Capitolul X.

În care se va arăta lămurit că e mai bine să faci trafic pe pământ decât pe Gallia

— Drace! Cred c-am scăpat ca prin farmec! Strigă căpitanul Servadac când dezamăgirea profesorului îi demonstră că nu mai era nici un pericol.

Apoi rosti către tovarăşii săi, tot atât de mulţumiţi ca şi el:

— Ce vom fi făcut, la drept vorbind? O simplă călătorie prin lumea solară, o călătorie de doi ani! Dar pe Pământ sunt unele care ţin mai mult! Deci, până acum, n-avem de ce ne plânge şi, cum totul va merge strună de aici încolo, în mai puţin de 15 luni vom fi pe sferoidul nostru obişnuit.

— Şi vom vedea Montmartre, adăugă Ben-Zuf.

Era o întâmplare cu adevărat fericită că gallienii „scăpaseră de un abordaj”, cum ar fi spus un marinar. Chiar dacă, sub influenţa lui Jupiter, cometa ar fi suferit o întârziere de numai o oră, Pământul s-ar fi găsit la aproape 100.000 de leghe de punctul exact unde trebuia să-l întâlnească cometa. În cât timp s-ar fi repetat aceleaşi condiţii? N-ar fi fost secole, milenii înainte ca o a doua întâlnire să fi fost cu putinţă? Fireşte. Afară de asta, dacă Jupiter ar fi tulburat mersul Galliei până la a-i schimba planul sau forma orbitei, poate ar fi continuat să graviteze pentru totdeauna fie în lumea solară, fie în spaţiile siderale.

La 1 noiembrie, distanţa care despărţea pe Jupiter de Gallia era de 17 milioane leghe. În două luni şi jumătate, cometa va trece la afeliu, adică la cea mai mare depărtare de Soare, şi, de atunci încolo, va tinde să se apropie de acesta.

Proprietăţile luminoase şi calorice ale astrului radios păreau acum deosebit de slăbite. O semiobscuritate învăluia obiectele de pe suprafaţa cometei. Lumina şi căldura nu mai reprezentau decât a 25-a parte din ce trimite Soarele pe Pământ. Dar astrul era mereu prezent. Gallia nu înceta de a fi în puterea lui. Se vor apropia în curând. Se vor întoarce iar la viaţă, înapoindu-se spre centrul arzător, a cărui temperatură e socotită a fi nu mai puţin de 5 milioane de grade. Această perspectivă apropiată i-ar fi însufleţit pe gallieni din punct de vedere fizic şi moral, dacă ar fi fost din aceia care îşi pierd curajul.

Dar Isac Hakhabut? Egoistul acesta cunoscuse temerile prin care trecuseră căpitanul Servadac şi tovarăşii lui în ultimele două luni? Nu, defel. Isac Hakhabut nu părăsise Hansa de când cu împrumutul făcut spre marele lui profit. Chiar a doua zi după ce se terminaseră experienţele profesorului, Ben-Zuf se grăbise să-i ducă înapoi dinamometrul şi monedele de argint. Preţul închirierii şi dobânda se şi aflau în mâinile lui. Nu mai avu decât să-i predea rublele de hârtie, care-i serviseră de garanţie, şi relaţiile lui cu locuitorii Fagurelui-Nina luară sfârşit. Dar Ben-Zuf îi spuse cu acest prilej că solul Galliei. Era alcătuit din aur, e adevărat fără nici o valoare, şi care, dată fiind cantitatea mare în care se găsea, nu va avea valoare nici când vor cădea pe Pământ. Isac îşi închipui, bineînţeles, că Ben-Zuf îşi bate joc de el. Nu dădu nici o crezare acestei poveşti şi mai mult ca oricând se gândea cum să pună mâna pe toată rezerva monetară a coloniei galliene. Aşadar Fagurele-Nina nu avu nici măcar o singură dată cinstea să primească vizita lui Isac Hakhabut.

