Capitolul VIII.

În care profesorul şi elevii săi jonglează cu sextilioane, cvintilioane şi alţi multipli ai miliardului.

Un sfert de oră mai târziu, oaspeţii de pe Hansa se strânseseră în sala comună şi ultimele cuvinte rostite de profesor aveau să se lămurească.

La ordinul său, Ben-Zuf strânsese diferitele obiecte de pe masă şi făcuse loc. Monedele de argint, împrumutate de la Hakhabut, fură aranjate după valoare, două fişicuri de câte 20 de monede de 5 franci, un fişic de 10 monede de doi franci şi un fişic de 20 de monede de 50 de centime.

— Domnilor, spuse Palmyrin Rosette, foarte mulţumit de el însuşi, pentru că n-aţi avut prevederea ca, în momentul cataclismului, să salvaţi un metru şi o greutate de un kilogram din vechiul material terestru, a trebuit să mă gândesc cum să înlocuiesc aceste două bunuri de care nu mă pot lipsi pentru a calcula atracţia, masa şi densitatea cometei mele.

Această frază era puţin cam lungă, aşa cum o întocmeşte orice orator sigur de el şi de impresia pe care o va face asupra ascultătorilor. Nici căpitanul Servadac, nici contele Timaşev, nici locotenentul Prokop nu luară în seamă ciudata mustrare pe care leo adresase Palmyrin Rosette. Se obişnuiseră cu purtările lui.

— Domnilor, urmă profesorul, m-am asigurat în primul rând că diferitele monede pe care le-am luat sunt aproape noi şi n-au fost nici uzate, nici pilite de acest cămătar. Sunt, aşadar, în condiţiile necesare pentru a garanta operaţiei toată precizia dorită. Şi pentru început, am să mă servesc de ele pentru a obţine exact lungimea metrului terestru.

Hector Servadac şi însoţitorii lui înţeleseră ideea profesorului încă înainte de a o exprima în întregime. Cât despre Ben-Zuf, îl privea pe Palmyrin Rosette ca pe un scamator care se pregătea să prezinte câteva numere într-o baracă din Montmartre.

Iată pe ce-şi baza profesorul prima operaţie a cărei idee îi venise pe neaşteptate, când auzise sunând monedele în sertarul lui Isac Hakhabut.

Se ştie că monedele franceze sunt zecimale şi au toate monedele divizionare, între o centimă şi o sută de franci, adică: 1) 1, 2, 5, 10 centime, de aramă; 2) 20 de centime, 50 de centime, un franc, doi franci, cinci franci, de argint; 3) cinci, zece, douăzeci, cincizeci şi o sută de franci, de aur.

Deci, peste franc există toţi multiplii zecimali ai francului, sub franc toate împărţirile zecimale ale francului. Francul este etalonul.

Şi asupra acestui punct insistă întâi şi întâi profesorul. Diferitele monede sunt exact calibrate, iar diametrul lor determinat riguros de lege este respectat cu precizie la fabricaţie. Aşadar, ca să nu vorbim decât de monedele de 5 franci, de 2 franci şi de 50 de centime de argint, primele au un diametru de 37 milimetri, a doua categorie un diametru de 27 milimetri şi a treia de 18 milimetri. Nu era oare cu putinţă ca, punând una lângă alta un număr anumit de monede de valori diferite, să se obţină lungimea exactă de 1 000 de milimetri pe care-i cuprinde metrul terestru?

Era posibil, profesorul o ştia, şi acest lucru îl făcuse să aleagă 10 monede de câte 5 franci, din cele 20 pe care le adusese, 10 monede de 2 franci şi 20 de bucăţi de câte 50 de centime. Într-adevăr, făcând iute următorul calcul pe un capăt de hârtie, îl prezentă ascultătorilor săi:

10 monede a 5 fr. de 0,037 m = 0,370 m

10 „ „ 2 „ „ 0,027 m = 0,270 m

20 „ „ 50 ct „ 0,018 m = 0,360 m.

