Capitolul V.

În care elevul Servadac este bruftuluit de profesorul Palmyrin Rosette.

Aşadar, pentru cercetătorii noştri, pentru creatorii de ipoteze, totul era acum limpede, totul era lămurit. Erau purtaţi de o cometă ce gravita în lumea solară. Ceea ce văzuse căpitanul Servadac îndepărtându-se în spaţiu, în spatele perdelei de nori groşi, după ciocnire, era Pământul. Globul terestru provocase puternica şi singura maree pe care o cunoscuse Marea Galliană.

Oricum, cometa trebuia să se întoarcă la Pământ – cel puţin aşa susţinea profesorul. Totuşi, erau calculele atât de precise pentru ca întoarcerea să se întâmple cu exactitate matematică? Trebuie să recunoaştem că gallienii mai aveau multe îndoieli în această privinţă.

Zilele următoare fură consacrate instalării noului venit. Era, din fericire, unul din acei oameni care se mulţumesc cu orice şi se adaptează uşor. Trăind zi şi noapte în cer, printre stele, alergând după aştri rătăcitori prin spaţiu, problemele locuinţei şi hranei – cu excepţia cafelei – îl preocupau destul de puţin. Părea că nu vede nici măcar ingeniozitatea de care dăduseră dovadă coloniştii în amenajarea Fagure luiNina.

Căpitanul Servadac voia să dea cea mai bună cameră fostului său profesor. Dar acesta, nefiind prea dornic să împartă viaţa comună, refuză categoric. Ceea ce îi trebuia era un fel de observator, bine aşezat, bine izolat, şi în care să se consacre liniştit cercetărilor sale astronomice.

Hector Servadac şi locotenentul Prokop se străduiră, aşadar, să-i găsească o locuinţă potrivită. Fură norocoşi. În coasta masivului vulcanic, cam la o înălţime de o sută de picioare deasupra grotei centrale, descoperiră un fel de scobitură strâmtă, dar de ajuns de încăpătoare ca să cuprindă observatorul şi instrumentele lui. Era loc pentru un pat, câteva mobile, o masă, un fotoliu, un dulap, fără a mai socoti şi faimoasa lunetă, care fu aşezată în aşa fel, încât să poată fi uşor mânuită. Un firicel de lavă, derivat din marea cascadă, era suficient ca să încălzească observatorul.

Aici se instală profesorul, mâncând din hrana ce i se aducea la ore fixe, dormind puţin, ziua calculând, noaptea cercetând, într-un cuvânt, amestecându-se cât mai puţin în viaţa comună. Cel mai bun lucru, la urma urmei, odată ce recunoşteai că ai de-a face cu un original, era să-l laşi în voia lui.

Frigul devenise foarte aspru. Coloana termometrului nu mai arăta în medie decât treizeci de grade centigrade sub zero. Ea nu oscila în tubul de sticlă aşa cum ar fi făcut în alte climate mai capricioase, ci cobora încet, treptat. Şi va continua să scadă aşa până va atinge limita extremă a frigului din spaţiu, iar temperatura nu va urca decât atunci când Gallia se va apropia iar de Soare, urmându-şi traiectoria eliptică.

Lipsa de oscilaţii ale coloanei de mercur în tubul termometrului se datora faptului că nici o adiere nu tulbura atmosfera galliană. Coloniştii se găseau în condiţii climaterice cu totul deosebite. Nici o moleculă de aer nu se mişca. Tot ceea ce era lichid sau fluid pe suprafaţa cometei părea îngheţat. Deci, nici o furtună, nici o ploaie, nici un nor, atât la zenit cât şi la orizont. Nici urmă din ceţurile umede sau negurile uscate care năvălesc în regiunile polare ale globului pământesc. Cerul era mereu senin, luminat ziua de raze solare, iar noaptea de raze stelare, fără ca unele să pară mai calde decât celelalte.

