Capitolul IX.

În care va fi vorba numai de Jupiter, marele tulburător al cometelor.

Într-adevăr, Palmyrin Rosette nu făcuse decât artă pentru artă. El cunoştea efemeridele cometei, mersul ei prin spaţiile interplanetare, durata revoluţiei ei în jurul Soarelui. Restul: masa, densitatea, atracţia şi chiar valoarea metalică a Galliei nu-l puteau interesa decât pe el, nu şi pe tovarăşii săi, dornici mai ales să regăsească Pământul pe punctul de pe orbită şi la data indicată. Îl lăsară, aşadar, pe profesor cu cercetările lui de ştiinţă pură.

A doua zi era 1 august, sau, folosind limbajul lui Palmyrin Rosette, 63 aprilie gallian. În timpul acestei luni, cometa care avea să străbată 16 milioane şi 500 mii de leghe trebuia să se îndepărteze la 197 milioane leghe de Soare. Mai avea de parcurs încă 81 milioane de leghe pe traiectoria ei ca să atingă punctul de afeliu la 15 ianuarie. După acest punct va tinde să se apropie din nou de Soare.

Dar pe atunci Gallia înainta spre o lume minunată pe care nici un ochi omenesc nu o putuse vedea până acum atât de aproape! Da, profesorul avea dreptate să nu-şi mai părăsească observatorul! Niciodată vreun astronom – şi un astronom este mai mult decât un om, de vreme ce trăieşte în afara lumii terestre – nu a luat parte la o asemenea sărbătoare pentru ochi. Ce frumoase erau nopţile galliene! Nici o adiere de vânt, nici un abur nu le tulbura seninătatea. Acolo se afla cartea cerului, deschisă, lăsându-se citită cu o neasemuită uşurinţă.

Lumea minunată către care mergea Gallia era lumea lui Jupiter, cel mai însemnat dintre aştrii pe care Soarele îi ţine sub puterea lui de atracţie. De la întâlnirea Pământului cu cometa trecuseră şapte luni şi aceasta se îndreptase repede spre superba planetă care-i venea în întâmpinare. La data de 1 august pe cei doi aştri nu-i mai despărţeau decât 61 de milioane de leghe şi până la 1 noiembrie trebuiau să se apropie treptat unul de celălalt.

Nu era oare periculos? Circulând atât de aproape de Jupiter, Gallia nu risca foarte mult? Puterea de atracţie a planetei, a cărei masă era atât de mare în raport cu cea a Galliei, nu putea oare să exercite asupra ei o influenţă dezastruoasă? Bineînţeles, calculând durata revoluţiei Galliei, profesorul ţinuse până în cele mai mici amănunte seama de tulburările pe care i le putea provoca nu numai Jupiter, ci şi Saturn sau Marte. Dar dacă se înşelase asupra însemnătăţii acestor tulburări, dacă întârzierile suferite de cometa sa erau mai importante decât credea! Dacă mai ales Jupiter, acest veşnic seducător de comete!

În fine, aşa cum explica locotenentul Prokop, în cazul când calculele astronomului erau greşite, o împătrită primejdie păştea Gallia:

1) Ori Gallia, irezistibil atrasă de Jupiter, va cădea pe suprafaţa acestuia şi, va fi nimicită;

2) Ori captată doar, ar trece în stare de satelit, poate chiar de subsatelit;

3) Ori, deviată de pe traiectoria ei, va urma o nouă orbită care nu o va mai readuce pe ecliptică;

4) Ori, întârziată cât de puţin de astrul care-i va tulbura mersul, va ajunge prea târziu pe ecliptică pentru a reîntâlni Pământul.

Se observă că, din aceste patru pericole, unul singur era prea de ajuns pentru ca gallienii să piardă orice şansă de întoarcere pe globul natal.

Trebuie să remarcăm însă că, din cele patru eventualităţi, Palmyrin Rosette n-avea să se teamă decât de două. Ca Gallia să devină lună sau sublună în lumea jupiteriană nu-i putea conveni aventurosului astronom. Dar dacă, după ce ar fi pierdut posibilitatea de a întâlni Pământul, ar continua să graviteze în jurul Soarelui sau chiar să rătăcească în spaţiile siderale prin acea nebuloasă a Căii lactee, din care par să facă parte toate stelele vizibile, cu acest lucru s-ar fi împăcat foarte bine. Înţelegea că tovarăşii săi sunt cuprinşi de dorinţa de neînvins de a se întoarce pe Pământ, unde-şi lăsaseră familiile, prietenii; dar Palmyrin Rosette nu mai avea familie, n-avea prieteni căci nu avusese niciodată timp să-şi facă. Cu caracterul pe care i-l cunoaşteţi, cum ar fi izbutit? Deci dacă avusese norocul nemaipomenit să fie purtat prin spaţiu de un nou astru, era gata să dea orice ca să nul mai părăsească niciodată.

