XVIII ÎN CARE, PENTRU A AJUNGE LA BOLID, DOMNUL DE SCHNACK ŞI NUMEROŞII SĂI COMPLICI COMIT DELICTELE DE ÎNCĂLCARE A PROPRIETĂŢII ŞI DE SPARGERE.

Şi îndată începu năvala.

Răspândită într-o clipă, ştirea puse pe foc turiştii şi populaţia groenlandeză, navele din port fură părăsite de echipaje, şi un adevărat torent omenesc se năpusti în direcţia indicată de mesagerul băştinaş.

Dacă atenţia tuturor n-ar fi fost atât de absorbită numai de meteor, oamenii ar fi putut observa, exact în clipa aceea, un fapt greu de explicat. Supunându-se parcă unui semnal misterios, unul din vasele ancorate în port, un steamer al cărui coş revărsa fum încă din zorii zilei, ridică ancora şi porni cu toată viteza în larg. Era o navă cu forme alungite, un vas de viteză după cât părea. În câteva minute, nava dispăru după faleză.

O asemenea purtare avea de ce să mire. Oare nava venise până la Upernivik ca să-l părăsească tocmai în clipa când era ceva de văzut? Dar graba tuturor era atât de mare încât nimeni nu-i observă plecarea, destul de ciudată totuşi.

Să alerge cât mai repede cu putinţă, iată unica preocupare a mulţimii în care se aflau şi câteva femei şi chiar copii. Înaintau toţi în dezordine, împingându-se unul pe altul. Cu toate acestea, exista printre ei măcar un singur om care îşi păstrase întregul calm. În calitatea lui de globe-trotter călit, pe care nimic nu mai putea să-l emoţioneze, domnul Seth Stanfort îşi păstra, în mijlocul tulburării generale, atitudinea lui uşor dispreţuitoare. Ba chiar – fie dintr-un rafinament de politeţe, fie din alt sentiment – începuse prin a întoarce spatele spre direcţia urmată de ceilalţi, ca s-o întâmpine pe doamna Arcadia Walker şi să-i ofere s-o însoţească. La urma urmei, nu era firesc, date fiind relaţiile lor de prietenie, să meargă împreună la descoperirea bolidului?

— În sfârşit, a căzut, domnule Stanfort! iată primele cuvinte pe care i le spuse Arcadia Walker.

— În sfârşit, a căzut! răspunse Stanfort.

— În sfârşit, a căzut! repetase şi mai repeta încă întreaga mulţime, îndreptându-se spre punctul nord-vestic al insulei.

Cinci persoane izbutiseră să se menţină în fruntea celorlalţi. Primul dintre ei era domnul Ewald de Schnack, delegat al Groenlandei la Conferinţa Internaţională, căruia chiar şi cei mai nerăbdători îi făcuseră loc politicoşi.

În spaţiul devenit astfel liber, doi turişti se strecuraseră imediat, şi domnii Dean Forsyth şi Hudelson mergeau acum în frunte, însoţiţi cu fidelitate de Francis şi de Jenny. Tinerii îşi continuau schimbarea rolurilor, începută pe bordul lui Mozik. Jenny mergea lângă domnul Dean Forsyth, pe când Francis Gordon îl copleşea cu grijă pe doctorul Sydney Hudelson. Atenţia lor nu era totdeauna bine primită, trebuie să recunoaştem, dar, de data accasta, cei doi rivali erau atât de tulburaţi încât nici nu-şi observau măcar prezenţa reciprocă. Nici vorbă deci să se împotrivească vicleşugului celor doi tineri care mergeau alături de ei, unul lângă altul.

— Delegatul va fi primul care va lua în posesie bolidul, bombăni domnul Forsyth.

— Şi va pune mâna pe el, adăugă doctorul Hudelson, crezând că-i răspunde lui Francis Gordon.

— Dar asta n-o să împiedice recunoaşterea drepturilor mele! spuse domnul Dean Forsyth, crezând că se adresează lui Jenny.

— Nu, sigur! aprobă domnul Sydney Hudelson, care se gândea la drepturile lui.

Spre marea satislacţic a fiicei şi a nepotului, se părea că cei doi adversari îşi uitaseră cu adevărat duşmănia şi îşi uniseră ura împotriva duşmanului comun.

Datorită unei întâmplări fericite, starea atmosferică se schimbase cu totul. Furtuna încetase, pe măsură ce vântul se abătea spre sud. Iar soarele, deşi se ridicase abia cu câteva grade deasupra orizontului, strălucea totuşi printre ultimii nori subţiaţi de razele lui. Nici ploaie, nici vânt, o vreme senină, un spaţiu liniştit, o temperatură de opt, nouă grade deasupra lui zero.