— Şi e curios, îşi dădea câteodată Ben-Zuf cu părerea, cât de uşor te obişnuieşti cu lipsa lui!

În această perioadă însă, Isac Hakhabut se gândea cum să reia legăturile cu gallienii. Aşa îi dicta interesul. Pe de o parte, anumite stocuri de marfă începeau să se strice. Pe de alta, era important pentru el să le schimbe pe bani înainte de a ajunge pe Pământ. Într-adevăr, vândute pe Pământ, aceste mărfuri n-ar mai fi avut decât o valoare obişnuită. Pe piaţa galliană, dimpotrivă, puteau să atingă preţuri mari, ţinând seama de varietatea lor şi mai ales ţinând seama – după cum ştia prea bine Isac – că toţi vor fi nevoiţi să i se adreseze lui.

Tocmai atunci, diferite articole de primă necesitate: ulei, cafea, zahăr, tutun etc. Erau pe cale să lipsească din magazia generală. Ben-Zuf îi atrase atenţia căpitanului. Acesta, credincios normei de purtare pe care şi-o impusese faţă de Isac Hakhabut, luă hotărârea să rechiziţioneze pe bani mărfurile de pe Hansa.

Potrivirea de gânduri între vânzător şi cumpărători avea să-l aducă pe Isac în situaţia de a statornici legături cu locuitorii Pământului Cald. Datorită târgurilor care aveau să se încheie, de voie de nevoie, la un preţ foarte ridicat, Isac Hakhabut spera să pună mâna pe tot aurul şi argintul coloniei.

— Doar că, îşi spunea el cugetând în strâmta lui cabină, valoarea încărcăturii mele este mai mare decât banii de care pot dispune oamenii ăştia. Or, când voi avea totul în caseta mea, cu ce vor putea ei să cumpere de la mine restul de marfă rămasă?

Această împrejurare îl îngrijora pe omul nostru. Dar îşi aduse aminte la timp că era nu numai comerciant, ci că şi împrumuta bani cu dobândă, sau ca să-i zicem pe şleau, era cămătar. N-ar putea oare să continue pe Gallia bănoasa meserie cu care îi mergea atât de bine pe Pământ? Ultima tranzacţie de acest fel era de natură să-l atragă. Şi Isac Hakhabut – minte chibzuită – ajunse încetul cu încetul la următorul raţionament: „Când aceşti oameni nu vor mai avea bani, eu voi mai avea mărfuri, căci preţurile lor vor fi în continuare foarte ridicate. Cine mă va împiedica atunci să dau bani cu împrumut acelora, se înţelege, care socot că-şi vor onora semnătura. Hei, hei, poliţele nu vor fi mai proaste pe Pământ fiindcă au fost semnate pe Gallia! Dacă nu vor fi plătite la timp, am să le protestez, iar portăreii n-or să stea cu mâinile în sân. Nimic nu interzice oamenilor să-şi valorifice bunul. Dimpotrivă. Există un căpitan Servadac şi mai ales un conte Timaşev care-mi par solvabili şi nu se vor uita la dobândă. Ah! Nu m-ar supăra deloc să le împrumut ceva bani pe care să mi-i înapoieze pe lumea adevărată”.

Fără să ştie, Isac Hakhabut era gata să imite un procedeu folosit odinioară de gali. Ei împrumutau pe poliţe scadente pe lumea cealaltă. Pentru ei, e adevărat, lumea cealaltă însemna veşnicia. Pentru Isac însemna lumea terestră, căreia soarta bună cu el şi rea cu debitorii lui îl va reda probabil înainte de 15 luni. În consecinţă, din tot ce s-a spus se desprinde că, aşa cum Pământul şi Gallia mergeau unul către altul, fără să se poată opri, tot aşa şi Isac Hakhabut era pe cale să facă un pas către căpitanul Servadac, care se îndrepta la rândul lui spre proprietarul tartanei.

Întâlnirea avu loc pe data de 15 noiembrie, în cabina Hansei. Prevăzătorul negustor se ferise să ofere, ştiind că o să i se ceară.

