Capitolul III.

Câteva variaţii pe vechea temă atât de cunoscută a cometelor din lumea solară şi altele.

Atunci când profesorul Palmyrin Rosette ţinea o conferinţă definea astfel, după cei mai mari astronomi, cometele: „Aştri constituiţi dintr-un punct central care se numeşte nucleu, dintr-o nebuloasă care se cheamă coamă, dintr-o dâră luminoasă care se numeşte coadă – aştri care nu pot fi văzuţi de locuitorii pământului decât într-o anumită parte a drumului lor, datorită orbitei foarte excentrice pe care o descriu în jurul Soarelui”.

Apoi, Palmyrin Rosette nu uita niciodată să adauge că definiţia lui era riguros exactă – cu rezerva că aceşti aştri puteau să fie lipsiţi fie de nucleu, fie de coadă, fie de coamă, şi totuşi să fie comete. De aceea avea grijă să adauge, după Arago, că, pentru a merita frumosul nume de cometă, un astru trebuie: 1) să fie dotat cu mişcare proprie, 2) să descrie o elipsă foarte alungită şi, prin urmare, să se îndepărteze la o distanţă atât de mare, încât să nu mai poată fi văzut nici de pe Soare, nici de pe Pământ. Prima condiţie îndeplinită, astrul nu mai putea fi confundat cu o stea, iar cea de a doua nu permitea să fie luat drept o planetă. Or, neputând să facă parte din clasa meteorilor, nefiind planetă, nefiind stea, astrul trebuia neapărat să fie cometă.

Atunci când făcea o astfel de expunere din fotoliul lui de conferenţiar, profesorul Palmyrin Rosette nici nu se gândea că într-o zi va fi purtat de o cometă prin lumea solară. Arătase întotdeauna pentru aceşti aştri, cu coamă sau fără, o înclinare deosebită. Poate presimţea de atunci ceea ce îi rezerva viitorul, cine ştie? De aceea era şi foarte priceput în cometografie. Regretul lui cel mai mare la Formentera, după ciocnire, fusese desigur faptul că nu avea un auditoriu în faţă, căci imediat ar fi ţinut o expunere despre comete după următorul plan:

1) Care este numărul cometelor în spaţiu?

2) Care sunt cometele periodice, adică acelea care se întorc într-un timp determinat, şi care cele neperiodice?

3) Care este probabilitatea unei ciocniri între Pământ şi una dintre aceste comete?

4) Care ar fi urmările acestei ciocniri după cum cometa ar avea un nucleu dur sau nu?

Răspunzând la aceste patru întrebări, Palmyrin Rosette ar fi mulţumit fără îndoială chiar pe auditorii cei mai exigenţi, ceea ce se va şi întâmpla în capitolul de faţă.

La prima întrebare: Care este numărul cometelor în spaţiu?

Kepler a pretins că sunt tot atât de multe comete pe cer câţi peşti în apă.

Arago, bazându-se pe numărul aştrilor de acest fel care gravitează între Mercur şi Soare, a fixat doar la 17 milioane numărul celor care rătăcesc în lumea solară.

Lambert susţine că sunt 500 de milioane numai până la Saturn, adică pe o rază de 364 milioane de leghe.

Alte calcule stabilesc chiar cifra de 74 milioane de miliarde de comete.

Adevărul este că nu se ştie nimic cu privire la numărul aştrilor cu coamă, că nu au fost număraţi, că nu vor fi niciodată număraţi, dar că sunt foarte numeroşi. Putem spune, ducând mai departe comparaţia lui Kepler, că un pescar, aşezat pe suprafaţa Soarelui, n-ar putea să-şi arunce undiţa în spaţiu fără a prinde una din aceste comete. Şi asta nui totul. Mai sunt multe altele care au scăpat de influenţa Soarelui şi aleargă prin univers. Unele din ele sunt aşa de vagabonde, atât dezordonate, încât părăsesc când nu gândeşti un centru de atracţie pentru a intra în altul. Ele trec dintr-o lume. Solară într-alta cu o uşurinţă vrednică de plâns, unele care nu au fost niciodată zărite îşi fac apariţia la orizontul terestru, altele dispar pe veci.

