Capitolul IV.

În care îl vom vedea pe Palmyrin Rosette atât de încântat de soarta lui, încât faptul dă de gândit

— Cometa mea! Acestea erau ultimele cuvinte rostite de profesor.

Apoi privind la auditorii săi, încruntă din sprâncene ca şi cum vreunul dintre ei avea de gând să-i conteste dreptul de proprietate asupra Galliei. Poate că se întreba chiar în ce calitate se instalaseră aceşti intruşi, strânşi în jurul lui, pe domeniul ce-i aparţinea.

Căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop rămăseseră tăcuţi. Aflaseră, în sfârşit, adevărul, de care se apropiaseră atât de mult. Se ştie care au fost ipotezele admise, rând pe rând, după îndelungate discuţii: mai întâi, schimbarea axei de rotaţie a Pământului şi a celor două puncte cardinale; apoi un fragment desprins din sferoidul terestru şi purtat prin spaţiu; în sfârşit, o cometă necunoscută care, după ce a atins uşor Pământul, îi luase câteva bucăţele şi le ducea poate până în lumea siderală.

Trecutul îl cunoşteau. Prezentul îl vedeau. Care era viitorul? Savantul acesta original îl prevăzuse oare? Hector Servadac şi însoţitorii lui şovăiau să-i pună această întrebare.

Dându-şi aere de mare profesor, Palmyrin Rosette părea că aşteaptă acum ca străinii, întruniţi în sala comună, să-i fie prezentaţi.

Hector Servadac îndeplini această formalitate, ca să nu-l mânie pe supărăciosul şi arţăgosul astronom.

— Domnul conte Timaşev, spuse el prezentându-şi tovarăşul.

— Fiţi binevenit, domnule conte, răspunse Palmyrin Rosette, cu bunăvoinţa condescendentă a gazdei care se ştie la ea acasă.

— Domnule profesor, spuse contele Timaşev, n-aş putea spune că am venit pe cometa dumneavoastră de bunăvoie, dar nu vă sunt de aceea mai puţin recunoscător pentru ospitalitatea dumneavoastră.

Simţind unda de ironie din răspuns, Hector Servadac surâse uşor şi urmă:

— Locotenentul Prokop, comandantul goeletei Dobrâna cu care am făcut ocolul lumii galliene.

— Ocolul? Strigă profesorul.

— Întocmai, ocolul, răspunse căpitanul Servadac. Apoi continuă: Ben-Zuf, ordon.

— Aghiotantul guvernatorului general al Galliei, se grăbi să adauge Ben-Zuf care nu voia ca dubla calitate, a lui şi a stăpânului său, să fie contestată.

Apoi fură prezentaţi pe rând marinarii ruşi, spaniolii, şi la sfârşit tânărul Pablo şi micuţa Nina, pe care profesorul îi privi pe deasupra ochelarilor lui teribili, ca un ursuz căruia nu-i plac copiii.

Cât despre Isac Hakhabut, el înaintă câţiva paşi şi spuse:

— Domnule astronom, o întrebare, una singură, dar care e foarte însemnată pentru mine. Când putem nădăjdui să ne întoarcem?

— Ei, răspunse profesorul, cine vorbeşte de întoarcere! De-abia am plecat!

Prezentările fiind făcute, Hector Servadac îl rugă pe Palmyrin Rosette să spună ce i se întâmplase.

Povestea lui poate fi cuprinsă în câteva rânduri. Vrând să verifice măsura arcului stabilit la meridianul Parisului, guvernul francez numi în acest scop o comisie ştiinţifică din care, ţinând seama de ciudăţeniile lui, Palmyrin Rosette nu făcea parte. Profesorul, înlăturat în acest fel şi furios la culme, luă hotărârea să lucreze pe cont propriu. Pretinzând că primele operaţii geodezice erau pline de greşeli, el hotărî să verifice din nou măsurătorile reţelei extreme care legase Formentera de litoralul spaniol printr-un triunghi din care o latură măsura 40 de leghe. Era o muncă pe care Arago şi Biot o înfăptuiseră înaintea lui cu o precizie remarcabilă.

