Capitolul VI.

În care se va vedea că Palmyrin Rosette are dreptate când găseşte materialul coloniei neîndestulător.

În timpul acesta Gallia continua să circule prin spaţiile interplanetare sub puterea de atracţie a Soarelui. Până atunci nimic nu-i stingherise mişcările. Planeta Nerina, pe care o luase în slujba ei trecând prin zona asteroizilor, ii rămăsese credincioasă şi-şi îndeplinea conştiincios mica revoluţie bilunară. Se părea că totul se va petrece fără nici o încurcătură în cursul anului gallian.

Dar marea preocupare a locuitorilor fără voie ai Galliei era mereu aceeaşi: se vor întoarce pe Pământ? Astronomul nu greşise oare în calculele sale? Calculase bine noua orbită a cometei şi durata revoluţiei ei în jurul Soarelui? (Palmyrin Rosette se supăra atât de uşor şi nu i se putea cere să-şi revadă rezultatele cercetărilor.)

Aşadar, Hector Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop tot mai erau neliniştiţi în această privinţă. Cât despre ceilalţi colonişti, această problemă era ultima din grijile lor. Ce resemnare în faţa soartei! Ce filosofie practică! Spaniolii mai ales, săraci în Spania, nu fuseseră niciodată până atunci atât de fericiţi! Negrete şi însoţitorii lui nu avuseseră nicicând parte de condiţii de trai atât de bune. Ce le păsa lor de drumul urmat de Gallia? De ce s-ar fi străduit să afle dacă va rămâne în câmpul de atracţie al Soarelui sau va scăpa de acesta şi va începe să străbată alte ceruri? Cântau nepăsători; şi cum altfel şi-ar fi putut petrece nişte majos mai bine timpul decât cântând?

Dar cei mai fericiţi locuitori ai coloniei erau, fără doar şi poate, tânărul Pablo şi micuţa Nina. Ce de jocuri fermecătoare mai scorneau împreună alergând de-a lungul nesfârşitelor galerii din Fagurele-Nina, căţărându-se pe stâncile litoralului! Uneori petreceau plutind până unde vedeau cu ochii, pe întinderea îngheţată a mării. Alteori se distrau pescuind pe malul micii lagune pe care cascada de foc o menţinea în stare lichidă. Toate acestea nu-i împiedicau să înveţe cu Hector Servadac. Ajunseseră să se facă foarte bine înţeleşi şi, mai ales, se înţelegeau bine unul pe celălalt! De ce s-ar fi preocupat de viitor băiatul şi fetiţa? De ce ar fi regretat trecutul? Într-o zi Pablo o întrebă:

— Ai rude, Nina?

— Nu, Pablo, răspunse Nina. Sunt singură. Dar tu?

— Şi eu sunt singur, Nina. Ce făceai tu înainte?

— Păzeam caprele, Pablo.

— Eu, rosti băiatul, alergam zi şi noapte în întâmpinarea cailor diligenţei.

— Acum, însă, nu mai suntem singuri, Pablo.

— Nu, Nina, nicidecum.

— Guvernatorul e tatăl nostru, contele şi locotenentul sunt unchii noştri.

— Şi Ben-Zuf, prietenul nostru, adăugă Pablo.

— Şi toţi ceilalţi sunt tare drăguţi, spuse Nina. Ne răsfaţă, Pablo! Ei bine, nu trebuie să ne lăsăm răsfăţaţi. Trebuie să-i facem să fie mulţumiţi de noi. Mereu.

— Eşti aşa de cuminte, Nina, încât alături de tine trebuie să fiu la fel.

— Eu sunt sora ta şi tu eşti fratele meu, spuse grav Nina.

— Bineînţeles, răspunse Pablo.

Gingăşia şi drăgălăşenia acestor două fiinţe făcuseră să fie îndrăgite de toţi. Cu ei nimeni nu era zgârcit în vorbe bune şi mângâieri, iar capra Marzy îşi avea şi ea partea. Căpitanul Servadac şi contele Timaşev simţeau pentru aceşti copii o sinceră şi părintească afecţiune. De ce ar fi regretat Pablo câmpiile pârjolite de arşiţă ale Andaluziei, iar Nina stâncile sterpe ale Sardiniei? Se părea că această nouă lume fusese dintotdeauna a lor.

