplu statul cel mai bogat din lume. Ca să adăpostească atâtea trilioane, vistieria avea să fie şi neîncăpătoare!

Fericită ţara în care impozitele de orice fel n-aveau să mai existe, iar sărăcia avea să fie alungată! Dată fiind chibzuinţă scandinavilor, fără doar şi poate că enorma grămadă de aur nu s-ar fi cheltuit decât cu extremă prudenţă. Se putea deci nădăjdui că piaţa monetară n-avea să fie prea tulburată de ploaia aceasta cu care Jupiter a scăldat-o pe Danae29, dacă e să credem povestirile mitologice.

Domnul de Schnack avea să fie eroul bordului. Personalitatea domnului Dean Forsyth şi a doctorului Hudelson pălea în faţa celei a reprezentantului Groenlandei. De aceea cei doi rivali îl învăluiau într-o ură comună pe reprezentantul statului care nu le lăsa nici o părticică – măcar o părticică de glorie – pentru nemuritoarea lor descoperire.

Drumul pe apă de la Charleston până în capitala Groenlandei poate fi apreciat la trei mii trei sute de mile, adică la peste şase mii de kilometri, şi avea să dureze cincisprezece zile, socotind şi oprirea la Boston, unde Mozik trebuia să se reaprovizioneze cu cărbuni. Cât despre hrană, nava luase alimente pentru mai multe luni, aşa cum făcuseră şi celelalte vase cu aceeaşi destinaţie, căci, datorită marelui număr de curioşi, ar fi fost imposibil să li se asigure pasagerilor existenţa la Upernivik.

Mozik navigă mai întâi spre nord, de-a lungul coastei răsăritene a Statelor Unite. Iar a doua zi după plecare, lăsând în urmă Capul Hatteras, punctul extrem al Carolinei de Nord, se îndreptă spre larg.

În luna iulie, cerul e în general senin pe meleagurile acestea ale Atlanticului şi, atâta timp cât briza sufla dinspre vest, steamerul, adăpostit de coastă, plutea pe o mare calmă. Dar uneori, din nefericire, vântul bătea din larg, şi atunci ruliul şi tangajul îşi produceau efectele obişnuite!

Dacă domnul de Schnack avea o inimă solidă, de trilionar, nu tot aşa stăteau lucrurile cu Dean Forsyth şi cu doctorul Hudelson.

Ei îşi făceau debutul în navigaţie şi-şi plăteau din plin tributul către zeul Neptun. Dar nu regretau nici o clipă că porniseră într-o asemenea aventură.

E inutil să spunem că de neplăcerile lor, care îi făceau neputincioşi, profitau cei doi logodnici. Nici Francis şi nici Jenny nu sufereau de rău de mare şi-şi recâştigau timpul pierdut, pe când tatăl şi unchiul se văitau jalnic sub loviturile respingătoare ale perfidei Amfitrite. Cei doi tineri nu se despărţeau decât pentru a-şi îngriji bolnavii. Totuşi îşi împărţeau munca aceasta cu oarecare şiretenie: pe când Jenny îl consola pe domnul Dean Forsyth, Francis Gordon îi ridica moralul doctorului Hudelson.

Când oceanul era mai puţin agitat, Jenny şi Francis îi scoteau din cabine pe cei doi nefericiţi astronomi şi-i duceau la aer, pe punte, unde se aşezau fiecare pe câte un scaun cu fundul de trestie, nu prea departe unul de altul, având grijă să micşoreze treptat distanţa dintre ei.

— Cum te mai simţi? întreba Jenny întinzând o pătură peste picioarele domnului Forsyth.

— Rău de tot, ofta bolnavul fără să ştie măcar cu cine vorbea.

— Cum mai merge, domnule Hudelson? îl întreba Francis pe doctor, aşezându-i perniţele şi vorbindu-i prietenos, de parcă n-ar fi fost niciodată alungat din casa de pe Moriss Street.

Cei doi rivali rămâneau acolo câteva ore, dându-şi seama doar vag de vecinătatea lor. Ca să se mai învioreze puţin, trebuia ca domnul de Schnack să treacă pe lângă ei, ţinându-se solid pe picioare, sigur de sine ca un marinar căruia puţin îi păsa de furtună, şi înălţându-şi fruntea ca un om care nu are decât vise de aur şi vede totul în aur. Atunci un fulger stins pâlpâia în ochii domnilor Forsyth şi Hudelson. Bieţii astronomi mai găseau puterea să îngaime pentru ei înşişi ocări pline de duşmănie,

— Jefuitorul ăsta de bolizi! şoptea domnul Forsyth.