— Jupâne Isac, spuse de-a dreptul căpitanul Servadac, fără introducere sau ocolişuri, avem nevoie de cafea, tutun, ulei şi alte articole cu care e aprovizionată Hansa. Mâine, Ben-Zuf şi cu mine vom veni să cumpărăm cele trebuincioase.

— Doamne, păzeşte-mă! Strigă Isac căruia îi ieşeau din gură vorbele acestea fie că erau îndreptăţite fie că nu.

— Am spus, reluă căpitanul Servadac, că vom veni „să cumpărăm”, auzi? Să cumperi, îmi închipui, înseamnă să iei o marfă la preţul convenit. Prin urmare, n-ai de ce să te văicăreşti.

— Ah! Domnule guvernator, răspunse Isac cu o voce tremurătoare ca un cerşetor care cere de pomană, aud. Ştiu că nu veţi îngădui să fie jefuit un biet negustor al cărui avut este atât de primejduit.

— Nu-i deloc primejduit, Isac, şi îţi repet că n-o să ţi se ia nimic fără plată.

— Bani gheaţă?

— Bani gheaţă.

— Înţelegeţi, domnule guvernator, spuse Isac Hakhabut, că mi-e cu neputinţă să dau pe credit.

Căpitanul Servadac, după obiceiul lui, şi ca să-l cerceteze pe toate feţele, îl lăsă să vorbească. Celălalt îi dădea înainte:

— Cred. Da. Socot. Că la Pământul Cald sunt persoane foarte onorabile. Adică foarte solvabile. Domnul conte Timaşev. Domnul guvernator chiar.

Hector Servadac simţi o clipă dorinţa să-i plătească cu un picior undeva.

— Dar înţelegeţi. Continuă blând Isac Hakhabut, dacă aş face credit unuia. Aş fi pus într-o mare încurcătură. Nevoit să refuz pe altul. Asta ar crea situaţii neplăcute. Şi cred că-i mult mai bine. Să nu fac credit nimănui.

— Asta-i şi părerea mea, răspunse Hector Servadac.

— Ah, continuă Isac, mă bucur deosebit de mult la gândul că domnul guvernator îmi împărtăşeşte vederile. Aşa trebuie înţeles comerţul în adevăratul sens al cuvântului. Pot îndrăzni să-l întreb pe domnul guvernator în ce fel de bani se vor face plăţile?

— În aur, argint, aramă, iar după terminarea monedelor, în bilete de bancă.

— Hârtie! Strigă Isac Hakhabut. Iată de ce mă temeam.

— Cum, n-ai încredere în Băncile Franţei, Angliei, Rusiei?

— Ah, domnule guvernator! Numai metalul preţios, aurul, argintul, are o valoare adevărată.

— De aceea, răspunse căpitanul Servadac care arăta o nemărginită bunăvoinţă, de aceea am şi spus, jupâne Isac, că vei fi la început plătit în aur şi argint care îşi au cursul lor pe Pământ.

— În aur! În aur! Strigă înfierbântat Isac. Ăsta e banul adevărat.

— Da, mai ales în aur, jupâne Isac, căci tocmai aurul se găseşte din belşug pe Gallia, aurul rusesc, aurul englezesc, aurul francez.

— Ah, ce aururi bune! Murmură Isac, pe care lăcomia îl împingea să pună la plural acest substantiv atât de preţuit în toate lumile!

Căpitanul Servadac, hotărât să se retragă, spuse:

— Atunci e-n ordine, jupâne Isac, pe mâine.

Isac Hakhabut se îndreptă spre el.

— Domnule guvernator, îmi permiteţi să mai pun o singură întrebare?

— Mă rog.

— Voi fi liber, nu-i aşa, să fixez. la mărfurile mele. Preţul care-mi convine?

— Jupâne Hakhabut, răspunse liniştit căpitanul Servadac, aş fi în drept să-ţi impun preţuri maximale, dar sunt împotriva acestor procedee. Vei fixa pentru mărfurile dumitale preţurile obişnuite pe pieţele europene şi nu altele.