Total = 1,000 m

— Foarte bine, dragă profesore, zise Hector Servadac. Nu ne mai rămâne acum decât să punem una lângă cealaltă cele 40 de monede, în aşa fel, încât aceeaşi dreaptă să treacă prin centrele lor, şi vom avea exact lungimea metrului terestru.

— Fir-ar să fie! Strigă Ben-Zuf. E totuşi grozav lucru să fii învăţat!

— Asta numeşte el a fi învăţat! Răspunse Palmyrin Rosette dând din umeri.

Cele 10 monede de 5 franci fură puse pe masă şi aşezate unele lângă altele în aşa fel, încât centrele lor să fie legate de aceeaşi linie dreaptă, apoi cele zece monede de doi franci şi pe urmă cele 20 monede de câte 50 de centime. Un semn arăta pe masă cele două capete ale liniei alcătuite în acest fel.

— Domnilor, spuse profesorul, iată lungimea exactă a metrului terestru.

Operaţia fusese făcută cu cea mai mare precizie. Cu ajutorul unui compas, acest metru fu împărţit în zece părţi egale, ceea ce dădu decimetri. Se tăie apoi o stinghie de această lungime şi ea fu înmânată mecanicului de pe Dobrâna. Având un bloc din materia necunoscută a masivului vulcanic, pe care şi-l procurase dinainte, nu-i mai rămânea acestuia, om foarte îndemânatic de felul lui, decât să-i cioplească şase feţe de un decimetru pătrat pentru a obţine un cub perfect.

Era ceea ce ceruse Palmyrin Rosette.

Metrul fusese realizat. Se mai punea problema obţinerii unei greutăţi de exact un kilogram, ceea ce era şi mai uşor. Într-adevăr, monedele franceze au nu numai un diametru perfect determinat, ci şi o greutate calculată cu cea mai mare precizie.

Şi, pentru a nu vorbi decât de monedele de 5 franci, ele cântăresc exact 25 de grame, adică greutatea a 5 monede de un franc cântărind fiecare 5 grame. Era deci de ajuns să pui laolaltă 40 de monede de 5 franci de argint pentru a avea o greutate de un kilogram.

Căpitanul Servadac şi însoţitorii săi pricepuseră acest lucru de la bun început.

— Ei, ei! Zise Ben-Zuf. Văd eu bine că, pentru toate astea, nu-i destul să fii învăţat, trebuie să fii şi.

— Şi ce? Întrebă Hector Servadac.

— Trebuie să fii bogat.

Observaţia lui Ben-Zuf stârni râsul tuturor.

În sfârşit, câteva ore mai târziu, decimetrul cub de piatră era cioplit cu o precizie mai mult decât suficientă şi mecanicul îl puse în mâinile profesorului.

Palmyrin Rosette fiind în posesia unei greutăţi de un kilogram, a unui bloc de un decimetru cub şi având, în sfârşit, un cântar cu care să le cântărească succesiv, era în măsură să calculeze atracţia, masa şi densitatea cometei sale.

— Domnilor, zise el, în cazul că nu ştiţi – sau cel puţin nu mai ştiţi – trebuie să vă amintesc vestita lege a lui Newton, după care atracţia este direct proporţională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei. Vă rog să nu mai uitaţi acest principiu.

Cum mai preda profesorul! Dar şi cu ce elevi disciplinaţi avea de a face!

— Iată, urmă el, o grămadă de 40 de monede de 5 franci strânse în sacul acesta. Grămada aceasta ar cântări pe Pământ exact un kilogram. Deci, dacă fiind pe Pământ l-aş atârna de cârligul cântarului acul ar arăta un kilogram. E limpede, nu?

Vorbind astfel, Palmyrin Rosette nu înceta să-şi aţintească ochii asupra lui Ben-Zuf. În această privinţă îl imita pe Arago care, în timpul demonstraţiilor sale, se uita întotdeauna la unul din ascultătorii săi care i se părea a fi mai puţin inteligent şi atunci când credea că acest ascultător a înţeles, era sigur de claritatea demonstraţiei făcute. În cazul de faţă ordonanţa căpitanului Servadac nu era lipsită de inteligenţă, nici vorbă de aşa ceva, dar n-avea învăţătură, ceea ce însemna acelaşi lucru. Ben-Zuf părând convins, profesorul îşi continuă demonstraţia în termenii următori:

— Ei bine, domnilor, această grămadă de 40 de monede am să le atârn de cârligul cântarului şi, cum ne aflăm pe Gallia, o să vedem cât cântăreşte pe Gallia.