Sosi şi luna iulie. În timpul acestei luni, Gallia navea de parcurs decât 22 milioane de leghe de-a lungul orbitei sale, depărtarea de Soare fiind de 172 milioane leghe. Ea se găsea, aşadar, la o distanţă de Soare de patru ori şi jumătate mai nare decât a Pământului, având o viteză aproape asemănătoare. Într-adevăr, media vitezei globului terestru când parcurge ecliptica este de aproximativ 21 de milioane leghe pe lună, adică 28.800 leghe pe oră.

La 62 aprilie gallian, profesorul îi trimise un bilet laconic căpitanului Servadac. Palmyrin Rosette voia să înceapă chiar în ziua aceea operaţiile care să-i permită să calculeze masa şi densitatea cometei sale ca şi intensitatea atracţiei gravitaţionale la suprafaţa ei. Hector Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop se siliră să nu lipsească de la întâlnire. Cu toate că experienţele care se pregăteau nu-i interesau în acelaşi grad ca pe profesor, totuşi ei ar fi vrut să afle din ce substanţă era alcătuită temelia Galliei.

De dimineaţă Palmyrin Rosette venise la ei în sala cea mare. Nu părea să fie încă într-o foarte proastă dispoziţie, dar ziua abia începuse.

Toată lumea ştie ce înseamnă forţa atracţiei gravitaţionale. Este forţa de atracţie pe care o exercită Pământul asupra unui corp cu masa egală cu 1 şi vă aduceţi aminte cât de mult fusese micşorată această forţă pe Gallia – fenomen care determina, fireşte, creşterea puterii musculare a gallienilor. Dar proporţia exactă nu se cunoştea.

În ce priveşte masa, ea este alcătuită din cantitatea de materie care constituie un corp şi este reprezentată de însăşi greutatea corpului. Densitatea este cantitatea de materie a unui corp într-un volum dat.

Deci prima problemă-de rezolvat era: cât de mare este atracţia gravitaţională pe suprafaţa Galliei?

A doua problemă: care este cantitatea de materie din care este formată Gallia, cu alte cuvinte – care era masa sa şi, prin urmare, greutatea sa.

A treia problemă: care era cantitatea de materie cuprinsă în Gallia, volumul ei fiind cunoscut, altfel spus: care este densitatea ei?

— Domnilor, spuse profesorul, astăzi vom termina studiul diferitelor elemente care constituie cometa mea. Când vom cunoaşte forţa de atracţie gravitaţională pe suprafaţa ei, masa şi densitatea ei prin măsurători directe, ea nu va mai avea taine pentru noi. De fapt vom cântări Gallia.

Ben-Zuf, care tocmai intrase în sală, auzi ultimele cuvinte ale lui Palmyrin Rosette. El părăsi fără un cuvânt încăperea şi se întoarse peste câteva clipe spunând pe un ton ghiduş:

— Degeaba am cotrobăit prin magazia generală, nam găsit nici o balanţă şi, dealtfel, nu văd unde am putea-o agăţa!

Rostind aceste vorbe, Ben-Zuf se uită afară ca şi cum ar fi căutat un cui în cer.

O privire a profesorului şi un gest al lui Hector Servadac îl făcură să renunţe a mai face glume proaste.

— Domnilor, reluă Palmyrin Rosette, trebuie să ştiu, în primul rând, cât cântăreşte pe Gallia un kilogram terestru. Din pricina masei mai mici a Galliei, atracţia ei este mai mică şi consecinţa acestui fapt e că fiecare obiect cântăreşte mai puţin pe suprafaţa ei decât ar cântări pe suprafaţa Pământului. Dar care este diferenţa între cele două greutăţi, iată ce trebuie să aflăm.

— Nimic mai adevărat, răspunse locotenentul Prokop, şi balanţele obişnuite – chiar dacă am fi avut una – n-ar fi putut servi la operaţia noastră, căci talgerele lor fiind supuse egal atracţiei galliene, n-ar fi putut arăta raportul între greutatea galliană şi cea terestră.

— Aşa-i, întări contele Timaşev, kilogramul, de exemplu, de care v-aţi fi servit, ar fi pierdut tot atât din greutatea lui ca şi obiectul pe care trebuia să-l cântărească şi.