Trebuie să precizăm că această temperatură, extrem de joasă, era uşor de îndurat în aer liber. Întradevăr, ceea ce nu pot îndura cei ce iernează în ţinuturile arctice, ceea ce le usucă plămânii, făcându-i improprii pentru funcţiunile vitale, este aerul îngheţat deplasat cu violenţă, viforul sălbatic, ceaţa nesănătoasă, sunt viscolele cumplite. Acestea sunt cauza bolilor care ucid pe navigatorii de la poli.

Dar în perioadele de calm, când atmosfera nu e tulburată, fie că se găsesc în insula Melville ca Parry, dincolo de gradul 81 cum a fost Kane, sau mai departe, dincolo de limitele atinse de viteazul Hali şi exploratorii de pe Polaris, ei ştiu să înfrunte gerul oricât de năprasnic ar fi. Cu condiţia să fie bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, ei suportă cele mai joase temperaturi dacă nu bate deloc vântul, şi au rezistat chiar când alcoolul din termometre arăta 60 de grade sub zero.

Coloniştii de pe Pământul Cald se găseau deci în cele mai bune condiţii ca să poată îndura frigul din spaţiu. Blănurile de pe goeletă, pieile tăbăcite nu le lipseau. Hrana era îmbelşugată şi sănătoasă. În sfârşit, atmosfera calmă le îngăduia să umble de colo până colo fără nici un pericol, cu toate scăderile extrem de mari ale temperaturii.

Guvernatorul general al Galliei avea grijă ca toţi coloniştii să fie bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. Exerciţiile prescrise erau executate zilnic. Nimeni nu putea să se sustragă de la programul vieţii obşteşti. Nici tânărul Pablo, nici micuţa Nina nu făceau excepţie. Bine înfofoliţi în blănuri, aceste două făpturi încântătoare păreau nişte drăgălaşi eschimoşi. Când patinau împreună, în faţa litoralului ce mărginea Pământul Cald, Pablo era întotdeauna plin de grijă faţă de mica lui tovarăşă; o ajuta în jocurile ei, o sprijinea când era prea obosită. Totul potrivit cu vârsta lor.

Ce se întâmplă în acest timp cu Isac Hakhabut? După întâlnirea cu Palmyrin Rosette, Isac Hakhabut se întorsese plouat la tartana lui. În mintea lui se petrecuse o schimbare. Amănuntele atât de precise furnizate de profesor nu mai lăsau nici umbră de îndoială, şi el nu se mai îndoia. Se ştia purtat prin spaţiu de o cometă rătăcitoare, la milioane de leghe depărtare de globul pământesc pe care încheiase atâtea afaceri mănoase!

S-ar fi putut crede că această situaţie ce depăşea orice previziune omenească ar fi trebuit să-i schimbe felul de a fi şi de a gândi, că ar fi trebuit să-l facă să revină la sentimente mai bune faţă de cei câţiva semeni pe care soarta fusese atât de îndurătoare să-i lase pe lângă el, şi să nu-i mai socotească o marfă bună doar pentru a-i mări câştigurile.

Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Dacă Isac Hakhabut s-ar fi schimbat, el n-ar mai fi fost un specimen desăvârşit a ceea ce poate să devină un om care nu se gândeşte decât la el însuşi. Dimpotrivă, se făcu şi mai aspru şi mai neîndurător, şi nu se mai gândea decât cum să profite cât mai mult de situaţie. Îl cunoştea îndeajuns pe căpitanul Servadac ca să fie sigur că nu i se va face niciodată vreun rău; ştia că bunurile lui sunt apărate de un ofiţer francez şi că, în afară de un caz de forţă majoră, nimeni nu se va atinge de ele. Iar cum acest caz de forţă majoră nu părea că se va produce, iată cum avea de gând Isac Hakhabut să profite de situaţie.

Pe de o parte, oricât de nesigure ar fi fost şansele de întoarcere pe Pământ, trebuia să ţină seama de ele. Pe de alta, aurul şi argintul, englez sau rusesc, nu lipseau în mica colonie, dar aceste metale nu aveau valoare decât dacă ar fi fost puse din nou în circulaţie pe Pământ. Trebuia deci ca, încet-încet, să pună mâna pe toată bogăţia monetară a Galliei.

