XVII ÎN CARE MINUNATUL BOLID ŞI UN PASAGER DE PE «MOZIK» ÎNTÂLNESC UNUL GLOBUL PĂMÂNTESC, CELĂLALT, UN PASAGER DE PE «OREGON»

Groenlanda însemnează «Ţara Verde». Dar numele de «Ţara Albă» i s-ar fi potrivit mai bine pământului acesta troienit de zăpezi. Dar pesemne că nu şi-a primit numele decât printr-o glumă a naşului său, un anume Erik-cel-Roşu, navigator din secolul X, şi care probabil era tot atât de roşu pe cât e Groenlanda de verde. Poate că, la urma urmei, scandinavul nădăjduia să-şi hotărască compatrioţii să vină să colonizeze acest ţinut verde al Nordului. Dar n-a izbutit. Oamenii nu s-au lăsat ispitiţi de numele lui atrăgător, iar astăzi populaţia groenlandeză nu depăşeşte zece mii de locuitori, cu băştinaşi cu tot.

Nu există ţară pe lume mai puţin făcută să primească un bolid în valoare de cinci mii şapte sute optzeci şi nouă de miliarde, decât e Groenlanda. Gândul acesta fără doar şi poate că-l aveau mulţi dintre pasagerii pe care curiozitatea îi adusese la Upernivik. Nu i-ar fi venit oare la fel de uşor bolidului să cadă cu câteva sute de mile mai la sud, pe întinsele câmpii ale Canadei sau ale Statelor Unite, unde ar fi fost mai lesne de regăsit?… Dar el alesese pentru evenimentul acesta memorabil un ţinut dintre cele mai greu de străbătut şi dintre cele mai inospitaliere!

La drept vorbind, nu era primul care făcea aşa. Nu mai căzuseră şi alţi bolizi în Groenlanda? În insula Disko n-a găsit oare Nordenskiold trei blocuri de fier de câte optzeci de tone fiecare, foarte probabil meteoriţi, aflaţi acum în muzeul din Stockholm?

Din fericire, dacă J. B. K. Lowenthal nu-şi greşise calculele, bolidul trebuia să cadă într-o regiune destul de abordabilă şi în cursul lunii august care ridică temperatura deasupra punctului de îngheţ. În epoca aceasta a anului, solul poate justifica, pe alocuri, ironica denumire de «Ţară Verde» dată acestei fâşii din Noul Continent. În grădini cresc câteva legume şi unele graminee, pe când mai spre interior botanistul nu va găsi decât muşchi şi licheni. Pe litoral, după topirea gheţurilor, se ivesc păşuni, ceea ce îngăduie întreţinerea câtorva animale. Fireşte, nu pot fi număraţi cu sutele nici boii şi nici vacile aflate acolo, dar pot fi văzute găini şi capre uimitor de rezistente, fără să mai punem la socoteală renii şi marele număr de câini.

Dar după cel mult două sau trei luni de vară, revine iama cu nopţile ei nesfârşite, cu asprii ei curenţi atmosferici porniţi din regiunile polare şi cu înspăimântătoarele ei furtuni. Peste carapacea care acoperă solul zboară, de colo-colo, un soi de pulbere cenuşie, numită pulbere de gheaţă, acea cryokonită plină de plantele microscopice ale căror prime probe le-a cules Nordenskiold.

Dar faptul că meteorul n-avea să cadă în interiorul insulei nu însemna neapărat că posesiunea lui îi era asigurată Groenlandei.

Upernivik nu numai că nu se află la ţărmul mării, dar e înconjurat din toate părţile de apă. E o insulă în mijlocul unui numeros arhipelag de insuliţe semănate în lungul litoralului. Iar insula aceasta, care n-are nici zece leghe de jur împrejur, oferea, trebuie să recunoaştem, o ţintă destul de îngustă pentru ghiuleaua aeriană. Dacă bolidul nu cădea cu precizie matematică, însemna să treacă pe lângă ţintă şi apele Mării lui Baffin să-l înghită pentru vecie. Iar marea e adâncă în aceste regiuni nordice unde sonda atinge fundul la o mie sau la două mii de metri. Încearcă să pescuieşti în acest abis un corp greu de nouă sute de mii de tone…!

O asemenea eventualitate îl preocupa din plin pe domnul de Schnack, şi el îi mărturisise de câteva ori cât e de neliniştit lui Seth Stanfort, cu care se împrietenise în decursul călătoriei. Dar primejdia nu putea fi evitată, împotriva ei nu se putea face nimic şi nu rămânea decât să fie privite cu încredere calculele savantului J. B. K. Lowenthal.