— Domnilor, grăi Palmyrin Rosette, dacă spuneţi toate astea pentru a mă informa pe mine, vă pierdeţi vremea şi vă rog să mă lăsaţi să-mi continui cursul de fizică.

Profesorul vorbea mai mult ca oricând ex cathedra.

— Aveţi un dinamometru şi o greutate de un kilogram? Întrebă el. În asta stă totul. La un dinamometru, greutatea este indicată de o lamă de oţel sau de un resort care acţionează conform flexibilităţii şi tensiunii lor. Atracţia nu le influenţează deci în nici un fel. Dacă atârn o greutate de un kilogram terestru de cântarul meu, acul va indica exact cât cântăreşte acest kilogram pe suprafaţa Galliei. Aş cunoaşte deci diferenţa care există între atracţia Galliei şi atracţia Pământului. Pun, aşadar, din nou întrebarea: aveţi un dinamometru?

Auditorii lui Palmyrin Rosette se consultară din priviri. Apoi Hector Servadac se întoarse către Ben-Zuf care cunoştea până în cele mai mici amănunte tot materialul coloniei.

— N-avem nici dinamometru şi nici o greutate de un kilogram, spuse el.

Profesorul îşi exprimă dezamăgirea izbind puternic cu piciorul în pământ.

— Dar, continuă Ben-Zuf, cred că ştiu unde se poate găsi un cântar, dacă nu şi o greutate.

— Unde?

— Pe tartana lui Hakhabut.

— Trebuia să ne spui pe loc, dobitocule! Strigă profesorul dând din umeri.

— Şi mai ales trebuie să te duci să-l aduci! Adăugă căpitanul Servadac.

— Mă duc, zise Ben-Zuf.

— Te însoţesc, se hotărî Hector Servadac, căci Hakhabut poate să ne facă greutăţi, dacă e vorba să împrumute ceva, orice-ar fi!

— Haidem cu toţii la tartană, propuse contele Timaşev. Vom vedea cum stă Isac pe bordul Hansei.

Fiind de acord, erau gata să iasă din sală, când profesorul spuse:

— Conte Timaşev, oare unul din oamenii dumitale n-ar putea ciopli din substanţa stâncoasă a masivului un bloc care să aibă exact un decimetru cub?

— Mecanicul meu îl va confecţiona fără nici o greutate, răspunse contele Timaşev, dar cu o singură condiţie: să i se dea un metru ca să obţină măsura exactă.

— Poate că n-aveţi nici metru, aşa cum n-aveţi nici cântar? Strigă Palmyrin Rosette.

Nu exista nici metru în magazia generală. Ben-Zuf fu nevoit să facă această penibilă mărturisire.

— Dar, adăugă el, e foarte posibil să se găsească la bordul Hansei.

— Să mergem, dar! Răspunse Palmyrin Rosette, şi o luă cu pas grăbit prin galeria cea mare. Îl urmară imediat şi Hector Servadac, contele Timaşev, Prokop şi Ben-Zuf printre stâncile înalte care dominau litoralul. Coborâră până la mal şi se îndreptară spre golful îngust unde Dobrâna şi Hansa erau prinse în crusta lor de gheaţă.

Cu toate că temperatura era extrem de scăzută, 35° sub zero, călduros îmbrăcaţi, cu glugile pe cap, cu mantalele lor de blană strânse bine pe corp, căpitanul Servadac şi însoţitorii lui puteau să înfrunte frigul fără prea mari neplăceri. Dacă barba, sprâncenele şi genele lor fură acoperite pe loc de mici cristale, asta se datora faptului că aburii respiraţiei îngheţau în aerul rece. Pe obrazul lor se ridicau ace albe, subţiri, ascuţite ca cele ale porcului spinos, făcându-i să apară caraghioşi la vedere. Faţa profesorului, care, scund fiind, semăna cu un ursuleţ, părea şi mai sălbatică.