Dar ca să ne limităm la cometele care aparţin întradevăr lumii solare, au ele, oare, orbite fixe pe care nimic nu le poate schimba şi care prin urmare fac cu neputinţă ciocnirea acestor corpuri fie unele cu altele, fie cu Pământul? Ei bine, nu! Orbitele acestea nu sunt ferite de influenţe străine. Din eliptice, ele pot să devină parabolice sau hiperbolice. Şi ca să nu vorbim decât de Jupiter, trebuie să spunem că acest astru „deranjează” cel mai mult orbitele. Aşa cum au remarcat astronomii, pare că le aţine mereu calea cometelor şi că exercită asupra acestor mici aştri o influenţă explicabilă prin marea sa putere de atracţie, care le poate fi fatală.

Aceasta e, în mare, lumea cometelor care numără cu milioanele aştri ce-o alcătuiesc.

A doua întrebare: Care sunt cometele periodice şi care cele neperiodice?

Parcurgând analele astronomice, găsim cam 5-600 de comete care au fost obiectul unor cercetări serioase la diferite epoci. Dar din acestea, numai la vreo patruzeci se cunoaşte exact perioada de revoluţie. Aceşti patruzeci de aştri se împart în comete periodice şi comete neperiodice. Primele apar din nou la orizontul terestru după un interval de timp mai mult sau mai puţin lung, dar aproape regulat. Celelalte, a căror întoarcere nu poate fi stabilită, se îndepărtează de Soare la distanţe pe drept cuvânt incomensurabile.

Printre cometele periodice se află zece numite „cu perioade scurte” şi ale căror mişcări sunt calculate cu mare precizie. Sunt cometele Halley, Encke, Gambart, Faye, Brorsen, Arrest, Tuttle, Winecke, Vico şi Tempel.

E nimerit să spunem câteva cuvinte despre fiecare, căci una dintre ele s-a comportat faţă de globul pământesc tot aşa cum s-a purtat cometa Gallia.

Cometa Halley este cea mai demult cunoscută. Se presupune că a fost văzută în anii 134 şi 52 înaintea erei noastre, apoi în anii 400, 855, 930, 1006, 1230, 1305, 1380, 1456, 1531, 1607, 1682, 1759 şi 1835. Se mişcă de la răsărit spre apus, adică în sens invers faţă de mişcarea planetelor în jurul Soarelui. Intervalele care despart apariţiile ei sunt de 75-76 de ani, după cum este de tulburată în revoluţia ei de vecinătatea lui Jupiter şi a lui Saturn. Întârzierile ei pot depăşi 600 de zile. Celebrul Herschell, aflându-se la Capul Bunei Speranţe, în 1835 când a apărut cometa, a putut, în condiţii mai bune decât astronomii din emisfera boreală, s-o urmărească până la sfârşitul lui martie 1836, epocă la care din pricina prea marii depărtări de Pământ, ea nu s-a mai văzut. La periheliul ei, cometa Halley trece la 22 milioane de leghe de Soare, adică la o distanţă mai mică decât Venus, ceea ce pare că s-a întâmplat şi cu Gallia. La afeliu, se depărtează de Soare cu 1.300 milioane de leghe, adică până dincolo de orbita lui Neptun.

Cometa Encke este cea care-şi îndeplineşte revoluţia în perioada cea mai scurtă, în medie de 1205 zile, adică mai puţin de trei ani şi jumătate. Se mişcă în sens direct de la apus spre răsărit. A fost descoperită la 26 noiembrie 1818 şi, după calcularea elementelor ei, se descoperi că ea era una şi aceeaşi cu cometa observată în 1805. Aşa cum au prevăzut astronomii, ea fu revăzută în 1822, 1825, 1829, 1832, 1835, 1838, 1842, 1845, 1848, 1852 etc. Şi nu a încetat niciodată să se arate la orizontul terestru în perioada stabilită. Orbita ei este cuprinsă în cea a lui Jupiter. Ea nu se depărtează deci de Soare cu mai mult de 156 milioane leghe şi se apropie de el până la 13 milioane, adică mai mult decât Mercur. Observaţie importantă: s-a văzut că diametrul mare al orbitei eliptice a cometei scade treptat şi, prin urmare, distanţa medie faţă de Soare devine din ce în ce mai mică. E probabil, deci, ca această cometă să cadă până la urmă pe astrul luminos care o va absorbi, afară doar dacă nu se va volatiliza înainte, din pricina căldurii sale prea mari.