O lună trecu în această situaţie, între temerile gallienilor şi speranţele lui Palmyrin Rosette. La 1 septembrie, distanţa între Gallia şi Jupiter nu mai era decât de 38 milioane leghe – exact depărtarea care desparte Pământul de centrul său de atracţie. La 15 septembrie, distanţa nu mai era decât de 26 milioane leghe. Planeta se mărea pe cer, iar Gallia părea, atrasă de ea ca şi cum rotirea ei eliptică se preschimbase, sub influenţa lui Jupiter, în cădere în linie dreaptă.

Era cu adevărat considerabilă planeta care ameninţa să tulbure mersul Galliei. O piatră de încercare deosebit de primejdioasă! Se ştie, de la Newton încoace, că atracţia între corpurile cereşti se exercită direct proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanţelor. Or, masa lui Jupiter era considerabil de mare, iar distanţa la care va trece Gallia pe lângă el relativ mică.

Diametrul acestui uriaş este de 35.790 leghe, adică de 1 1 ori diametrul terestru, iar circumferinţa sa măsoară 112.440 leghe. Volumul este de 1.414 ori mai mare decât cel al Pământului, adică ar trebui 1.414 globuri terestre pentru a se ajunge la mărimea lui. Masa sa este de 338 ori mai mare decât aceea a sferoidului terestru, cu alte cuvinte, cântăreşte de 138 de ori mai mult, adică aproape 2 octilioane de kilograme – un număr compus din 28 de cifre. Dacă densitatea lui medie, dedusă din masă şi volum, nu echivalează nici cu un sfert din cea a Pământului şi nu o depăşeşte decât cu o treime pe cea a apei – de unde şi ipoteza că uriaşa planetă este lichidă măcar la suprafaţă – masa lui nu era mai puţin ameninţătoare pentru Gallia.

Trebuie să mai spunem, pentru a încheia descrierea fizică a lui Jupiter, că-şi termină revoluţia în jurul Soarelui în 11 ani, 10 luni, 17 zile, 8 ore şi 42 minute terestre, că se mişcă cu o viteză de 13 km pe secundă pe o orbită de 1.214 milioane de leghe, că se roteşte în jurul axului său în numai 9 ore şi 55 de minute3, astfel încât durata zilelor sale e mult redusă, şi, prin urmare, oricare din punctele de pe ecuatorul său se deplasează de 27 de ori mai repede decât unul din punctele ecuatoriale ale Pământului, ceea ce a dat fiecăruia din polii săi o depresiune de 995 leghe; axul planetei este aproape perpendicular în planul orbitei sale, din care cauză zilele sunt egale cu nopţile, iar schimbările de anotimp au diferenţe neînsemnate, Soarele rămânând aproape invariabil în planul ecuatorial. În sfârşit, intensitatea luminii şi căldurii primite de această planetă nu-i decât a 25-a parte din cea de pe suprafaţa Pământului, căci Jupiter urmează o traiectorie eliptică ce-l plasează la minimum 188 milioane de leghe de Soare şi la maximum 207 milioane.

Ne mai rămâne să vorbim de cele patru luni care, când reunite la acelaşi orizont, când despărţite, luminează mirific nopţile jupiteriene. Din aceşti patru sateliţi, unul se mişcă în jurul lui Jupiter la o depărtare aproape egală cu cea care desparte Luna de Pământ. Altul este ceva mai mic ca astrul nopţilor. Dar toţi îşi îndeplinesc revoluţia cu o iuţeală mult sporită faţă de cea a Lunii, primul într-o zi, 18 ore, 28 minute, al doilea în 3 zile, 13 ore, 14 minute, al treilea în 7 zile, 3 ore, 43 minute şi al patrulea în 16 zile, 16 ore, 32 minute. Cel mai îndepărtat circulă la o distanţă de 465.130 leghe de suprafaţa planetei.

Se ştie că prin cercetarea acestor sateliţi, a căror mişcare e cunoscută cu precizie absolută, s-a determinat pentru prima oară viteza luminii. Ei pot să slujească şi la calcularea longitudinii terestre.