Era ora opt dimineaţa. Soarele se îndrepta repede spre zenit. Discul lui, micşorat mult din cauza distanţei, arăta ca o Lună plină. Razele lui ajungeau până la solul planetei lipsite de căldură şi cu luminozitate foarte scăzută. Toate stâncile litoralului de la poalele masivului, şi vulcanul însuşi, îşi arătau albeaţa neprihănită a ultimelor zăpezi căzute înainte ca vaporii să fi încetat să satureze atmosfera galliană. În fund, până la vârful conului fumegând care domina tot acest teritoriu, se desfăşura uriaşul covor pe care nici o pată nu-l murdărea. Pe versantul septentrional se revărsa cascada de lavă. Acolo, zăpezile făcuseră loc torentelor de foc care şerpuiau urmând toanele pantelor până la golful peşterii centrale, de unde cădeau perpendicular în mare.

Deasupra cavernei, la 500 de picioare mai sus, se căsca un fel de gură neagră peste care se bifurcau şuvoaiele erupţiei. Din această gură ieşea ţeava unei lunete astronomice. Era observatorul lui Palmyrin Rosette.

Plaja era în întregime albă şi nu se deosebea de marea îngheţată. Nici o linie de demarcaţie nu le despărţea. În contrast cu imensitatea albă, cerul părea de un albastru deschis. Pe plajă se vedeau urmele de paşi lăsate de colonişti, care fie că se plimbau zilnic, fie că veneau să ia gheaţă pentru a obţine apă dulce prin topire, fie că se duceau să patineze. Curbele patinelor se încrucişau pe pojghiţa tare ca cercurile făcute pe oglinda apei de insectele acvatice.

Urme de paşi se îndreptau de pe litoral şi spre Hansa. Erau cele lăsate de Isac Hakhabut după căderea zăpezii. Marginile zimţate ale acestor urme căpătaseră în bătaia marelui ger tăria bronzului.

O jumătate de kilometru despărţea primele stânci ale masivului de golful unde iernau cele două vase. Ajungând la golf, locotenentul Prokop le arătă cât de mult se ridicase linia de plutire a Hansei şi a Dobrânei. Tartana şi goeleta se înălţaseră deasupra suprafeţei mării cu vreo 20 de picioare.

— Iată un fenomen ciudat! Spuse căpitanul Servadac.

— Ciudat şi îngrijorător, răspunse locotenentul Prokop. E limpede că sub coca vaselor, acolo unde adâncimea este mică, se petrece o mare acţiune de congelare. Puţin câte puţin crusta se îngroaşă şi ridică cu o forţă de neînvins tot ce e deasupra.

— Dar acţiunea asta va avea un sfârşit? Întrebă contele Timaşev.

— Nu ştiu, răspunse locotenentul Prokop, căci frigul nu a ajuns la maximum.

— Sper că nu! Strigă profesorul. Altfel, degeaba te duci la 200 milioane de leghe departe de Soare, dacă nu găseşti decât aceeaşi temperatură ca la polii tereştri.

— Sunteţi prea bun, domnule profesor, răspunse locotenentul Prokop. Din fericire, gerurile din spaţiu nu depăşesc totuşi 60 până la 70 de grade, ceea ce e destul de acceptabil.

— Aş! Zise Hector Servadac, frigul fără vânt este un frig fără guturai şi nici n-o să strănutăm măcar o dată toată iarna.

Locotenentul Prokop îi împărtăşi contelui Timaşev temerile pe care i le inspira situaţia goeletei. Datorită straturilor îngheţate n-ar fi fost cu neputinţă ca Dobrâna să fie ridicată la o înălţime considerabilă. În aceste condiţii, în perioada dezgheţului, te puteai aştepta la o nenorocire de felul celor care distrug adesea balenierele ce iernează în mările arctice. Dar ce puteai face?

Ajunseră lângă Hansa, închisă în carapacea ei de gheaţă. Trepte tăiate de curând de Isac Hakhabut îţi îngăduiau să urci pe bord. Ce s-ar face el dacă tartana s-ar ridica la vreo sută de picioare?

O trâmbă subţire de fum albastru ieşea din ţeava de alamă care se ivea dintre zăpezile întărite, îngrămădite pe punte. Era limpede că zgârcitul îşi folosea combustibilul cu o economie sângeroasă. Dar nu suferea prea tare de frig. Într-adevăr, straturile de gheaţă care înveleau tartana, prin însuşi faptul că erau rele conducătoare de căldură, trebuiau că păstrează înăuntru o temperatură suportabilă.

— Ohe! Nabucodonosor! Strigă Ben-Zuf.