— Hoţul ăsta de meteori! şoptea domnul Hudelson.

Dar domnului de Schnack puţin îi păsa: el nu binevoia nici măcar să le remarce prezenţa pe bord. Umbla dispreţuitor de colo-colo, cu îndrăzneala unui om care va găsi în ţara lui mai mult aur decât ar fi fost nevoie ca să plătească de zece ori datoria publică a întregii omeniri.

Totuşi, navigaţia continua în condiţii destul de bune. Şi nici vorbă că şi alte nave, plecate din porturile de pe coasta de est, urcau spre nord îndreptându-se spre Strâmtoarea lui Davis, pe când altele, având aceeaşi destinaţie, traversau în momentul acela Atlanticul.

Mozik trecu prin faţa New Yorkului fără să se oprească, şi, ţinând direcţia nord-est, îşi continuă drumul spre Boston. În dimineaţa zilei de 30 iulie ancoră în faţa capitalei acesteia a statului Massachusetts. O zi avea să fie de ajuns pentru umplerea magaziilor cu provizii, căci în Groenlanda nu se putea găsi combustibilul necesar.

Dacă traversarea fusese destul de blândă, în schimb majoritatea pasagerilor suferiseră cumplit de rău de mare. Cinci sau şase dintre ei socotiră că le ajunge şi atâta şi, renunţând la restul călătoriei, debarcară la Boston. Fireşte că printre ei nu se afla nici domnul Dean Forsyth şi nici doctorul Hudelson. Aceştia, chiar dacă ar fi simţit că li se apropie sfârşitul sub loviturile ruliului şi ale tangajului, ţineau morţiş să-şi dea ultima suflare în faţa meteorului, ţinta pasionatei lor dorinţe.

Debarcarea celor câtorva pasageri mai puţin rezistenţi lăsară libere câteva cabine de pe Mozik. Şi se găsiră imediat în Boston amatori pentru ele.

Printre aceştia putea fi văzut un bărbat chipeş, venit printre primii să se asigure dacă există cabine libere. Bărbatul acesta era Seth Stanfort, soţul Arcadiei Walker, însurat şi apoi divorţat, după cum se ştie, de către judecătorul Proth, din Whaston.

După despărţirea de la care trecuseră peste două luni, domnul Seth Stanfort se reîntorsese la Boston. Stăpânit mereu de patima călătoriilor, şi dat fiind că nota lui J. B. K. Lowenthal îl silise să nu mai plece spre Japonia, Seth Stanfort vizitase principalele oraşe ale Canadei: Quebec, Toronto, Montreal, Ottawa. Căuta oare să-şi uite fosta soţie?! Aceasta părea puţin probabil. Cei doi soţi se plăcuseră la început, apoi nu se mai plăcuseră. Un divorţ, la fel de original ca şi căsătoria lor, îi despărţise. Totul se sfârşise. Fără îndoială că n-aveau să se mai revadă niciodată, sau dacă se revedeau, poate că n-aveau să mai se recunoască.

Domnul Seth Stanfort tocmai sosise din Toronto, capitala Canadei, când aflase senzaţionala comunicare a lui J. B. K. Lowenthal. Chiar dacă bolidul ar fi urmat să cadă la câteva mii de leghe, în ţinuturile cele mai depărtate ale Asiei sau ale Africii, Seth Stanfort ar fi făcut orice ca să ajungă la locul căderii. Şi nu pentru că fenomenul acesta meteoric l-ar fi interesat peste măsură, dar să asişti la un spectacol care nu va avea decât un număr destul de restrâns de spectatori, să vezi ceea ce milioane de oameni n-au să vadă putea ispiti un gentleman aventuros, mare amator de deplasări, şi căruia averea îi îngăduia cele mai fanteziste călătorii.

În plus, nici nu era măcar vorba de mers până la capătul pământului. Scena acestei feerii astronomice se afla în vecinătatea Canadei.

Domnul Seth Stanfort luase deci primul tren care pleca spre Quebec; de acolo, se urcase în cel ce gonea spre Boston, prin câmpiile Dominionului şi ale Noii-Anglii.

La patruzeci şi opt de ore după îmbarcarea acestui gentleman, Mozik, navigând tot pe lângă ţărm, trecu prin faţa oraşului Portsmouth, apoi prin faţa Portlandului, nu departe de semafoarele capabile poate să dea veşti noi despre bolidul care se zărea acum cu ochiul liber când cerul era senin.