— Pe Jupiter, spuse într-o zi locotenentul Prokop, poţi să ţi-l închipui ca pe un ceas uriaş, ale cărui arătătoare sunt sateliţii, măsurând timpul cu o exactitate desăvârşită.

— Un ceas cam mare pentru buzunarul meu, răspunse Ben-Zuf.

— Aş adăuga, continuă locotenentul, că dacă ceasurile noastre au cel mult trei arătătoare, acesta are patru.

— Să fim atenţi să n-aibă în curând cinci! Îi ripostă căpitanul Servadac, gândindu-se la pericolul prin care trecea Gallia, ameninţată să fie preschimbată în satelit al sistemului jupiterian.

Cum e de presupus, această lume care se mărea zi de zi sub ochii lor constituia singurul subiect de discuţie al căpitanului Servadac şi al tovarăşilor săi. Nu-şi puteau lua privirile de la ea, nu puteau vorbi despre altceva.

Într-o zi veni vorba despre vârsta diferitelor planete care se rotesc în jurul Soarelui. Iar locotenentul Prokop nu le-ar fi putut răspunde mai bine decât citind acest pasaj din Povestiri despre infinit de Flammarion, din care avea traducerea în limba rusă: „Cele mai îndepărtate (dintre aceste astre) sunt cele mai venerabile şi cele mai înaintate pe calea progresului. Neptun, situat la 1.100 milioane de leghe de Soare, a ieşit primul din nebuloasa solară acum miliarde de secole. Uranus, care gravitează la 700 de milioane leghe de centrul comun, al orbitelor planetare, are mai multe sute de milioane de secole. Jupiter, colos care planează la 190 de milioane de leghe, are vârsta de 70 milioane de secole. Marte numără de zece ori 100 milioane de ani de existenţă, distanţa sa de Soare este de 56 milioane de leghe. Pământul, la o depărtare de 37 milioane de leghe de Soare, a ieşit din sânul incandescent al acestuia cam cu o sută de milioane de ani în urmă. Poate că nu sunt mai mult de 50 de milioane de ani de când s-a desprins de Soare Venus. Ea gravitează la 26 de mii de leghe distanţă şi n-au trecut decât 10 milioane de ani de când a luat fiinţă Mercur care are aceeaşi origine şi se află la 14 milioane de leghe depărtare, în timp ce Pământul a dat naştere Lunii.

Aşa suna noua teorie, ceea ce îl determină pe căpitanul Servadac să facă următoarea reflecţie: „Dacă tot nu-i altă scăpare, mai bine să ne capteze Mercur decât Jupiter. Am sluji atunci un stăpân mai puţin bătrân şi probabil mai uşor de mulţumit!”

În timpul ultimelor 15 zile din septembrie, planetele Gallia şi Jupiter continuară să se apropie una de cealaltă. În prima zi a acestei luni cometa întâlnise orbita lui Jupiter şi în prima zi a lunii următoare cele două astre trebuiau să fie la cea mai mică depărtare unul de altul. Nu era de aşteptat o ciocnire directă, fiindcă planurile orbitelor lui Jupiter şi Galliei nu coincideau, dar erau totuşi uşor înclinate unul spre celălalt. Planul în care se mişcă Jupiter nu face decât un unghi de un grad şi 19 minute faţă de ecliptică şi n-aţi uitat că ecliptica şi orbita cometei erau proiectate de la întâlnire în acelaşi plan.

În cursul acestor 15 zile, Jupiter ar fi fost demn de toată admiraţia pentru orice observator mai puţin dezinteresat decât gallienii. Discul său, luminat de razele Soarelui, le răsfrângea cu o oarecare intensitate pe Gallia. Obiectele luminate pe suprafaţa ei căpătau nuanţe noi. Nerina însăşi, când se afla în opoziţie cu Jupiter şi deci în conjuncţie cu Soarele, putea fi vag desluşită noaptea. Palmyrin Rosette nu se clintea din observatorul lui şi, cu luneta aţintită asupra minunatului astru, părea că vrea să pătrundă până în ultimele ei taine lumea jupiteriană. Această planetă, pe care nici un astronom de pe Pământ n-o văzuse la mai puţin de 150 de milioane de leghe, era pe cale să se apropie la numai 13 milioane de entuziastul profesor!

Cât despre Soare, la distanţa unde gravita acum Gallia, nu apărea decât sub forma unui disc cu un diametru de 5 minute şi 46 secunde.