Nenorocirea de care se temea domnul de Schnack, Francis Gordon şi Jenny Hudelson ar fi socotit-o, dimpotrivă, cea mai fericită soluţie. Dacă dispărea bolidul, cei de care le depindea fericirea n-ar mai fi avut ce să revendice, nici măcar cinstea de a-i da numele. Şi asta ar fi însemnat un mare pas spre împăcarea multdorită.

E îndoielnic însă că felul de a privi lucrurile al celor doi tineri ar fi fost împărtăşit de numeroşii pasageri de pe Mozik, cât şi de cei aflaţi pe cele aproximativ zece vase ale tuturor naţiunilor, ancorate atunci la Upernivik. Pasagerii ţineau să vadă ceva, căci pentru asta veniseră.

Şi nu întunericul avea să se împotrivească satisfacerii dorinţei lor, căci timp de douăzeci şi patru de zile, din care jumătate înainte şi jumătate după solstiţiul de vară, soarele nici nu răsare şi nici nu apune la această latitudine. Existau deci cele mai mari şanse să fie văzută limpede calea spre meteor, dacă, aşa cum susţinea J. B. K. Lowenthal, soarta avea să-l aducă în împrejurimile oraşului.

A doua zi după sosirea vasului, o mulţime formată din oameni cât se poate de feluriţi se răspândi în jurul celor câtorva căsuţe de lemn din Upernivik, dintre care cea mai înaltă purta drapelul Groenlandei, alb cu o cruce roşie. Niciodată groenlandezii şi groenlandezele nu văzuseră atâta lume pe meleagurile lor depărtate.

Sunt oameni destul de curioşi groenlandezii aceştia, mai ales pe coasta apuseană. De statură măruntă sau mijlocie, laţi în spate, viguroşi, cu picioare scurte, cu mâini şi cu încheieturi fine, cu pielea alb-gălbuie, cu faţa lată şi turtită, aproape fără nas, cu ochi negri şi uşor oblici, cu părul negru şi aspru care le cade pe faţă, ei seamănă întrucâtva cu focile, de la care au împrumutat înfăţişarea blândă şi stratul de grăsime care îi apără împotriva frigului. Veşmintele sunt aceleaşi pentru ambele sexe: cizme, pantaloni, amaut sau glugă; totuşi, femeile, graţioase şi vesele în tinereţe, îşi împodobesc părul cu diademe, se îmbracă cu stofe moderne şi se gătesc cu panglici multicolore. Moda tatuajului, odinioară atât de răspândită, a dispărut sub influenţa misionarilor, dar populaţia şi-a păstrat patima pentru cânt şi dans, care sunt singurele ei distracţii. Ca băutură, groenlandezii au apa; ca hrană, carnea de focă şi câinii comestibili, peştii şi algele. Tristă viaţă, în definitiv, viaţa aceasta a groenlandezilor!

Sosirea atâtor străini în insula Upernivik pricinui mare uimire printre cele câteva sute de băştinaşi care locuiesc pe insulă; şi când aflară motivul vizitei, uimirea nu le scăzu. Ba dimpotrivă. Bieţii oameni ştiau să preţuiască valoarea aurului. Dar pomana nu avea să fie a lor. Dacă miliardele cădeau pe pământul lor, n-aveau să-şi umple buzunarele cu ele, deşi nu de buzunare duc lipsă veşmintele groenlandeze, care, din motive lesne de înţeles, nu seamănă cu cele ale polinezienilor. Miliardele aveau să meargă să se îngroape în vistieria statului, de unde, după obicei, n-aveau să mai fie văzute ieşind în vecii vecilor. Totuşi «afacerea» îi interesa pe băştinaşi. Cine ştie dacă n-avea să iasă din ea vreun câştig şi pentru bieţii locuitori ai Groenlandei?

Oricum, era timpul să se ajungă la deznodământul acestei «afaceri».

Dacă ar mai fi sosit şi alte steamere, portul Upernivikului n-ar mai fi putut să le cuprindă. Pe de altă parte, luna august era în toi şi vasele nu pot zăbovi prea mult la o latitudine atât de ridicată. Septembrie însemnează iarnă, căci aduce gheţurile din strâmtorile şi din canalele Nordului, iar Marea lui Baffin devine curând impracticabilă. Atunci trebuie să fugi, să te depărtezi de aceste meleaguri, să laşi în urmă Capul Farewel, dacă nu vrei să fii prins în capcană pe şapte sau opt luni de iernile aspre ale Oceanului Arctic.

În orele de aşteptare, turiştii mai îndrăzneţi făceau plimbări îndelungate prin insulă. Solul stâncos, aproape neted, având doar câteva movile în partea mijlocie, e potrivit pentru plimbările pe jos. Ici, colo se întind câmpii, unde, peste un covor de muşchi şi de ierburi mai mult galbene decât verzi, se înalţă arbuştii care nu vor deveni niciodată arbori, câţiva din mestecenii piperniciţi care mai cresc după a şaizeci şi doua paralelă.