Grămada fu atârnată de cântar, acul cântarului oscilă, se opri şi arătă pe cercul gradat 133 de grame.

— Deci, urmă Palmyrin Rosette, ceea ce cântăreşte un kilogram pe Pământ nu cântăreşte pe Gallia decât 133 grame, adică de vreo 7 ori mai puţin. E limpede?

Ben-Zuf încuviinţă din cap, aşa că profesorul îşi reluă grav demonstraţia.

— Şi-acum veţi înţelege că rezultatele pe care le-am obţinut cu un dinamometru ar fi fost cu neputinţă de obţinut cu o balanţă obişnuită. Cele două talgere în care aş fi pus pe unul blocul şi pe celălalt o greutate de un kilogram ar fi rămas în echilibru, căci amândouă au scăzut în greutate cu exact aceeaşi cantitate. Aţi înţeles?

— Până şi eu am înţeles, răspunse Ben-Zuf.

— Dacă, aşadar, urmă profesorul, greutatea este aici de 7 ori mai mică decât pe globul terestru, trebuie să tragem concluzia că forţa de atracţie pe Gallia nu-i decât a şaptea parte din cea de pe suprafaţa Pământului.

— Perfect! Rosti căpitanul Servadac. Iată-ne lămuriţi asupra acestui punct. Deci, dragă domnule profesor, să trecem la masă.

— Nu, întâi la densitate, spuse Palmyrin Rosette.

— Într-adevăr, rosti locotenentul Prokop, cunoscând volumul Galliei, când vom cunoaşte densitatea, vom deduce în mod firesc şi masa.

Raţionamentul locotenentului era just şi nu le mai rămânea decât să treacă la calcularea densităţii Galliei.

Profesorul făcu şi acest lucru. El luă blocul cioplit din masivul vulcanic, bloc care era exact de un decimetru cub.

— Domnilor, spuse el, acest bloc este făcut dintr-o materie necunoscută pe care aţi întâlnit-o pretutindeni în călătoria dumneavoastră de jur împrejurul cometei mele. Se pare că ea nu-i alcătuită decât din această substanţă. Litoralul, vulcanul, teritoriul spre nord şi spre sud par constituite din acest mineral, căruia ignoranţa dumneavoastră în materie de geologie nu v-a îngăduit să-i daţi un nume.

— Da, şi tare am vrea să ştim ce este această substanţă, zise Hector Servadac.

— Cred, aşadar, continuă Palmyrin Rosette, că am dreptul să-mi dezvolt argumentaţia ca şi cum Gallia sar compune în întregime doar din această materie până în străfundurile ei. Şi iată un decimetru cub din această materie. Cât ar cântări el pe Pământ? Ar cântări exact greutatea pe care o are pe Gallia înmulţită cu şapte, căci, repet, atracţia este de şapte ori mai mică pe cometă decât pe globul terestru. Aţi înţeles, voi care mă priviţi cu ochii mari şi miraţi?

Aceste cuvinte se adresau lui Ben-Zuf.

— Nu, răspunse Ben-Zuf.

— Ei bine, n-am să-mi pierd timpul să te fac să înţelegi. Dacă domnii ăştia pricep e de ajuns.

— Ce mai urs! Murmură Ben-Zuf.

— Să cântărim, aşadar, acest bloc, spuse profesorul. E ca şi cum aş atârna cometa de cârligul cântarului meu. Blocul fu agăţat de cântar şi acul arătă pe cerc 1,430 kg.

— 1 kg şi 430 gr ori şapte, strigă Palmyrin Rosette, face aproape 10 kg. Deci densitatea Pământului fiind aproximativ 5, densitatea Galliei este dublă faţă de cea a globului terestru, de vreme ce are valoarea 10. Dacă n-ar fi aşa, puterea de atracţie, în loc să fie pe cometa mea a şaptea parte din cea de pe Pământ, n-ar fi decât a 15-a parte.