Cometa zisă a lui Gambart sau a lui Biela a fost zărită în 1772, 1789, 1795, 1805, dar numai la 28 februarie 1826 i-au fost calculate elementele. Mişcarea sa e directă. Revoluţia ei durează 2.410 zile, cam şapte ani. La periheliu, trece la 32.710.000 leghe de Soare, adică puţin mai aproape decât Pământul; la afeliu, la 235.370.000 de leghe, adică dincolo de orbita lui Jupiter. Un fenomen ciudat s-a petrecut în 1846. Cometa Biela a apărut la orizontul terestru în două bucăţi. Se despărţise în drum, fără îndoială, sub acţiunea unei forţe interioare. Cele două fragmente călătoreau împreună, la o distanţă de 60.000 de leghe unul de celălalt; dar în 1852, distanţa crescuse la 500.000 de leghe.

Cometa Faye a fost semnalată prima oară la 22 noiembrie 1843, în timp ce-şi îndeplinea revoluţia în sens direct. Elementele orbitei sale au fost calculate şi s-a prezis atunci că va apărea din nou în 1850 şi 1851, după şapte ani şi jumătate sau 2.718 zile. Previziunea se împlini: astrul apăru la vremea arătată şi în epocile următoare, după ce trecuse la 64.650.000 leghe de Soare, adică mai departe decât Marte, şi se depărtase la 226.560.000 leghe, adică mai mult decât Jupiter.

Cometa Brorsen, cu mişcare directă, a fost descoperită la 26 februarie 1846. Ea îşi îndeplineşte mişcarea de revoluţie în cinci ani şi jumătate sau 2.042 de zile. Distanţa ei la periheliu e 24.614.000 de leghe; distanţa la afeliu este de 216.000.000 de leghe.

Cât despre celelalte comete cu perioadă scurtă, aceea a lui Arrest îşi îndeplineşte revoluţia în ceva mai mult de şase ani şi jumătate şi a trecut în 1862 doar la 11 milioane de leghe depărtare de Jupiter; aceea a lui Tuttle în 13 ani şi 8 luni, aceea a lui Winecke în cinci ani şi jumătate, aceea a lui Tempel cam tot în atâta timp, iar aceea a lui Vico s-a rătăcit, se pare, în spaţiile cereşti. Dar aceşti aştri n-au fost obiectul unor observaţii atât de amănunţite ca cele citate mai sus.

Rămâne să enumerăm principalele comete „cu perioadă lungă”. Cometa din 1556 zisă „a lui Carol Quintul”, aşteptată cam prin anul 1860, n-a mai fost zărită.

Cometa din 1860, studiată de Newton şi care după Wiston ar fi provocat potopul fiindcă se apropiase prea mult de Pământ, pare să fi fost văzută cam prin anii 619 şi 43 înaintea erei noastre, apoi în 531 şi 1106. Revoluţia ei ar fi de 675 de ani şi la periheliu trece atât de aproape de Soare, încât primeşte o cantitate de căldură de 28.000 de ori mai mare decât cea pe care o primeşte Pământul, adică de două mii de ori temperatura de topire a fierului.

Cometa din 1586 poate fi asemuită prin strălucirea ei cu o stea de mărimea 1. Cometa din 1744 târa după ea mai multe cozi, ca un paşă care se învârte în jurul marelui sultan.

Cometa din 1811, care a dat numele său anului când a apărut, avea un inel cu un diametru de 171 leghe, o nebuloasă de 450 de mii de leghe şi o coadă de 45 de milioane.

Cometa din 1843, despre care s-a crezut că este cea din 1668, din 1494, şi 1317, a fost observată de Cassini, dar astronomii nu sunt de acord asupra duratei revoluţiei sale. Ea trece la o distanţă doar de 12 mii de leghe de astrul luminos, cu o viteză de 15 mii de leghe pe secundă; căldura pe care o primeşte atunci este egală cu aceea pe care ar trimite-o Pământului 47 de mii de sori. Coada ei era vizibilă chiar în plină zi, într-atât îi mărea densitatea această înspăimântătoare căldură.

Cometa Donati, care strălucea atât de minunat în mijlocul constelaţiilor boreale, are o masă evaluată la a 700-a parte din cea a Pământului.

Cometa din 1862, împodobită cu egrete luminoase, semăna cu o scoică de formă ciudată.

În sfârşit, cometa din 1864, în revoluţia ei care se îndeplineşte în nu mai puţin de 2.800 de secole, se va pierde, ca să spunem aşa, în spaţiul nesfârşit.

Cu privire la cea de a treia întrebare: care este probabilitatea unei ciocniri între Pământ şi una din aceste comete?