Palmyrin Rosette părăsi, aşadar, Parisul. Se duse în Insulele Baleare, îşi instală observatorul pe vârful cel mai înalt al insulei şi se pregăti să trăiască aici ca un pustnic, împreună cu servitorul său Joseph, în timp ce unul din foştii săi laboranţi, pe care-l angajase în acest scop, puse pe una din înălţimile de pe coasta Spaniei un felinar care să poată fi văzut de ocheanele de pe Formentera. Câteva cărţi, instrumente de observaţie, hrană pentru două luni de zile, iată tot materialul luat, fără a mai pune la socoteală o lunetă astronomică de care Palmyrin Rosette nu se despărţea niciodată şi care părea că face parte din însăşi fiinţa lui. Fostul profesor de la liceul Charlemagne avea pasiunea să scotocească adâncurile cerului şi nutrea nădejdea să facă o descoperire care să-i aducă nemurirea. Era ideea lui fixă.

Munca lui Palmyrin Rosette cerea, înainte de toate, o mare răbdare. În fiecare noapte trebuia să pândească felinarul pe care ajutorul lui îl aprindea pe teritoriul spaniol, ca să poată fixa vârful triunghiului, fără să uite că, în aceste condiţii, trecuseră 61 de zile înainte ca Arago şi Biot să-şi poată atinge scopul. Din nefericire, aşa cum s-a mai spus, o ceaţă foarte groasă învăluia nu numai această parte a Europei, ci aproape întregul Pământ.

Or tocmai pe aceste meleaguri ale Insulelor Baleare se produseră în mai multe rânduri spărturi în ceţurile groase. Trebuia să vegheze cu cea mai mare grijă, ceea ce nu-l împiedica pe Palmyrin Rosette să arunce o privire întrebătoare asupra firmamentului, căci se îndeletnicea pe atunci şi cu revizuirea hărţii acelei părţi a cerului unde se află constelaţia Gemenilor.

Cu ochiul liber, această constelaţie arată cel mult şase stele; dar cu un telescop, având o deschidere de 27 centimetri, se observă mai multe de şase mii. Palmyrin Rosette nu poseda un instrument atât de puternic şi în lipsa lui trebuia să se mulţumească cu luneta astronomică.

Totuşi, într-o zi, căutând să măsoare adâncurile cereşti în partea unde se găsea constelaţia Gemenilor, i se păru că vede un punct strălucitor ce nu era însemnat pe nici o hartă. Era fără îndoială o stea ce nu figura în nici un catalog. Dar, observând-o cu atenţie mai multe nopţi de-a rândul, profesorul văzu că astrul cu pricina se deplasa foarte repede faţă de stelele fixe. Să fi fost oare o mică planetă trimisă în dar de zeul astronomilor? Făcuse, în sfârşit, o descoperire!

Palmyrin Rosette îşi continuă cercetările cu şi mai multă atenţie. Viteza de deplasare a astrului îi arăta că era vorba de o cometă. Curând după aceea se zări nebuloasa, apoi când cometa nu mai fu decât la o distanţă de 30 de milioane de leghe de Soare se desfăşură şi coada.

Trebuie să mărturisim că, din acea clipă, marele triunghi fu dat uitării. Desigur, în fiecare noapte, ajutorul lui Palmyrin Rosette aprindea conştiincios felinarul pe coasta Spaniei, dar tot atât de sigur este că Palmyrin Rosette nu mai privea în acea direcţie. Nu mai avea obiectiv şi ocular decât pentru noul astru cu coamă pe care voia să-l studieze şi să-l denumească. Trăia numai în acest colţ al cerului unde se găsesc Gemenii.

Atunci când vrei să calculezi elementele unei comete, începi prin a-i presupune o orbită parabolică. Este cel mai bun procedeu. Într-adevăr, cometele se arată în general în preajma periheliului lor, adică atunci când sunt la cea mai mică distanţă de Soare, care se găseşte într-unul din focarele orbitei. Ori, între elipsă şi parabolă, care au focarul comun, diferenţa nu e simţitoare în această parte a curbelor, căci parabola nu e altceva decât o elipsă cu axă infinită.

Palmyrin Rosette îşi bază deci calculele pe ipoteza unei curbe parabolice şi, în acest caz, avu dreptate. Aşa cum pentru a determina un cerc este necesar să cunoşti trei puncte pe circumferinţa lui, tot aşa pentru a stabili elementele unei comete trebuie să observi succesiv trei din poziţiile sale. Se poate atunci trasa drumul pe care astrul îl va urma în spaţiu şi i se pot stabili „efemeridele” – cum se spune.