Interesul lui Isac era să-şi vândă mărfurile înainte de întoarcere, căci prin însăşi raritatea lor aveau mai multă valoare pe Gallia decât pe Pământ, dar aştepta ca, din cauza nevoilor coloniei, cererea să fie mai mare decât oferta. E aici o ridicare sigură de preţuri şi un profit tot atât de sigur. Trebuia deci să vândă, dar şi să aştepte ca să poată vinde mai bine. Iată la ce se gândea Isac Hakhabut în strâmta-i cabină de pe Hansa. În orice caz scăpaseră de chipul lui nesuferit şi n-aveau de ce să se plângă.

În timpul acelei luni, drumul străbătut de Gallia a fost de 39 milioane de leghe, iar la sfârşitul lunii, ea se găsea la 110 milioane de leghe de Soare. Profesorul desenase exact orbita eliptică a cometei, cuprinzând şi efemeridele ei. Pe această curbă erau însemnate 24 de diviziuni egale, care reprezentau cele 24 de luni ale anului gallian. Aceste diviziuni arătau drumul parcurs în fiecare lună. Primele 12 segmente, însemnate pe curbă, scădeau treptat în lungime până la punctul de afeliu, conform cu una din cele trei legi ale lui Kepler; dincolo de acest punct, mergeau crescând pe măsură ce se apropiau de periheliu.

Într-o zi – era la 12 mai – profesorul comunică rezultatele muncii sale căpitanului Servadac, contelui Timaşev şi locotenentului Prokop. Aceştia le primiră cu un interes lesne de priceput. Întreaga traiectorie a Galliei se desfăşura sub ochii lor şi se putea vedea că ea se întindea puţin dincolo de orbita lui Jupiter. Drumurile parcurse în fiecare lună şi distanţele faţă de Soare erau exprimate în cifre. Totul era foarte limpede şi, dacă Palmyrin Rosette nu se înşelase, dacă Gallia îşi îndeplinea mişcarea de revoluţie în doi ani, ea se va întâlni cu Pământul în punctul unde se ciocnise de el, de vreme ce în acest timp se vor fi îndeplinit exact două revoluţii terestre. Dar care vor fi atunci consecinţele noii ciocniri? Nici nu voiau să se gândească la ele.

În orice caz, dacă exactitatea lucrărilor lui Palmyrin Rosette putea fi pusă la îndoială, era bine să se ferească să i-o arate.

— Aşadar, spuse Hector Servadac, în timpul lunii mai, Gallia nu va descrie decât 30.400.000 leghe şi va ajunge la 139 milioane leghe de Soare?

— Întocmai, răspunse profesorul.

— Am părăsit, deci, zona planetelor mici? Adăugă contele Timaşev.

— Socotiţi şi dumneavoastră singur, domnule, căci am trasat zona acestor planete!

— Iar cometa va fi la afeliu exact la un an de când a trecut la periheliul ei? Întrebă Hector Servadac.

— Aşa e.

— La 15 ianuarie viitor?

— Fireşte, la 15 ianuarie. Ah! Ba nu! Strigă profesorul. De ce spui 15 ianuarie, căpitane Servadac?

— Pentru că de la 15 ianuarie la 15 ianuarie e un an, presupun, altfel spus 12 luni!

— 12 luni terestre, da! Răspunse profesorul. Dar nu 12 luni galliene!

Locotenentul Prokop, la vorbele acestea neaşteptate, nu se putu împiedica să nu zâmbească.

— Zâmbeşti, domnule, se repezi Palmyrin Rosette. Şi de ce zâmbeşti?

— Oh, numai pentru că văd că vreţi să reformaţi calendarul terestru, domnule profesor.

— Nu vreau, domnule, decât să fim logici!

— Să fim logici, dragă domnule profesor! Strigă căpitanul Servadac. Să fim logici!

— Admiteţi, întrebă Palmyrin Rosette pe un ton destul de tăios, că Gallia se va întoarce la periheliul ei la un interval de doi ani?