— Doamne păzeşte! Domnule guvernator! Strigă Isac, atins unde-l durea mai tare, dar asta înseamnă să mă lipsiţi de beneficiul meu legitim. Este împotriva oricăror reguli comerciale. Sunt în drept să fac legea pieţei, de vreme ce deţin toate mărfurile. Dacă vreţi să faceţi dreptate cu adevărat, nu vă puteţi opune, domnule guvernator! Ar însemna să mă lipsiţi de dreptul meu.

— Preţurile europene, răspunse căpitanul Servadac.

— Cum! Iată o împrejurare bună de exploatat.

— E tocmai ce vreau să te împiedic să faci!

— Niciodată n-o să se ivească un asemenea prilej.

— Să-ţi jupoi semenii, jupâne Isac. Ei bine, îmi pare rău pentru dumneata. Dar nu uita că, în interesul obştesc, aş avea dreptul să dispun de mărfurile dumitale.

— Să dispuneţi de ceea ce îmi aparţine în mod legitim?

— Da, jupâne Isac. Răspunse căpitanul, dar îmi pierd timpul încercând să te fac să înţelegi acest adevăr atât de simplu! Hotărăşte-te, dar, să mă asculţi şi socoteşte-te mulţumit că îţi vinzi marfa la un preţ oarecare, atunci când te-aş putea obliga s-o dai pe degeaba.

Isac Hakhabut era să înceapă din nou cu văicărelile, dar căpitanul Servadac i-o tăie scurt, rostind aceste ultime cuvinte înainte de a ieşi:

— Preţurile europene, jupâne Isac, preţurile europene!

Isac îşi petrecu restul zilei blestemându-l pe guvernator şi toată colonia galliană, care pretindeau să-i pună cele mai mari impozite, ca în timpurile grele. Şi nu se consolă într-o oarecare măsură decât după următoarea cugetare, căreia îi dădea un înţeles cu totul deosebit: „Bine, bine, oameni păcătoşi. O să mă supun preţurilor voastre europene! Dar o să câştig mai mult decât credeţi!”

A doua zi, în 16 noiembrie, căpitanul Servadac care voia să supravegheze executarea ordinelor sale, BenZuf şi doi mateloţi ruşi se duseră la tartana în zori.

— Ei, strigă întâi Ben-Zuf, cum îţi merge, coţcar bătrân?

— Sunteţi prea bun, domnule Ben-Zuf, răspunse Isac.

— Am venit, aşadar, să cădem la învoială prieteneşte cu tine.

— Da. Prieteneşte. Dar plătind.

— La preţurile europene, se mulţumi să adauge căpitanul Servadac.

— Bine! Bine! Urmă Ben-Zuf. N-o să aştepţi mult şi ai să primeşti ce ţi se cuvine.

— Ce vă trebuie? Întrebă Isac Hakhabut.

— Pentru azi, răspunse Ben-Zuf, cafea, tutun, zahăr, câteva zeci de kilograme din fiecare. Dar bagă bine de seamă, să ne dai marfă de bună calitate sau e vai de tine! Eu mă pricep fiindcă astăzi sunt iar caporal artelnic.

— Vă credeam aghiotantul domnului guvernator general, zise Isac.

— Da, în timpul marilor ceremonii, dar sunt caporal când e vorba să merg la piaţă. Hai, să nu pierdem timpul.

— Spuneaţi, domnule Ben-Zuf, 10 kg de cafea, 10 kg de zahăr şi 10 kg de tutun, nu?

Şi zicând acestea, Isac Hakhabut părăsi cabina, coborî în cala Hansei de unde se întoarse în curând aducând întâi 10 pachete de tutun de la regia Franţei, prinse bine în banderole cu timbru de stat şi cântărind fiecare 1 kg.

— Iată 10 kg de tutun, spuse, a 12 franci kilogramul, face 120 de franci.