Dacă se desenează pe hârtie orbitele planetare şi orbitele cometelor, se vede că ele se încrucişează în multe locuri. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă în spaţiu. Planurile acestor orbite sunt înclinate în unghiuri diferite faţă de ecliptică, adică faţă de planul orbitei terestre. În ciuda acestei „precauţii” a naturii, nu se poate oare întâmpla, dat fiind numărul atât de mare al cometelor, ca una dintre ele să se ciocnească de Pământ?

Iată ce se poate răspunde:

Pământul, după cum se ştie, nu iese niciodată din planul eclipticii, iar orbita pe care o descrie în jurul Soarelui este toată cuprinsă în acest plan.

Ce trebuie, aşadar, să se întâmple ca Pământul să fie lovit de o cometă? Trebuie:

1) Că această cometă să-l întâlnească în planul eclipticii;

2) Că punctul pe unde trece în acea clipă cometa să fie chiar punctul curbei pe care o descrie Pământul;

3) Că distanţa care desparte centrele celor doi aştri să fie mai mică decât raza lor.

Aceste trei condiţii pot ele oare să se realizeze simultan şi să provoace, prin urmare, ciocnirea?

Atunci când i se cerea părerea lui Arago în această privinţă el răspundea: „Calculul probabilităţilor oferă mijlocul de a evalua şansele unei întâlniri de acest fel, şi el arată că, la apariţia unei comete necunoscute, se poate paria pe 280 milioane contra unu că nu se va izbi de globul nostru”.

Laplace nu respingea posibilitatea unei asemenea întâlniri şi el i-a descris urmările în lucrarea sa „Expunere asupra sistemului lumii”.

Aceste şanse sunt oare destul de liniştitoare? Fiecare va judeca după firea lui. Trebuie, dealtfel, să remarcăm că atunci când ilustrul astronom a făcut acest calcul l-a bazat pe două elemente care pot să varieze la infinit. El cere într-adevăr: 1) ca la periheliu, cometa să fie mai aproape de Soare decât Pământul; 2) ca diametrul acestei comete să fie egal cu un sfert din diametrul Pământului.

Şi pe deasupra nu se vorbeşte în acest calcul decât de întâlnirea nucleului cometei cu globul pământesc. Dacă am socoti şansele unei întâlniri cu nebuloasa, ar trebui să le înzecim, adică 281 milioane contra 10 sau 28.100.000 contra unu. Dar rămânând în cadrul primei probleme, Arago adaugă: „Să admitem un moment că acea cometă, care s-ar ciocni de Pământ, ar nimici toată specia omenească; atunci pericolul de moarte prin care ar trece fiecare individ ar fi exact acelaşi ca în cazul când într-o urnă n-ar fi decât o singură bilă albă faţă de un total de 281 milioane bile, iar condamnarea lui la moarte ar fi consecinţa inevitabilă a ieşirii bilei albe la prima tragere!”

Din toate acestea rezultă, aşadar, că nu e imposibil ca Pământul să fie izbit de o cometă. Dar a fost el izbit vreodată?

Nu, răspund astronomii, pentru că „din faptul că pământul se învârteşte în jurul unei axe invariabile, aşa cum susţine Arago, se poate trage concluzia certă că n-a fost întâlnit de o cometă. Într-adevăr, ca urmare a acestei vechi ciocniri, o axă instantanee de rotaţie ar fi înlocuit axa principală, iar latitudinile terestre ar fi fost supuse unei continue variaţii pe care cercetările nu le-au semnalat. Caracterul constant al latitudinilor terestre dovedeşte deci că, de la originea lui, globul nostru nu s-a ciocnit de o cometă. Deci şi că, aşa cum au făcut-o unii savanţi, nu se poate atribui ciocnirii cu o cometă depresiunea de 100 m sub nivelul Oceanului formată de Marea Caspică. Prin urmare n-a existat în trecut nici o ciocnire, lucrul pare sigur, dar a putut să se producă una?

Aici intervine, fireşte, incidentul Gambart. În 1832, reapariţia cometei Gambart a semănat groaza în lume. O coincidenţă cosmografică destul de ciudată a făcut ca orbita acestei comete să taie aproape pe cea a Pământului. Or, la 29 octombrie înainte de miezul nopţii, cometa trebuia să treacă foarte aproape de unul din punctele orbitei terestre. Pământul se va găsi oare în acest punct în clipa aceea? Dacă da, se vor întâlni; căci, după observaţiile lui Olbers, lungimea razei cometei fiind egală cu cinci raze terestre, o parte din orbita terestră va fi înecată în nebuloasă.