Dar semafoarele rămaseră mute, şi nici cel din Halifax nu se arătă mai vorbăreţ, când steamerul trecu prin apele acestui mare port din Noua-Scoţie.

Cât regretară călătorii că golful lui Fundy, aflat între Noua-Scoţie şi Noul-Brunswick, n-avea ieşire nici spre est şi nici spre nord! Căci n-ar mai fi avut de îndurat furtuna care îi asaltă până la Cap Breton. Mulţi dintre ei erau bolnavi, iar printre aceştia, cu toate îngrijirile lui Jenny şi ale lui Francis, se aflau şi domnul Forsyth şi domnul Hudelson.

Comandantului i se făcu milă de pasagerii care se simţeau atât de rău şi pătrunse în golful Saint-Laurent, ca să iasă în larg prin strâmtoarea Belle-Ile, la adăpostul litoralului Terra-Novei. Apoi porni spre coasta occidentală a Groenlandei, traversând Strâmtoarea lui Davis în toată lărgimea ei. Astfel, pasagerii avură parte de-o călătorie mai liniştită.

În dimineaţa zilei de 7 august, fu semnalat Capul Confort. Ţărmul groenlandez se termină ceva mai spre răsărit, la Capul Farewel, unde vin să se spargă talazurile Atlanticului septentrional. Şi cu câtă furie se sparg, o ştiu prea bine curajoşii pescari din Terra-Nova şi din Islanda!

Din fericire, n-a fost nevoie ca steamerul să urce de-a lungul coastei de est a Groenlandei, care e aproape inabordabilă şi nu oferă nici un loc de ancorat navelor. Acolo, furtuna biciuieşte din plin ţărmul. Iar în Strâmtoarea lui Davis, dimpotrivă, nu lipsesc adăposturile. Fie în fundul fiordurilor, fie în dosul insulelor, poţi găsi lesne un refugiu şi, în afara zilelor când vântul de sud bate direct, navigaţia poate fi făcută în condiţii favorabile.

Traversarea continuă, într-adevăr, fără ca pasagerii să aibă de ce să se plângă.

Partea aceasta a coastei groenlandeze, de la Capul Farewel până la insula Disko, este în general mărginită de faleze formate din stânci primitive, foarte înalte, care opresc vânturile din larg. Chiar în timpul perioadei de iarnă, litoralul e mai puţin lovit de gheţarii pe care curenţii Polului îi aduc din Oceanul Boreal.

În aceste condiţii, Mozik îşi roti elicea rapidă în apele Golfului Gilbert. Apoi opri câteva ore la Godhavn unde bucătarul vasului putu să procure o însemnată cantitate de peşte proaspăt, căci populaţia Groenlandei îşi scoate din mare hrana ei de bază. Apoi trecu, pe rând, prin faţa porturilor Holsteinborg şi Christianshaab. Târguşoarele acestea, dintre care ultimul e ascuns în fundul Golfului Disko, sunt atât de închise în zidurile lor de stâncă, încât abia le poţi bănui existenţa Ele formează adăposturi folositoare pentru numeroşii pescari care brăzdează Golful lui Davis în urmărirea balenelor, a narvalilor, a morselor şi a focilor, urcându-se uneori până la limita Mării lui Baffin.

Insula Disko, unde steamerul ajunse de cu zori în ziua de 9 august, este cea mai importantă dintre insulele ale căror coaste se înalţă în lungul litoralului groenlandez. Insula aceasta, cu faleze bazaltice, are o capitală, Godhavn, clădită pe coasta sudică şi compusă nu din case de piatră, ci din case de lemn, cu pereţi de bârne abia cojite şi unse cu un strat gros de gudron ca să împiedice pătrunderea aerului. Francis Gordon şi Seth Stanfort, în calitatea lor de pasageri cărora meteorul nu le fura minţile, putură să admire târguşorul acesta negricios, colorat ici-colo cu roşul acoperişurilor şi al ferestrelor. Cum trebuia să fie traiul iarna, în climatul acesta? Tare s-ar fi mirat dacă ar fi auzit că se aseamănă întru totul cu traiul familiilor din Stockholm sau din Copenhaga. Unele case, deşi mobilate sumar, sunt destul de confortabile: au salon, sufragerie şi chiar bibliotecă. «Înalta societate», dacă ne putem exprima aşa, daneză de origină, iubeşte cartea. Stăpânirea e reprezentată printr-un delegat al guvernului, a cărui reşedinţă se află la Upernivik.

După ce lăsă în urmă insula Disko, Mozik ancoră în portul acestui oraş, la l0 august, pe la orele şase seara.