Ben-Zuf era gata să plătească preţul cuvenit, când căpitanul Servadac îl opri:

— O clipă, Ben-Zuf. Să vedem dacă sunt bine cântărite.

— Aveţi dreptate, domnule căpitan.

— Ce rost are? Întrebă Isac Hakhabut. Vedeţi bine că ambalajul acestor pachete e intact şi greutatea e scrisă pe banderolă.

— N-are a face, jupâne Isac! Răspunse căpitanul Servadac cu un glas care nu îngăduia nici o împotrivire.

— Hai, bătrâne, adu-ţi cântarul! Zise Ben-Zuf.

Isac se duse după cântar şi atârnă de cârlig un pachet de tutun de 1 kg.

— Mein Gott! Strigă deodată, într-adevăr avea de ce să se sperie.

Datorită puterii de atracţie mai mici pe suprafaţa Galliei, acul cântarului nu arăta decât 133 de grame în loc de un kilogram cât avea pachetul pe Pământ.

— Ei bine, jupâne Isac, spuse căpitanul păstrânduşi întreaga seriozitate, aşa-i c-am avut dreptate obligându-te să cântăreşti pachetul?

— Dar, domnule guvernator!

— Pune cât trebuie ca să fie un kilogram.

— Dar, domnule guvernator.

— Haide, pune! Zise Ben-Zuf.

— Dar, domnule Ben-Zuf.

Şi nefericitul Isac nu reuşea să îngâne altceva. Înţelesese acum fenomenul provocat de atracţia mai mică. Vedea el că „aceşti pungaşi” o să-şi scoată pârleala prin scăderea greutăţii pentru preţurile la care-i obliga să cumpere. Ah! Dacă ar fi avut cântare obişnuite, balanţe cu talgere, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat, precum s-a arătat în altă împrejurare. Dar n-avea.

Mai încercă el să ceară, să-l înduioşeze pe căpitanul Servadac. Acesta însă părea de neclintit. Nu era nici vina lui, nici a tovarăşilor lui, dar avea pretenţia ca acul cântarului să arate un kilogram de vreme ce un kilogram plătea.

Isac Hakhabut trebui deci să se supună, nu fără să-şi amestece gemetele cu hohotele de râs ale lui BenZuf şi ale marinarilor ruşi. În cele din urmă, pentru un kilogram de tutun fu nevoit să dea şapte şi tot aşa pentru zahăr şi cafea.

— Încetează, Harpagon! Îi tot repeta Ben-Zuf care ţinea cântarul cu mâna lui. Ţi-ar plăcea mai mult să le luăm fără să le plătim?

În sfârşit, afacerea se termină. Isac Hakhabut le furnizase 70 kg de tutun, tot atâta cafea şi zahăr şi nu primise pentru fiecare articol decât preţul a zece kilograme.

La urma urmei, cum constată Ben-Zuf, „Gallia era de vină! De ce venise jupânul Isac să facă negoţ pe Gallia?” Atunci însă căpitanul Servadac, care nu voise decât să râdă pe seama lui Isac, călăuzit de spiritul de dreptate pe care-l avusese totdeauna faţă de el, stabili echilibrul firesc între greutate şi preţ. Aşa că pentru 70 de kilograme, Isac Hakhabut primi exact preţul a 70 kg.

Trebuie să recunoaştem însă că situaţia în care se aflau căpitanul Servadac şi tovarăşii săi ar fi constituit o scuză suficientă pentru felul cam fantezist de a trata o afacere comercială.

Dealtfel, ca şi în alte împrejurări, Hector Servadac avu senzaţia că Isac se preface mai nenorocit decât era în realitate. În gemetele şi împotrivirile sale era ceva suspect, ceea ce se simţea. Oricum, plecară toţi de pe Hansa şi Isac Hakhabut putu auzi până departe cântecul ostăşesc al voiosului Ben-Zuf:

Goarna-mi place, N-ai ce-i face, Trâmbiţa şi toba când bate De bucurie nici că se poate, Dar îmi place cel mai mult Tunul să-l ascult.