La câteva zile înainte ca Jupiter şi Gallia să fi ajuns la cea mai mică distanţă, sateliţii planetei se puteau vedea cu ochiul liber. Se ştie că, fără lunetă, de pe Pământ e cu neputinţă să zăreşti lunile lumii jupiteriene. Cu toate acestea, câţiva privilegiaţi înzestraţi cu o vedere excepţională au văzut fără ajutorul nici unui instrument pe sateliţii lui Jupiter. Printre alţii, analele ştiinţifice pomenesc de Moestlin, profesorul lui Kepler, de un vânător siberian după spusele lui Wranghel, iar după Bogulavski, directorul observatorului din Breslau, de un meşter croitor din acest oraş. Admiţând că unii muritori au beneficiat de o asemenea vedere pătrunzătoare, ei ar fi avut numeroşi rivali dacă ar fi locuit în acea perioadă la Pământul Cald şi în Fagurele-Nina. Sateliţii puteau fi văzuţi de toată lumea. Se observa chiar că primul era de un alb mai mult sau mai puţin strălucitor, al doilea uşor albăstrui, al treilea de un alb ca neaua, al patrulea când portocaliu, când roşiatic. Trebuie să mai adăugăm că Jupiter, la această distanţă, părea cu totul lipsit de strălucire.

Dacă Palmyrin Rosette continua să cerceteze planeta în calitate de astronom complet dezinteresat, tovarăşilor lui le era mai departe teamă ca mersul cometei să nu întârzie sau chiar ca atracţia să nu se schimbe în cădere. Zilele se scurgeau însă fără să le îndreptăţească temerile. Astrul care intervenise în mersul Galliei nu va avea deci o altă înrâurire decât tulburările indicate de calcul? Dacă o cădere în linie dreaptă nu era de aşteptat, datorită impulsului iniţial al cometei, acest impuls va ajunge să o ţină în limita perturbaţiilor care, la urma urmei, trebuiau să-i îngăduie să-şi îndeplinească în doi ani revoluţia în jurul Soarelui? Era fără îndoială ceea ce cerceta Palmyrin Rosette, dar ar fi fost greu să-i smulgi secretul observaţiilor. Câteodată Hector Servadac şi tovarăşii lui aduceau vorba despre toate acestea.

— Haida-de! Spunea căpitanul Servadac, dacă durata revoluţiei galliene se va schimba, dacă Gallia va suferi întârzieri neaşteptate, ex-profesorul meu nu-şi va mai încăpea în piele de bucurie. Va fi fericit să ne ia peste picior şi, fără să fie nevoie să-l întrebăm, vom şti la ce să ne aşteptăm!

— Deie Domnul, rosti contele Timaşev, ca, în definitiv, să nu fi făcut nici o greşeală în calculele lui.

— El, Palmyrin Rosette, să comită o greşeală?! Îi răspunse Hector Servadac. Mi se pare de necrezut. Nu putem să nu recunoaştem că-i un cercetător remarcabil. Sunt convins de exactitatea primelor lui calcule, în ce priveşte revoluţia Galliei, dar nu cred şi în exactitatea celorlalte, dacă afirmă că trebuie să părăsim orice speranţă de a ne întoarce pe Pământ.

— Ei bine, domnule căpitan, interveni atunci BenZuf, vreţi să vă spun ce gând nu-mi dă pace?

— Spune-mi ce gând nu-ţi dă pace, Ben-Zuf.

— Savantul dumneavoastră îşi petrece tot timpul în observator, nu-i aşa? Întrebă ordonanţa cu glasul unui om care a cugetat adânc.

— Da, bineînţeles, răspunse Servadac.

— Şi zi şi noapte, ocheanul lui infernal e aţintit spre domnul Jupiter care vrea să ne înghită?

— Da! Şi?

— Sunteţi sigur, domnule căpitan, că fostul dumneavoastră profesor nu-l atrage puţin câte puţin cu luneta lui blestemată?

— Ah! Nu, asta nu! Răspunse căpitanul Servadac, izbucnind în râs.

— Lăsaţi, lăsaţi, domnule căpitan! Zise Ben-Zuf clătinând capul cu un aer neconvins. Nu sunt atât de sigur ca dumneavoastră. O! Nu ştiu cum mă stăpânesc să nu.

— Să nu? Întrebă Hector Servadac.

— Să nu-i fac praf instrumentul ăla nenorocit!

— Să-i spargi luneta, Ben-Zuf?

— Ţăndări!

— Ei, n-ai decât să încerci şi dau ordin să te spânzure.