Palmyrin Rosette nu se mulţumi cu trei poziţii. Profitând de norocul cu totul neaşteptat că ceaţa se risipea la zenit, el notă zece, douăzeci, treizeci, în ascensiune dreaptă şi în declinaţie, şi astfel obţinu cu mare exactitate cele cinci elemente ale noii comete, care înainta cu o iuţeală înspăimântătoare.

Obţinu astfel:

1) Înclinarea orbitei cometei faţă de ecliptică, adică de planul care cuprinde curba de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. În mod obişnuit, unghiul pe care aceste planuri îl fac este destul de mare – ceea ce, se ştie, micşorează şansele de întâlnire. Dar, în cazul de faţă, cele două planuri coincideau.

2) Fixarea nodului ascendent al cometei, adică longitudinea sa pe ecliptică, altfel spus: punctul în care astrul cu coamă tăia orbita terestră.

După ce obţinuse aceste două elemente, aflase poziţia planului orbitei cometare în spaţiu.

3) Direcţia axei mari a orbitei. Ea fu obţinută calculându-se longitudinea periheliului cometei. Palmyrin Rosette cunoscu astfel situaţia curbei parabolice în planul gata determinat.

4) Distanţa la periheliu a cometei, adică distanţa care o va despărţi de Soare când va trece prin punctul cel mai apropiat de el, calcul care, până la urmă, dădu exact forma orbitei parabolice, de vreme ce avea în mod obligatoriu Soarele într-unul din focare.

5) În sfârşit sensul mişcării cometei. Această mişcare era retrogradă în raport cu cea a planetelor, adică se mişca de la răsărit spre apus {10}.

Cunoscând aceste cinci elemente, Palmyrin calculă data la care cometa va trece la periheliul ei. Constatând, spre marea lui bucurie, că era o cometă necunoscută, îi dădu numele de Gallia, după ce şovăise întâi între Palmyra şi Rosetta, şi începu apoi să-şi redacteze raportul. Se pune întrebarea dacă profesorul îşi dădea seama de posibilitatea unei ciocniri între Pământ şi Gallia? Bineînţeles, ciocnirea era nu numai posibilă, ci chiar sigură.

Ar fi prea puţin dacă am spune că era încântat. Fu cuprins de un adevărat delir astronomic. Da! Pământul va fi izbit în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, iar ciocnirea va fi cu atât mai cumplită cu cât cele două astre mergeau în sens opus.

Un altul, speriat, ar fi plecat de îndată din Formentera. El însă rămase la post. Nu numai că nu părăsi insula, dar nu spuse nimic despre descoperirea sa. Din ziare aflase că ceţuri groase făceau imposibilă orice observaţie pe ambele continente, şi cum nici un observator nu semnalase noua cometă, era îndreptăţit să creadă că numai el o descoperise în spaţiu.

Aşa şi era, iar această împrejurare scuti restul Pământului de imensa panică de care ar fi fost cuprinşi locuitorii lui dacă ar fi ştiut ce primejdie îi ameninţa.

Astfel, Palmyrin Rosette era singurul care ştia că va avea loc o întâlnire între Pământ şi cometa pe care cerul Balearelor îi îngăduise s-o vadă, în timp ce pretutindeni altundeva ea se ascundea de privirile astronomilor.

Profesorul rămase deci la Formentera, cu atât mai mult cu cât, după calculele sale, astrul cu coamă trebuia să se lovească de Pământ în sudul Algeriei. Ori, el voia să fie acolo, căci cometa, fiind o cometă cu nucleu tare, „totul va fi foarte ciudat!”

Ciocnirea se produse cu toate efectele care se cunosc. Dar se întâmplă că Palmyrin Rosette fu dintr-o dată despărţit de servitorul lui Joseph. Şi, când se trezi dintr-un leşin destul de îndelungat, se găsi singur pe o insuliţă. Era tot ce mai rămăsese din Arhipelagul Balearelor.