Din fericire, Pământul nu sosi în punctul respectiv al eclipticei decât cu o lună mai târziu, la 30 noiembrie, şi cum are o mişcare de revoluţie de 674 mii de leghe pe zi, atunci când trecu prin el, cometa ajunsese la mai bine de 20 de milioane de leghe depărtare.

Foarte bine; dar dacă Pământul ar fi sosit în acel punct al orbitei sale cu o lună mai devreme, sau ar fi sosit cometa cu o lună mai târziu, întâlnirea ar fi avut loc. Oare faptul acesta putea să se întâmple? Desigur, căci dacă nu admitem că sferoidul terestru poate fi abătut din drum, nimeni nu poate îndrăzni să pretindă că o cometă nu poate fi întârziată – aceşti aştri fiind supuşi atâtor influenţe de temut în drumul lor. Deci, dacă ciocnirea nu s-a produs în trecut, este sigur că ea ar putea să se producă în viitor.

Dealtfel, sus-numita cometă Gambart trecuse în 1805 de zece ori mai aproape de Pământ, la numai 2 milioane de leghe. Dar cum faptul n-a fost cunoscut, trecerea ei nu a stârnit panică. Nu tot aşa s-a petrecut cu cometa din 1843, căci era de temut că Pământul va fi cuprins cel puţin de coada ei, ceea ce ar fi viciat atmosfera.

Cu privire la a patra întrebare: admiţând că o ciocnire între Pământ şi o cometă se poate produce, care ar fi efectele acestei ciocniri?

Vor fi diferite, după cum cometa va avea sau nu un nucleu, într-adevăr, unii din aceşti aştri rătăcitori au un sâmbure, ca un fruct, alţii n-au.

Când cometele n-au nucleu, ele sunt formate dintro nebuloasă atât de subţire, încât se pot zări prin ea stelele de mărimea a zecea. De aici şi schimbările de formă pe care le suferă adesea cometele, de unde greutatea de a le recunoaşte. Aceeaşi materie diafană intră şi în compoziţia cozii lor. E ca şi cum s-ar evapora sub influenţa căldurii solare. Dovadă că aşa stau lucrurile e faptul că această coadă începe să se dezvolte, fie ca un pămătuf lung, fie ca un evantai cu mai multe ramuri, imediat ce cometele nu se mai află decât la 30 milioane de leghe de Soare, distanţă inferioară celei care îl desparte de Pământ. Dealtfel, se întâmplă adesea ca unele comete, alcătuite în mod evident dintr-o materie mai densă, mai rezistentă, mai refractară acţiunii temperaturilor înalte, nu prezintă nici un fel de apendice de acest soi.

În cazul că ar avea loc o întâlnire între sferoidul terestru şi o cometă fără nucleu, nu ar fi o ciocnire în adevăratul sens al cuvântului. Astronomul Faye a spus că o pânză de păianjen ar opune, poate, mai multă rezistenţă unui glonte decât nebuloasa unei comete. Dacă materia care alcătuieşte coada sau coama nu e insalubră, atunci nu există nici un pericol. Dar ceea ce ar putea să fie de temut este sau ca vaporii cozilor să fie incandescenţi, în care caz ar arde totul pe faţa pământului, sau să introducă în atmosferă elemente gazoase improprii vieţii. Totuşi pare greu de acceptat ca această ultimă eventualitate să se împlinească. Întradevăr, după Babinet, atmosfera terestră, oricât de subţire ar fi în păturile ei superioare, are totuşi o densitate foarte mare în comparaţie cu nebuloasele sau cozile cometelor şi nu s-ar lăsa pătrunsă. Atât de subţiri sunt aceşti vapori, încât Newton a putut să afirme că dacă o cometă fără nucleu, cu o rază de 365 milioane de leghe, ar fi condensată până la gradul atmosferei terestre, ar încăpea toată într-un degetar cu diametrul de 25 de milimetri.

Aşadar, în ce priveşte cometele formate doar din nebuloase, ele nu prezintă pericole mari în caz de ciocnire. Dar ce s-ar petrece dacă astrul cu coamă ar fi format dintr-un nucleu tare?

Dar mai întâi, există astfel de nuclee? Se va putea răspunde că da, atunci când cometa a atins un grad de concentrare, suficient pentru a trece din stare gazoasă în stare solidă. În acest caz, atunci când se interpune între o stea şi un observator de pe Pământ, steaua nu se mai vede.