Rostind aceste cuvinte, profesorul se socotea în drept să fie mândru. Dacă Pământul era mai mare ca volum, cometa lui avea o densitate mai mare şi, în fond, nu ar fi schimbat-o pentru nimic în lume.

Iată deci că în acest moment, diametrul, circumferinţa, suprafaţa, volumul, densitatea Galliei şi forţa de atracţie gravitaţională pe suprafaţa acesteia erau cunoscute. Rămânea de calculat masa, cu alte cuvinte greutatea.

Calculul fu făcut repede. Într-adevăr, dacă un decimetru cub de materie galliană ar fi cântărit 10 kg pe Pământ, Gallia cântărea de atâtea ori 10 câţi decimetri cubi avea volumul ei. Or se ştie că acest volum fiind de 211.433.460 km3, avea un număr de reprezentat de 21 de cifre, adică 211 cvintilioane, 433 cvadrilioane, 460 trilioane. Acest număr de kilograme terestre dădea deci masa sau greutatea Galliei. Era deci inferioară aceleia a globului terestru cu 4 sextilioane, 788 cvintilioane, 566 cvadrilioane, 540 trilioane kilograme.

— Dar cât cântăreşte Pământul? Întrebă Ben-Zuf năucit cu desăvârşire de aceste miliarde şi milioane.

— Întâi şi întâi, ştii ce-i aia un miliard? Îl întrebă căpitanul Servadac.

— Nu prea, domnule căpitan.

— Ei bine, află că de la începutul erei noastre n-a trecut încă un miliard de minute; dacă ai fi datorat un miliard, înapoind câte un franc în fiecare minut de atunci încoace, n-ai fi terminat încă să-ţi plăteşti datoria.

— Un franc pe minut! Strigă Ben-Zuf. Dar aş fi fost ruinat în mai puţin de un sfert de oră! Ei, dar la urma urmei, cât cântăreşte Pământul?

— 5.875 sextilioane de kg, răspunse locotenentul Prokop, un număr format din 25 de cifre.

— Dar Luna?

— 72 sextilioane de kg.

— Numai! Exclamă Ben-Zuf. Şi Soarele?

— Două nonilioane, răspunse profesorul, un număr alcătuit din 31 de cifre.

— Două nonilioane! Strigă Ben-Zuf, cu vreo două grame mai mult sau mai puţin, dar tot pe acolo, nu?

Palmyrin Rosette începu să-i arunce lui Ben-Zuf priviri piezişe.

— Aşa că, spuse căpitanul Servadac ca să încheie, orice obiect cântăreşte pe suprafaţa Galliei de şapte ori mai puţin decât pe suprafaţa Pământului.

— Da, răspunse profesorul şi, în consecinţă, forţele noastre musculare sunt de şapte ori mai mari. Un hamal din piaţă, care ar duce 100 de kg pe Pământ, ar fi în stare să poarte 700 pe Gallia.

— Iată de ce sărim de şapte ori mai sus! Zise BenZuf.

— Fără îndoială, răspunse locotenentul Prokop, şi dacă masa Galliei ar fi mai mică, Ben-Zuf, săritura ar fi şi mai înaltă!

— Ai trece şi peste colina Montmartre! Adăugă profesorul făcând cu ochiul, ca să-l scoată pe Ben-Zuf din sărite.

— Dar pe celelalte astre care este forţa de atracţie a gravitaţiei? Întrebă Hector Servadac.

— Ai uitat! Strigă profesorul. De fapt, n-ai fost niciodată altceva decât un elev destul de slab.

— Recunosc, spre ruşinea mea! Răspunse căpitanul Servadac.