Acestea erau întâmplările povestite de profesor, cu multe interjecţii şi încruntări din sprâncene, cu totul nejustificate de atitudinea binevoitoare a auditorilor săi. Şi încheie spunând:

— S-au produs schimbări importante: deplasarea punctelor cardinale, scăderea intensităţii forţei de gravitaţie. Dar nu am crezut ca dumneavoastră, domnilor, că mă aflu încă pe sferoidul terestru! Nu! Pământul continuă să graviteze în spaţiu, însoţit de Luna care nu l-a părăsit şi-şi urmează orbita obişnuită, pe care ciocnirea nu o schimbase. El n-a fost dealtfel atins decât în treacăt de cometă, şi n-a pierdut decât acele neînsemnate porţiuni pe care le-aţi găsit. Totul s-a petrecut, deci, cum nu se poate mai bine şi n-avem de ce să ne plângem. Într-adevăr, sau am fi putut fi zdrobiţi la ciocnirea cu cometa, sau aceasta ar fi putut rămâne lipită de Pământ şi, în amândouă cazurile, nu am mai avea avantajul de a pribegi acum prin lumea solară.

Palmyrin Rosette spunea aceste lucruri cu atâta satisfacţie, că nimănui nu-i da prin gând să-l contrazică. Numai nefericitul de Ben-Zuf îndrăzni să emită părerea că „dacă, în loc să izbească un punct din Africa, cometa s-ar fi ciocnit de colina Montmartre, fără îndoială că aceasta ar fi rezistat şi atunci.”

— Montmartre! Strigă Palmyrin Rosette, dar Montmartre ar fi fost făcut praf şi pulbere ca un muşuroi de cârtiţă ce este!

— Muşuroi de cârtiţă! Strigă la rândul său Ben-Zuf, jignit de moarte. Dar colina mea ar fi agăţat din zbor fărâmitura aia de cometă şi ar fi purtat-o ca pe-un chipiu.

Ca să curme discuţia aceasta ce nu-şi avea rostul, Hector Servadac îi ordonă lui Ben-Zuf să tacă, explicând profesorului cât de ciudate erau ideile ordonanţei sale cu privire la soliditatea colinei Montmartre.

Incidentul fu închis „din ordin”, dar ordonanţa nu-i va ierta niciodată lui Palmyrin Rosette felul dispreţuitor în care vorbise despre locul lui de naştere.

Acum însă era important să se afle dacă Palmyrin Rosette putuse, după ciocnire, să-şi continue observaţiile astronomice şi care erau concluziile în ce priveşte viitorul cometei.

Locotenentul Prokop, cu toate menajamentele pe care le cerea firea arţăgoasă a profesorului, puse această îndoită întrebare cu privire la drumul pe care-l urma acum Gallia în spaţiu şi la durata revoluţiei ei în jurul Soarelui.

— Da, domnule, spuse Palmyrin Rosette, stabilisem drumul cometei înainte de ciocnire, dar a trebuit să fac din nou calculele.

— Şi pentru ce, domnule profesor? Întrebă locotenentul Prokop destul de mirat de răspuns.

— Pentru că, dacă orbita terestră n-a fost modificată de întâlnire, nu tot aşa s-a petrecut cu orbita galliană.

— Orbita aceasta a fost modificată în urma rv ciocnirii?

— Îndrăznesc să susţin cu toată tăria acest lucru, răspunse Palmyrin Rosette, ţinând seama de faptul că observaţiile mele de după ciocnire au fost făcute cu o precizie extrem de mare.

— Şi aţi obţinut elementele noii orbite? Întrebă iute locotenentul Prokop.

— Da, răspunse fără urmă de şovăire Palmyrin Rosette.

— Atunci ştiţi?

— Iată, domnule, ceea ce ştiu: Gallia s-a izbit de Pământ în timp ce trecea la nodul său ascendent, la orele două şi 47 minute, 35 secunde şi 6 zecimi, dimineaţa, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie; la 10 ianuarie a tăiat orbita planetei Venus, a trecut la periheliul ei la 15 ianuarie, a tăiat din nou orbita lui Venus, a depăşit nodul ei descendent la 1 februarie, s-a încrucişat cu orbita lui Marte la 13 februarie, a pătruns în zona planetelor mici la 10 martie, a atras Nerina ca satelit.