Or, se pare că, după Anaxagora, cu 480 de ani înaintea erei noastre, în timpul lui Xerxes, Soarele a fost eclipsat de o cometă. De asemenea, câteva zile înaintea morţii lui August, Dion observă o eclipsă de acest fel, eclipsă care nu se putea datora interpunerii Lunii, de vreme ce Luna în ziua aceea se găsea în opoziţie.

Trebuie să spunem însă că cometografii resping această îndoită mărturie şi poate că nu greşesc. Dar două observaţii mai recente nu mai îngăduie să se pună la îndoială existenţa nucleelor come tare. Întradevăr, cometele din 1774 şi din 1828 au acoperit stele de mărimea a 8-a. Se admite de asemenea că, după observaţii directe, cometele din 1402, 1532, 1744 au nuclee solide. În ce priveşte cometa din 1843, faptul este cu atât mai sigur cu cât astrul putea fi văzut ziua în amiaza mare, aproape de Soare şi fără ajutorul vreunui instrument.

Nu numai că unele comete au nuclee tari, dar aceste nuclee au fost chiar măsurate. Astfel se cunosc diametrele reale, începând cu 11-12 leghe pentru cometele din 1798 şi 1805 (Gambart) până la 3.200 leghe pentru cea din 1845. Aceasta din urmă ar avea deci un nucleu mai mare decât globul terestru, astfel încât, în cazul unei întâlniri, cometa ar ieşi, poate, învingătoare.

Cât despre nebuloasele cele mai însemnate pentru care s-au făcut măsurători, s-a găsit că ele variază între 7.200 şi 450.000 de leghe. Pentru a încheia trebuie să spunem ca şi Arago: există sau pot exista:

1) Comete fără nucleu,

2) Comete al căror nucleu este poate diafan,

3) Comete mai strălucitoare decât planetele, având probabil un nucleu solid şi opac.

Şi acum, înainte de a căuta să stabilim care ar fi consecinţele unei întâlniri a Pământului cu unul din aceşti aştri, se cuvine să remarcăm că, chiar dacă nu ar exista o ciocnire directă, cele mai grave fenomene sar putea totuşi produce.

Într-adevăr, trecerea la mică distanţă a unei comete, dacă masa ei este destul de însemnată, nu ar fi lipsită de pericole. Cu o masă inferioară, nimic de temut. Astfel cometa din 1770, care s-a apropiat de Pământ la 100.000 de leghe, n-a schimbat nici cu o secundă durata anului terestru, în timp ce acţiunea Pământului a întârziat cu două zile revoluţia cometei.

Dar în cazul când masele celor două corpuri ar fi egale şi cometa ar trece la numai 55.000 leghe de Pământ, ea ar face să crească durata anului terestru cu 16 ore şi 5 minute şi ar schimba cu 2 grade înclinarea eclipticii. Poate că ar capta şi Luna în trecere {9}.

În sfârşit, care ar fi urmările unei ciocniri? Le vom afla.

Sau cometa, atingând numai Pământul, i-ar lăsa o bucată din ea, sau ar smulge ea câteva parcele din glob.

— Ca în cazul Galliei – sau s-ar lipi de Pământ formând la suprafaţa lui un nou continent.

În toate cazurile, viteza tangenţială de revoluţie a Pământului ar putea fi dintr-o dată distrusă. Atunci, fiinţe, arbori, case ar fi proiectate cu viteza de opt leghe pe secundă pe care o aveau înainte de ciocnire. Mările s-ar revărsa din bazinele lor naturale şi ar nimici totul. Substanţele din centrul globului, care sunt încă lichide, l-ar spinteca şi ar tinde să iasă afară. Axa Pământului fiind alta, un nou ecuator l-ar înlocui pe cel vechi. În sfârşit, viteza globului ar putea fi stăvilită cu desăvârşire şi, prin urmare, forţa de atracţie a Soarelui nemaifiind contrabalansată, Pământul ar cădea spre el în linie dreaptă, pentru a fi absorbit după 64 zile şi jumătate.

De asemenea, prin aplicarea teoriei lui Tyndall, conform căreia căldura nu este decât o formă de mişcare, viteza globului, oprită brusc, s-ar transforma mecanic în căldură. Atunci, Pământul, sub acţiunea unei temperaturi de câteva milioane de grade, s-ar volatiliza în câteva secunde.

Dar pentru a sfârşi acest rezumat rapid, există 281 milioane de şanse contra unu ca să nu aibă loc o ciocnire între o cometă şi Pământ.

— Fără îndoială, aşa cum va spune mai târziu Palmyrin Rosette, fără îndoială că numai noi am scos bila albă.