— Admitem.

— Această perioadă de doi ani, care constituie o revoluţie completă în jurul Soarelui, constituie deci anul gallian!

— Întocmai.

— Acest an, ca orice an, trebuie împărţit în 12 luni?

— Cum vreţi dumneavoastră, dragă domnule profesor.

— Nu e după cum vreau eu.

— Ei bine, în 12 luni! Răspunse Hector Servadac.

— Şi din câte zile vor fi formate aceste luni?

— Din 60 de zile, de vreme ce zilele au scăzut la jumătate.

— Căpitane Servadac, spuse profesorul pe un ton sever, gândeşte-te la ceea ce spui!

— Dar mi se pare că mă integrez în sistemul dumneavoastră, răspunse Hector Servadac.

— Nu, deloc.

— Explicaţi-ne atunci.

— Nimic mai simplu! Urmă Palmyrin Rosette ridicând dispreţuitor din umeri. Fiecare lună galliană va trebui să cuprindă două luni terestre, nu?

— Fără îndoială, de vreme ce anul gallian trebuie să dureze doi ani.

— Şi două luni au 60 de zile pe Pământ, nu-i aşa?

— Da, 60 de zile.

— Prin urmare? Întrebă contele Timaşev adresându-se lui Palmyrin Rosette.

— Prin urmare, dacă două luni cuprind 60 de zile terestre, asta face 120 de zile galliene de vreme ce durata zilei pe suprafaţa Galliei nu mai este decât de 12 ore. S-a înţeles?

— S-a înţeles foarte bine, domnule, răspunse contele Timaşev. Dar nu credeţi că noul calendar e un pic cam încurcat.

— Încurcat! Strigă profesorul. De la 1 ianuarie nici nu mai socotesc altcum!

— Aşa încât, întrebă căpitanul Servadac, lunile noastre vor avea acum cel puţin 120 de zile.

— Şi ce vezi rău în asta?

— Nimic, dragă domnule profesor. Deci, acum, în loc să fim în mai nu suntem decât în martie?

— În martie, domnilor, în a 266-a zi a anului gallian, care corespunde celei de a 133-a zi din anul terestru. Astăzi este deci 12 martie gallian şi după ce vor mai trece 60 de zile galliene.

— Vom fi în 72 martie! Strigă Hector Servadac. Bravo! Să fim logici!

Lui Palmyrin Rosette îi trecu prin gând că fostul lui elev îşi cam bătea joc de el, dar, fiind târziu, cei trei vizitatori părăsiră observatorul.

Profesorul întemeiase, aşadar, calendarul gallian. Totuşi, trebuie să mărturisim că numai el se servea de acest calendar, că nimeni nu-l înţelegea atunci când vorbea de 47 aprilie sau 118 mai.

Între timp luna iunie – după vechiul calendar – sosise. În perioada aceasta, Gallia trebuia să străbată numai 27.500.000 leghe şi să se îndepărteze de Soare la o distanţă de 155 milioane. Temperatura scădea întruna, dar atmosfera era tot aşa de curată, tot aşa de calmă ca şi până atunci.

Traiul de fiecare zi se scurgea pe Gallia cu o regularitate, am putea spune, cu o monotonie desăvârşită. Pentru a tulbura această monotonie era nevoie de personalitatea zgomotoasă, nervoasă, capricioasă, arţăgoasă, a lui Palmyrin Rosette. Când binevoia să-şi întrerupă observaţiile şi să coboare în sala comună, vizita lui stârnea întotdeauna scene.

Discuţia se învârtea mereu în jurul aceleiaşi probleme. Oricare ar fi fost pericolul unei noi întâlniri cu Pământul, căpitanul Servadac şi însoţitorii săi erau încântaţi de această eventualitate, ceea ce îl scotea din sărite pe profesor. El nici nu voia să audă de întoarcere şi-şi continua cercetările asupra Galliei ca şi cum ar fi trebuit să rămână aici pe vecie.