— Lucruri pe care le ştim toţi, scumpe domnule profesor, spuse Hector Servadac, de vreme ce am avut norocul să găsim notiţele dumneavoastră. Numai că nu menţionau locul şi n-aveau nici semnătură.

— V-aţi putut îndoi că erau de la mine? Strigă cu multă trufie profesorul. De la mine care le-am aruncat cu sutele în mare, de la mine, Palmyrin Rosette!

— Într-adevăr, nu se putea, răspunse grav contele Timaşev.

Totuşi întrebarea cu privire la viitorul Galliei rămăsese fără răspuns. Se părea chiar că profesorul voia să evite Un răspuns direct. Locotenentul Prokop se pregătea tocmai să repete într-un fel mai categoric întrebarea, dar Hector Servadac, socotind că e mai bine să nu-l sâcâie pe acest original, îi spuse:

— Vai, domnule profesor! Ne veţi explica cum se face oare că n-am fost mai tare atinşi de pe urma unei ciocniri atât de cumplite?

— E foarte firesc.

— Şi credeţi că Pământul n-a avut altceva de suferit decât pierderea unui teritoriu de câteva leghe pătrate şi că, între altele, axa lui de rotaţie nu s-a schimbat brusc?

— Aşa cred, căpitane Servadac, răspunse Palmyrin Rosette, şi iată pe ce mă bazez. Pământul mergea atunci cu o viteză de 28.800 leghe pe oră, iar Gallia cu o viteză de 57.000 leghe pe oră. Este ca şi cum un tren care face cam 86.000 leghe pe oră s-ar năpusti asupra unui obstacol. Cum a fost această ciocnire, domnilor, puteţi să vă daţi singuri seama. Cometa, al cărei nucleu este alcătuit dintr-o substanţă foarte dură, a făcut întocmai ca un glonte tras de aproape printr-un geam: a trecut prin Pământ fără să spargă nimic.

— Într-adevăr, răspunse Hector Servadac, aşa se puteau petrece lucrurile.

— Aşa trebuiau să se petreacă, reluă profesorul, tot categoric. Cu atât mai mult cu cât globul terestru n-a fost atins decât foarte pieziş. Dar dacă Gallia ar fi căzut normal, ar fi pătruns foarte adânc, pricinuind cele mai mari dezastre, şi ar fi sfărâmat până şi colina Montmartre, dacă i-ar fi stat în cale!

— Domnule! Strigă Ben-Zuf atacat direct şi fără să-l fi provocat el de data aceasta pe profesor.

— Tăcere, Ben-Zuf, spuse căpitanul Servadac.

În acea clipă Isac Hakhabut, convins de realitatea faptelor, se apropie de Palmyrin Rosette şi îl întrebă cu multă nelinişte în glas:

— Domnule profesor, ne vom întoarce oare pe Pământ şi când se va întâmpla lucrul acesta?

— Eşti tare grăbit? Răspunse Palmyrin Rosette.

— Aş dori să formulez mai ştiinţific întrebarea pe care o pune Isac, domnule, spuse atunci locotenentul Prokop.

— Vă rog.

— Spuneţi că vechea orbită a Galliei a fost modificată?

— Fără îndoială.

— Noua orbită, noua curbă pe care o urmează cometa, este hiperbolică, ceea ce ar duce-o la distanţe infinite în lumea siderală, fără nici o speranţă de întoarcere?

— Nu! Răspunse Palmyrin Rosette.

— Această orbită este cumva eliptică?

— Eliptică.

— Şi planul ei tot mai coincide cu cel al orbitei terestre?

— Fără îndoială.

— Gallia este, aşadar, o cometă periodică?

— Da, şi cu perioadă scurtă, de vreme ce revoluţia ei în jurul Soarelui, ţinând seama de perturbările aduse de Jupiter, Saturn şi Marte, se va face exact în doi ani.

— Dar atunci, strigă locotenentul Prokop, sunt toate şansele ca, la doi ani de la ciocnire, ea să întâlnească Pământul exact în punctul unde l-a mai întâlnit!

— E, într-adevăr, de temut că aşa se va întâmpla!

— De temut! Strigă căpitanul Servadac.

— Da, domnilor, răspunse Palmyrin Rosette, bătând din picior. Suntem foarte bine aici şi, dacă n-ar depinde decât de mine, Gallia nu s-ar întoarce niciodată la Pământ!