— Asta-i bună! Să mă spânzure!

— Nu sunt eu guvernatorul general al Galliei?

— Ba da, domnule căpitan, sunteţi! Răspunse viteazul Ben-Zuf.

Şi într-adevăr, dacă ar fi fost condamnat, mai curând şi-ar fi pus singur ştreangul de gât decât să nege o singură clipă dreptul de viaţă şi de moarte al „Excelenţei Sale”.

La 1 octombrie, între Jupiter şi Gallia nu mai erau decât 18 milioane leghe. Planeta se găsea, aşadar, de 180 ori mai departe de cometă decât este Luna de Pământ în punctul cel mai îndepărtat. Or, se ştie că, dacă Jupiter ar fi adus la depărtarea care desparte Luna de sfera terestră, discul său ar prezenta un diametru de 34 de ori mai mare decât cel al Lunii, adică, socotind pe suprafaţă, de 1.200 de ori discul lunar. Locuitorilor de pe Gallia li se înfăţişa deci în acest moment ca un disc de mare întindere.

Se vedeau limpede dungile de diferite nuanţe care-l brăzdau paralel cu ecuatorul, benzile cenuşii la nord şi la sud, rând pe rând întunecate şi luminoase la poli, lăsând într-o lumină mai puternică înseşi marginile astrului. Pete, deosebite ca formă şi culoare, putând fi desluşite, acopereau ici şi colo puritatea dungilor transversale. Aceste dungi şi pete erau oare doar produsul schimbărilor atmosferice de pe Jupiter? Prezenţa, natura, mişcarea lor trebuiau explicate prin îngrămădirea vaporilor, prin formarea norilor aduşi de curenţii de aer care asemenea alizeelor se propagau în sens invers cu rotaţia planetei în jurul axei sale? Palmyrin Rosette nu putea face nici o afirmaţie în această privinţă, la fel ca şi observatorii tereştri. Dacă se întorcea pe Pământ nu va avea nici măcar alinarea de a fi surprins unul din cele mai interesante secrete ale lumii jupiteriene.

În timpul săptămânii a doua, din luna octombrie, temerile fură mai puternice ca oricând. Gallia ajungea cu mare viteză la punctul periculos. Contele Timaşev şi căpitanul Servadac, de obicei rezervaţi, dacă nu reci unul faţă de celălalt, se simţeau apropiaţi în faţa primejdiei comune. Schimbau mereu păreri. Când socoteau câteodată partida pierdută şi întoarcerea pe Pământ imposibilă, dădeau frâu liber închipuirii şi scrutau viitorul ce-i aştepta în lumea solară, poate chiar în lumea siderală. Erau dinainte împăcaţi cu soarta. Se vedeau duşi către o nouă omenire şi se inspirau din acea filosofie care, respingând concepţia îngustă a unei lumi făcute doar pentru om, îmbrăţişează ideea unui univers locuit pe toată întinderea sa.

Dar, de fapt, ori de câte ori se analizau bine, simţeau că ultima speranţă nu-i părăsea şi că nu vor renunţa să revadă Pământul – atâta vreme cât el va apărea la orizontul Galliei în mijlocul miilor de stele de pe boltă. Dealtfel, dacă scăpau de primejdiile iscate de vecinătatea lui Jupiter – aşa cum le repetase adeseori locotenentul Prokop – Gallia n-avea să se mai teamă de nimic, nici de Saturn, prea îndepărtat de ea, nici de Marte, a cărui orbită o va reîntâlni revenind spre Soare. De aceea, cu aceeaşi nerăbdare ca Wilhelm Tel, aşteptau să „fi trecut încercarea funestă”!

La 15 octombrie, cei doi aştri se găseau la cea mai mică distanţă unul de celălalt, dacă nu se ivea nimic neprevăzut. Depărtarea nu era decât de 13 milioane leghe. Atunci, sau avea să cadă sub influenţa lui Jupiter, sau Gallia îşi va continua mersul pe orbită fără să sufere alte întârzieri decât cele calculate.

Gallia trecu. Şi îşi dădură bine seama de asta a doua zi datorită îngrozitoarei dispoziţii a lui Palmyrin Rosette. Dacă triumfa în calitate de matematician, fusese învins în schimb ca om dornic de aventuri! El, care trebuia să fie cel mai mulţumit dintre astronomi, se simţea cel mai nenorocit dintre gallieni!

Gallia, urmând traiectoria ei neschimbată, continua să graviteze în jurul Soarelui şi deci să se îndrepte spre Pământ.