Într-o zi – la 27 iunie – Palmyrin Rosette năvăli ca din puşcă în sala comună unde îi găsi pe căpitanul Servadac, pe locotenentul Prokop, pe contele Timaşev şi pe Ben-Zuf.

— Locotenentul Prokop, strigă el, răspunde fără ocol şi fără ascunzişuri la întrebarea care ţi-o voi pune.

— Dar nu prea am obiceiul. I-o întoarse locotenentul Prokop.

— Bine! Urmă Palmyrin Rosette, care părea că-l tratează pe locotenent aşa cum tratează un profesor pe elevul său. Răspunde: ai făcut sau nu înconjurul Galliei cu goeleta dumitale aproape de ecuator, adică pe unul din marile cercuri?

— Da, domnule, răspunse locotenentul căruia contele Timaşev îi făcuse semn să-i facă pe voie straşnicului Rosette.

— Bine, urmă acesta. Şi în timpul acestei călătorii de explorare, n-ai însemnat pe hartă drumul parcurs de Dobrâna?

— Cu aproximaţie, răspunse Prokop, adică cu ajutorul lochului şi al busolei şi nu după înălţimea Soarelui sau a stelelor care era cu neputinţă de calculat.

— Şi ce-ai constatat?

— Că circumferinţa Galliei trebuie să măsoare vreo 2.300 km, ceea ce ar însemna 740 km în diametru.

— Da. Spuse Palmyrin Rosette ca pentru sine, acest diametru ar fi, de fapt, de 16 ori mai mic decât cel al Pământului care este de 12.792 de km.

Căpitanul Servadac şi cei doi însoţitori ai săi se uitau la profesor şi nu înţelegeau unde voia să ajungă.

— Ei bine, reluă Palmyrin Rosette, ca să-mi completez cercetările asupra Galliei, îmi rămâne să-i mai aflu suprafaţa, volumul, masa, densitatea şi intensitatea gravitaţiei.

— În ce priveşte suprafaţa şi volumul, răspunse locotenentul Prokop, de vreme ce cunoaştem diametrul Galliei, nimic nu-i mai uşor.

— Am zis eu că e greu? Se răsti profesorul. Calculele astea le făceam când eram de o şchioapă.

— O! O! Făcu Ben-Zuf, care de-abia aştepta prilejul să-l nemulţumească pe cel ce vorbise urât despre Montmartre.

— Elev Servadac, urmă Palmyrin Rosette, după ce se încruntase o clipă la Ben-Zuf, ia-ţi tocul. Dacă cunoşti circumferinţa marelui cerc al Galliei, spune-mi care-i suprafaţa ei?

— Iată, domnule Rosette, răspunse Hector Servadac, hotărât să se poarte ca un elev bun, 2383 km circumferinţa Galliei, de înmulţit cu diametrul 740.

— Da, şi mai repede! Se repezi profesorul. N-ai terminat? Ei bine?

— Ei bine, răspunse Hector Servadac, iată rezultatul: suprafaţa Galliei este de 1.719.020 km pătraţi.

— Adică o suprafaţă de 287 de ori mai mică decât a Pământului, care are 510 milioane km pătraţi.

— Pf! Făcu Ben-Zuf ţuguindu-şi buzele a dispreţ faţă de cometa profesorului.

Profesorul îl fulgeră cu o privire cumplită.

— Ei bine, reluă profesorul care se aprindea, acum care e volumul Galliei?

— Volumul? Răspunse şovăind Hector Servadac.

— Elev Servadac, ai uitat să calculezi volumul unei sfere a cărei suprafaţă e dată?

— Nu, domnule Rosette, dar nu mă lăsaţi nici să răsuflu.

— În matematică nu se răsuflă, domnule, nu se răsuflă!

Le trebuia multă putere de stăpânire celor de faţă ca să nu izbucnească în râs.

— Gata? Întrebă profesorul. Volumul unei sfere.

— Este egal cu suprafaţa. Răspunse Hector Servadac şovăind, înmulţită cu.

— Cu o treime din rază, domnule! Strigă Palmyrin Rosette. Cu o treime din rază! Ai terminat?