Cerul era în general ceţos, şi cel mai adesea norii mari şi joşi îl străbăteau împinşi de briza dinspre răsărit. Temperatura nu trecea de zece grade. De aceea pasagerii erau bucuroşi să regăsească pe bordul navelor un confort pe care statul nu l-ar fi putut oferi şi o hrană pe care n-ar fi găsit-o nici la Goldhavn, nici în oricare altă localitate de pe litoral.

Trecuseră cinci zile de la sosirea lui Mozik, când, în dimineaţa de l6 august, o ultimă navă fu semnalată în larg de Upernivik. Era un steamer, care luneca printre insulele şi insuliţele arhipelagului ca să vină să ancoreze. În vârful catargului mare flutura pavilionul cu cincizeci şi una de stele al Statelor Unite.

Nici o îndoială că steamerul aducea un nou lot de curioşi pe scena marelui eveniment meteorologic, nişte întârziaţi care, altminteri, nu soseau deloc cu întârziere, căci globul de aur mai gravita încă în atmosferă.

Pe la orele unsprezece dimineaţa, steamerul Oregon ancoră în mijlocul flotilei. O luntre se desprinse imediat şi aduse la ţărm un pasager, fără doar şi poate mult mai grăbit decât tovarăşii lui de drum.

După cum se află imediat, pasagerul era unul din astronomii observatorului din Boston, un anume Wharf, care se duse la şeful guvernământului. Acesta îl anunţă imediat pe domnul de Schnack, şi delegatul se îndreptă spre căsuţa pe acoperişul căreia flutura drapelul naţional.

Se iscă o mare nelinişte. Nu cumva, din întâmplare, bolidul avea să-i părăsească pe toţi şi «s-o şteargă englezeşte» spre alte meleaguri cereşti, aşa cum dorea Francis Gordon?

Dar oamenii se liniştiră curând. Calculele îl duseseră pe J. B. K. Lowenthal la rezultate exacte, iar domnul Wharf făcuse călătoria numai ca să asiste la căderea bolidului, cu titlul de reprezentant al şefului său ierarhic.

Era în ziua de l6 august. Mai urmau să treacă deci încă de trei ori câte douăzeci şi patru de ore până la căderea bolidului pe pământul groenlandez.

«Dacă nu s-o duce cumva la fund»… îşi spunea Francis Gordon, singurul dealtfel care gândea aşa şi nutrea o asemenea speranţă.

Dar cum aveau să se termine lucrurile avea să se ştie abia peste trei zile. Trei zile nu însemnează de obicei mare lucru, dar câteodată însemnează mult, mai ales în Groenlanda, unde am păcătui afirmând că există prea multe distracţii. Oamenii se plictiseau deci, şi un căscat molipsitor strâmba fălcile turiştilor care n-aveau ce face.

Unul din cei cărora nu li se părea că timpul trece prea încet era domnul Seth Stanfort. Globe-trotter30 hotărât, alergând bucuros oriunde era de văzut ceva mai deosebit, Stanfort era obişnuit cu singurătatea şi ştia, cum se spune, «să-şi ţină singur tovărăşie».

Şi totuşi numai şi numai în folosul lui – căci aşa e viaţa – îi era hărăzit să scape de neplăcuta monotonie a acestor ultime zile de aşteptare.

Domnul Seth Stanfort se plimba pe plajă ca să asiste la debarcarea pasagerilor de pe Oregon, când se opri deodată la vederea unei doamne care se cobora dintr-o barcă.

Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Seth Stanfort se apropie de noua sosită şi, cu un glas care exprima surpriza, dar şi plăcerea, spuse:

— Doamna Arcadia Walker, dacă nu mă înşel?

— Domnul Stanfort! răspunse pasagera.

— Nu mă aşteptam deloc, doamnă Arcadia, să vă revăd pe insula aceasta depărtată.

— Nici eu, domnule Stanfort.

— Cum o mai duceţi, doamnă Arcadia?

— Cât se poate de bine, domnule Stanfort. Dar dumneavoastră?

— Foarte bine, foarte bine!

Şi fără alte formalităţi, începură să vorbească aşa cum fac prietenii vechi atunci când întâmplarea îi aduce faţă în faţă.

Doamna Arcadia Walker întrebă mai întâi, ridicând mâna spre cer:

— N-a căzut?

— Nu, fiţi liniştită, n-a căzut încă; dar nici nu mai are mult până cade.

— Deci, am să fiu de faţă! se bucură doamna Arcadia Walker.

— Ca şi mine, răspunse domnul Seth Stanfort.