Între port şi punctul nord-vestic al insulei era o distanţă de-o leghe care trebuia străbătută pe jos, căci la Upernivik nu se găsea nici un fel de vehicul. Altminteri, se putea merge destul de uşor, pe un teren neted, de natură stâncoasă, al cărui relief nu se ridica mai vizibil decât în centru şi în vecinătatea litoralului unde se înălţau câteva faleze înalte.

Şi tocmai dincolo de aceste faleze căzuse bolidul. Din port, nu putea fi zărit.

Localnicul care adusese primul vestea cea mare servea drept ghid. Era urmat îndeaproape de domnul de Schnack, de domnii Forsyth şi Hudelson, de Jenny şi Francis, urmaţi ei înşişi de Omicron, de astronomul din Boston şi de toată ceata turiştilor.

Ceva mai în urmă, domnul Seth Stanfort venea împreună cu doamna Arcadia Walker. Cei doi foşti soţi cunoşteau şi ei ruptura arhicunoscută dintre cele două familii, iar confidenţele lui Francis, cu care domnul Seth Stanfort se împrietenise întrucâtva în timpul călătoriei, îl puseseră pe acesta din urmă la curent cu urmările rupturii.

— Poate că au să se împace, spuse doamna Arcadia Walker, aflând şi ea cum stăteau lucrurile.

— Ar fi de dorit, aprobă Seth Stanfort.

— Sigur, spuse Arcadia, şi toate au să meargă cât se poate de bine. Vedeţi, domnule Stanfort, câteva greutăţi, un pic de nelinişte nu e rău să existe înaintea nunţii! Căsătoriile făcute prea uşor riscă să se desfacă la fel de uşor! Nu sunteţi de aceeaşi părere?

— Ba da, doamnă Arcadia. Iar căsătoria noastră e o dovadă. În cinci minute… călare… doar cât să ne dăm mâna…

— Ca să ne-o dăm iar, după şase săptămâni – dar nouă înşine şi reciproc de data aceasta – îl întrerupse doamna Arcadia Walker, zâmbind. Ei bine, dacă Francis Gordon şi Miss Jenny Hudelson nu se căsătoresc călare, în schimb sunt mai siguri că vor găsi fericirea.

Inutil să spunem că, în mijlocul mulţimii de curioşi, domnul Seth Stanfort şi doamna Arcadia Walker erau pesemne singurii, dacă îi lăsăm la o parte pe cei doi logodnici, care nu se gândeau în clipa aceea la meteor, care nu vorbeau despre el, ci filosofau, aşa cum ar fi făcut probabil şi domnul John Proth, a cărui faţă plină de voioşie şi de blândeţe le fusese readusă în minte de cele câteva cuvinte rostite.

Acum călcau toţi, întins, pe un platou semănat cu arbuşti piperniciţi, din care îşi luau zborul numeroase păsări, mai speriate decât fuseseră vreodată în preajma Upernivikului.

Într-o jumătate de oră, trei sferturi de leghe fură străbătute. Mai rămăseseră o mie de metri până la bolidul care se ascundea privirilor după o ridicătură a falezei. Acolo avea să fie găsit, după spusele ghidului groenlandez, iar localnicul acesta nu putea să se înşele. În timp ce lucra pământul, văzuse perfect lumina orbitoare a meteorului şi auzise bufnitura căderii, pe care o mai auziseră şi mulţi alţii, deşi aflaţi mai departe.

Un fapt de necrezut pentru ţinutul acela îi sili pe turişti să se odihnească o clipă: era cald. Da, oricât de necrezut ar putea să pară, turiştii îşi ştergeau frunţile de parcă s-ar fi aflat într-o ţară cu o climă mai temperată. Oare mersul rapid îi încălzise în asemenea hal? Fără doar şi poate că mersul îşi avea partea lui de contribuţie, dar temperatura aerului, în mod sigur, tindea şi ea spre urcare.

În locul acela, învecinat cu punctul nord-vestic al insulei, termometrul ar fi arătat cu siguranţă o diferenţă de câteva grade faţă de Upernivik. Ba chiar, pe măsură ce oamenii se apropiau de ţintă, căldura părea să sporească tot mai mult.

— Căderea meteorului să fi modificat clima arhipelagului? întrebă râzând domnul Stanfort.

— Ar fi o mare fericire pentru groenlandezii îi răspunse pe acelaşi ton doamna Arcadia.

— Pesemne că blocul de aur, încins de frecarea cu straturile atmosferice, mai e încă incandescent, explică astronomul din Boston; iar căldura lui se simte până aici.

— Atunci va trebui să aşteptăm până se răceşte? făcu domnul Stanfort.

«S-ar fi răcit mai repede dacă se nimerea să cadă în afara insulei», îşi spuse în gând Francis Gordon, revenind la ideea lui favorită.

Şi lui îi era cald, dar nu era singurul care să simtă aceasta. Domnul de Schnack, domnul Wharf transpirau şi ei; transpira întreaga mulţime, până şi groenlandezii, care nu mai pomeniseră asemenea sărbătoare.