— Aproape! O treime din raza Galliei fiind 123 virgulă, 3, 3, 3, 3.

— 3, 3, 3, 3. Repetă Ben-Zuf parcurgând întreaga gamă a tonurilor.

— Linişte! Strigă profesorul scos din sărite. Mulţumeşte-te cu primele două zecimale, lasă deoparte pe celelalte.

— Le las, răspunse Hector Servadac.

— Şi?

— 1.719.020 înmulţit cu 123,33 face 211.439.460 km cubi.

— Iată volumul cometei mele! Strigă profesorul. E o cantitate, nu?

— Fără îndoială, remarcă locotenentul Prokop, dar acest volum este de 5166 ori mai mic decât cel al Pământului care este, în cifre rotunde, de.

— Un trilion, 82 miliarde, 841 milioane de km cubi, ştiu, domnule, răspunse Palmyrin Rosette.

— Şi, prin urmare, adăugă locotenentul Prokop, volumul Galliei este inferior şi volumului Lunii, care este a 49-a parte din volumul Pământului.

— Ei, şi? Replică profesorul rănit în amorul său propriu.

— Aşadar, urmă neîndurător locotenentul Prokop, văzută de pe Pământ, Gallia n-ar părea mai mare decât o stea de mărimea a 7-a, adică n-ar putea fi zărită cu ochiul liber!

— Ei drăcie, strigă Ben-Zuf, ce mai cometă! Şi pe ea ne găsim noi?!

— Linişte! Se răsti Palmyrin Rosette furios la culme.

— O alună, un bob de mazăre, o sămânţă de muştar! Urmă, răzbunându-se, Ben-Zuf.

— Taci, Ben-Zuf, spuse căpitanul Servadac.

— O gămălie de ac, acolo! O nimica toată!

— Ei, la naiba, n-ai de gând să taci?

Ben-Zuf înţelese că domnul căpitan era gata să se supere şi ieşi din sală stârnind toate ecourile din masivul vulcanic prin hohotele lui de râs.

Era şi timpul să iasă. Palmyrin Rosette, gata să izbucnească, avu nevoie de câteva clipe până să-şi vină în fire, pentru că nici el nu voia să-i atace cineva cometa, după cum nici Ben-Zuf nu voia să-i fie defăimat Montmartre. Fiecare îşi apăra bunul cu străşnicie.

În sfârşit, profesorul îşi recapătă graiul şi adresându-se elevilor săi, mai bine-zis auditorilor săi, le spuse:

— Domnilor, cunoaştem acum diametrul, circumferinţa, suprafaţa şi volumul Galliei. E ceva, dar nu e totul. Vreau să obţin, prin măsurători directe, masa şi densitatea ei şi să aflu care este intensitatea gravitaţiei la suprafaţa ei.

— Va fi greu, zise contele Timaşev.

— N-are a face. Vreau să ştiu cât cântăreşte cometa mea şi voi afla.

— Ceea ce va face şi mai grea soluţionarea problemei, observă locotenentul Prokop, e că nu ştim din ce substanţă e alcătuită Gallia.

— Ah! Nu ştiţi ce substanţă e? Urmă profesorul.

— Nu, nu ştim, şi dacă ne-aţi spune şi nouă.

— Ei, domnilor, ce-mi pasă! Rosti Palmyrin Rosette. O să rezolv eu problema şi fără asta.

— Suntem la ordinele dumneavoastră, când veţi crede de cuviinţă, domnule profesor! Spuse atunci căpitanul Servadac.

— Observaţiile şi calculele mele mai durează o lună, răspunse oţărât Palmyrin Rosette, şi dacă vreţi să aşteptaţi până termin.

— Desigur, domnule profesor! Răspunse contele Timaşev. Aşteptăm cât vreţi dumneavoastră!

— Şi chiar mai mult! Întări căpitanul Servadac, care nu putu să se împiedice să nu facă această mică glumă.

— Ei bine, ne întâlnim peste o lună! Răspunse Palmyrin Rosette, la 62 aprilie viitor!

Adică 31 iulie terestru.