Hotărât lucru, erau două persoane foarte distinse, doi oameni de lume, ca să nu spunem doi vechi prieteni, aduşi amândoi de aceeaşi curiozitate pe plaja din Upernivik.

Şi, la urma urmei, de ce-ar fi fost altfel? Sigur, doamna Arcadia Walker nu-şi găsise idealul în Seth Stanfort, dar poate că idealul acesta nu exista, din moment ce nu-l întâlnise nicăieri. Niciodată scânteia numită în romane «dragoste la prima vedere» nu se ivise în faţa ei; şi, în lipsa acestei scântei de basm, nimeni nu-i câştigase inima, drept răsplată a cine ştie cărui serviciu de mare însemnătate. În urma experienţei făcută cinstit, căsătoria nu-i fusese pe plac nici ei, nici domnului Seth Stanfort; dar pe câtă vreme ea nutrea multă simpatie faţă de bărbatul care avusese delicateţea să renunţe la a-i mai fi soţ, el păstra despre fosta lui soţie amintirea unei fiinţe inteligente, originale, devenită cu desăvârşire perfectă din clipa când se despărţiseră.

Se despărţiseră fără reproşuri, fără învinuiri. Domnul Seth Stanfort călătorise într-o parte; doamna Arcadia în altă parte. Fantezia îi unea pe amândoi în insula aceasta groenlandeză. De ce s-ar fi prefăcut că nu se cunosc? Există lucru mai vulgar decât să te laşi în prada convenienţelor, şi încă a celor mai prosteşti convenienţe? După ce schimbară primele cuvinte, domnul Seth Stanfort se puse la dispoziţia doamnei Arcadia Walker, care acceptă foarte bucuroasă serviciile domnului Seth Stanfort; şi nu mai vorbiră decât despre fenomenul meteorologic al cărui deznodământ era atât de apropiat.

Cu cât timpul se scurgea, cu atât o nervozitate crescândă îi tulbura pe curioşii reuniţi aici şi mai ales pe principalii interesaţi, printre care trebuiau socotiţi în primul rând, în afară de Groenlanda, domnul Dean Forsyth şi doctorul Sydney Hudelson, din moment ce ei înşişi îşi atribuiau această calitate.

«Numai de-ar cădea pe insulă!» se gândeau domnii Forsyth şi Hudelson.

«Şi nu alături», se gândea şeful guvernului groenlandez.

«Dar nu pe capetele noastre!» adăugau în sinea lor câţiva fricoşi.

Prea aproape sau prea departe, iată, într-adevăr, cele două motive de nelinişte.

16 şi 17 august trecură fără nici un incident. Din nefericire, vremea se stricase şi temperatura începuse să scadă simţitor. Poate că iarna avea de gând să înceapă mai devreme decât de obicei. Munţii de pe litoral se şi acoperiseră cu zăpadă, şi, când vântul sufla dinspre ei, era atât de rece, atât de pătrunzător, încât pasagerii trebuiau să rămână la adăpost în saloanele navelor. Nici vorbă, deci, să-şi prelungească şederea la asemenea latitudini; după satisfacerea curiozităţii, turiştii aveau să plece bucuroşi spre sud.

Singuri, poate, numai cei doi rivali, încăpăţânându-se să-şi valorifice ceea ce numeau drepturile lor, ar mai fi dorit să rămână lângă comoară. Din partea unor asemenea turbaţi te puteai aştepta la orice, şi Francis Gordon, gândindu-se la scumpa lui Jenny, întrezărea cu groază perspectiva unei iernări prelungite la Upernivik.

În noaptea de l7 spre l8 august, o adevărată furtună se abătu peste arhipelag. Cu douăzeci de ore mai înainte, astronomul din Boston izbutise să facă o observaţie a bolidului a cărui viteză descreştea întruna Dar furtuna era atât de puternică încât te-ai fi putut întreba dacă n-o să târască bolidul cu ea.

În ziua de l8 august, furtuna nu se potoli deloc, şi primele ore ale dimineţii fură atât de frământate încât căpitanii navelor aflate în port se simţiră foarte îngrijoraţi.

Totuşi, pe la mijlocul nopţii de l8 spre l9 august, furtuna se potoli vizibil. Pe la cinci dimineaţa, pasagerii profitară de vremea oarecum mai prielnică şi debarcară pe uscat. Căci l9 august era data fixată pentru căderea bolidului.

Era şi timpul. Pe la şapte se auzi o bubuitură înfundată, dar atât de puternică încât insula se zgudui din temelii.

Câteva clipe mai târziu, un băştinaş venea în goană la casa ocupată de domnul de Schnack. Băştinaşul aducea vestea cea mare.

Bolidul căzuse în nord-vestul insulei Upernivik.