După ce se odihniră un timp, porniră iar la drum. Încă cinci sute de metri şi, la cotul falezei, meteorul avea să apară în toată orbitoarea lui splendoare.

Din nefericire, după două sute de paşi, domnul de Schnack, care mergea în frunte, trebui să se oprească din nou; iar în urma lui domnii Forsyth şi Hudelson, şi după ei toată mulţimea fură obligaţi să facă acelaşi lucru. De data aceasta nu căldura îi forţa să poposească, ci un obstacol neaşteptat, cel mai neaşteptat dintre obstacolele la care s-ar fi putut aştepta cineva într-un asemenea loc.

Făcut din stâlpi traversaţi de trei şiruri de sârmă, un gard, îndoindu-se într-o curbă interminabilă, ducea la dreapta şi la stângă, pe litoral, şi oprea trecerea din toate părţile. Din loc în loc, nişte stâlpi mai înalţi decât ceilalţi purtau pe ei tăbliţe pe care se afla repetată o aceeaşi inscripţie, în englezeşte, în franţuzeşte şi în daneză. Domnul de Schnack în faţa căruia se afla tocmai una din tăbliţe, citi uimit: «Proprietate particulară. Trecerea oprită».

O proprietate particulară prin meleagurile acestea depărtate, iată un lucru neobişnuit! Pe coastele însorite ale Mediteranei sau pe ţărmurile ceva mai ceţoase ale oceanului, e de înţeles să-ţi cauţi un loc de odihnă. Dar aici, pe ţărmul Oceanului îngheţat!… Ce putea face cu terenul acesta sterp şi stâncos originalul proprietar?

În orice caz, asta nu-l privea pe domnul de Schnack. Absurdă sau nu, o proprietate particulară îi stăvilea drumul, şi stavila aceasta morală îi stinse brusc elanul. Un delegat oficial respectă în mod firesc principiile care stau la baza societăţii, iar inviolabilitatea domiciliului e o axiomă universal recunoscută.

Axioma respectivă, proprietarul avusese dealtfel grijă s-o reamintească celor care s-ar simţi ispitiţi s-o uite. «Intrarea oprită», spuneau tăbliţele scrise în trei limbi.

Domnul de Schnack era buimăcit. Să rămână acolo, i s-ar fi părut de neîndurat. Dar, pe de altă parte, să violeze proprietatea altuia în ciuda tuturor legilor divine şi umane…!

Din coada coloanei se auziră murmure care sporiră clipă de clipă şi ajunseră în fruntea coloanei. Cei din ultimele rânduri, necunoscând pricina, protestau cu toată puterea nerăbdării lor împotriva opririi acesteia. Aflând despre ce e vorba, tot ei nu se declarară satisfăcuţi, şi nemulţumirea lor spori treptat până când se stârni o zarvă generală în mijlocul căreia toată lumea vorbea odată.

Aveau să rămână veşnic în faţa gardului? După ce străbătuseră mii de mile ca să ajungă până aici, să se lase opriţi prosteşte de un căpătâi de sârmă păcătoasă? Doar nu putea proprietarul terenului să aibă pretenţia nesăbuită de-a se socoti şi proprietarul meteorului! N-avea, deci, nici un drept să le oprească trecerea. Şi dealtfel, dacă le refuza dreptul de trecere, era simplu: n-aveau decât să şi-l ia singuri.

Să fi fost domnul de Schnack zguduit de torentul acesta de argumente tari? Fapt e că principiile începură să i se clatine. Chiar în faţa lui, legată cu o sforicică,se afla o portiţă. Cu ajutorul unui briceag, domnul de Schnack tăie sforicica şi, fără să-i dea prin gând că această adevărată spargere îl transforma înlr-un spărgător de rând, pătrunse pe teritoriul interzis.

Restul mulţimii se revărsă pe urmele lui, unii intrând pe portiţă, alţii sărind peste gardul de sârmă. În câteva clipe, peste trei mii de persoane erau cât pe-aci să năpădească «proprietatea particulară».

Mulţimea agitată, zgomotoasă discuta cu însufleţire incidentul acesta neaşteptat.

Dar, deodată, se făcu tăcere, ca prin farmec.

La o sută de metri de gard se ivise brusc o cabană de scânduri, ascunsă până atunci de o moviliţă, şi uşa cabanei se deschise făcând loc unui personaj cu o înfăţişare nespus de ciudată. Iar personajul li se adresă cotropitorilor:

— Ei, voi de colo, le strigă el în franţuzeşte, cu glas aspru, nu vă jenaţi! Simţiţi-vă ca acasă!

Domnul de Schnack înţelegea limba franceză. Iată de ce se opri locului. Iar după el se opriră şi turiştii, care, dintr-o singură mişcare, îşi întoarseră toţi odată cele trei mii de feţe curioase spre ciudatul personaj care li se adresase.