— Ei bine, Pământul având 1, atracţia pe Lună este de 0,16, pe Jupiter 2,45, pe Marte 0,50, pe Mercur 1,15, pe Venus 0,92 aproape egală cu cea a Pământului, pe Soare 28. Acolo un kilogram terestru cântăreşte 28 kg! {11}. /. /. /Documents and Settings/Administrator/Application Data/Amber ePub/Ops/notes.html – a76

— Pe Soare, adăugă locotenentul Prokop, un om cu o constituţie ca a noastră, dacă ar cădea, nu s-ar ridica decât cu greu, iar o ghiulea de tun n-ar merge mai departe de câteva zeci de metri.

— Un bun câmp de bătălie pentru fricoşi! Îşi dădu cu părerea Ben-Zuf.

— Nicidecum, îl contrazise căpitanul Servadac, de vreme ce ar fi prea greoi ca să dea bir cu fugiţii.

— Ei bine, zise Ben-Zuf, îmi pare rău că Gallia nu-i mai mică decât este, deoarece am fi putut fi mai puternici, am fi putut sări mai sus. E adevărat că n-ar fi fost uşor!

Aceste cuvinte nu puteau decât să-l jignească pe profesor în amorul său propriu în calitatea lui de proprietar al sus-numitei Gallii. De aceea îl mustră pe Ben-Zuf.

— Ia te uită! Strigă el. Oare capul acestui ignorant nu-i destul de uşurel şi aşa? Să ia seama, căci altfel o pală de vânt o să i-l sufle într-o bună zi.

— Bine! Răspunse Ben-Zuf, am să-l ţin cu amândouă mâinile.

Palmyrin Rosette, văzând că n-o scoate la capăt cu căpăţânosul de Ben-Zuf, era gata să se retragă, când căpitanul Servadac făcu un gest ca să-l oprească.

— Iertaţi-mă, dragă domnule profesor, spuse el. Încă o singură întrebare. Oare nu ştiţi cumva ce fel de substanţă este cea din care e alcătuită Gallia?

— Poate că da, răspunse Palmyrin Rosette. Natura acestei materii. Densitatea ei de 10. Aş îndrăzni să afirm. Ah, dacă-i aşa, am cum să-l înnebunesc pe acest Ben-Zuf! Să-i mai dea mâna atunci să-şi compare colina cu cometa mea!

— Şi ce-aţi îndrăzni să afirmaţi? Întrebă căpitanul Servadac.

— Că această substanţă, urmă profesorul sacadând fiecare silabă a frazei, că această substanţă nu-i altceva decât o sare.

— Hm, o sare! Strigă dispreţuitor Ben-Zuf.

— O sare de aur, compus care se găseşte adesea pe Pământ, şi în materia aceasta dacă există 70 la sută sare, socot că are 30 la sută aur!

— 30 la sută! Strigă Hector Servadac.

— Ceea ce, adunând greutatea specifică a celor două corpuri dă în total 1 0 – adică exact cifra densităţii pe Gallia.

— O cometă de aur! Repetă căpitanul Servadac.

— Vestitul Maupertuis credea că lucrul acesta este foarte posibil şi Gallia îi dă dreptate.

— Dar atunci, zise contele Timaşev, dacă Gallia ar cădea pe globul terestru, ar schimba toate condiţiile monetare pentru că la data actuală nu sunt în circulaţie decât 29 miliarde 400 de milioane kilograme de aur.

— Într-adevăr, răspunse Palmyrin Rosette, şi de vreme ce blocul de sare de aur care ne poartă cântăreşte în greutate terestră 211 cvintilioane, 433 cvadrilioane, 460 trilioane de kilograme, ar aduce pe Pământ vreo 61 cvintilioane de aur. Or, la 3500 franci kilogramul, asta va face ca sumă rotundă 246 sextilioane de franci, un număr format din 24 de cifre.

— Şi-n ziua aceea, spuse Hector Servadac, valoarea aurului va scădea la zero şi ar merita mai mult ca oricând calificativul de „metal păcătos”.

Profesorul nu apucase să audă acest comentariu. Ieşise maiestuos după ultimul său răspuns, pentru a se urca din nou în observator.

— Dar, întrebă Ben-Zuf, la ce servesc toate calculele pe care savantul ăsta arţăgos le-a făcut ca pe nişte scamatorii?

— La nimic, răspunse Hector Servadac, şi tocmai în asta stă farmecul lor.