Capitolul VII.

În care se va vedea că Isac găseşte un prilej minunat să împrumute bani cu mai mult de 1800 la sută dobândă.

Glasul lui Ben-Zuf fu auzit. Uşa capotei din spate se deschise şi Isac Hakhabut îşi scoase afară partea de sus a trupului.

— Cine-i acolo? Strigă el. Ce vreţi de la mine? Nu-i nimeni aici! N-am nimic de împrumutat sau de vânzare!

Acestea fură primitoarele cuvinte care-i întâmpinară pe oaspeţi.

— Frumos, n-am ce zice, jupân Hakhabut, răspunse căpitanul Servadac cu o voce poruncitoare. Ne iei poate drept hoţi?

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule guvernator general, zise bătrânul fără să iasă din cabină.

— În persoană, strigă Ben-Zuf care se şi urcase pe putea tartanei. Vizita lui trebuie să fie o cinste pentru tine. Haide! Afară din cuşcă!

Isac Hakhabut se hotărî să se arate în întregime în deschizătura capotei, a cărei uşă o ţinea pe jumătate închisă ca să o poată împinge repede în caz de primejdie.

— Ce vrei? Întrebă.

— Să stăm de vorbă o clipă cu dumneata, jupâne Isac, răspunse căpitanul. Dar fiindcă frigul e cam înţepător, n-o să refuzi să ne dai găzduire în cabina dumitale.

— Ce! Vreţi să intraţi? Strigă Isac care nu încerca să ascundă cât de suspectă îi părea această vizită.

— Da, vrem, îi confirmă Hector Servadac, căţărându-se pe scări, urmat de cei ce-l însoţeau.

— N-am nimic cu ce să vă servesc, spuse Isac cu un glas jalnic. Nu sunt decât un om sărman.

— Iar o ia cu jelaniile! Spuse Ben-Zuf. Hai, bătrâne, să facem pace.

Şi Ben-Zuf, luându-l pe Hakhabut de guler, îl dădu la o parte fără multă vorbă. Apoi deschise uşa cabinei. În clipa când să intre, căpitanul Servadac spuse:

— Bagă-ţi bine în cap, Hakhabut, că nu venim să punem mâna împotriva voinţei tale pe bunurile ce-ţi aparţin. Repet că în ziua în care interesul obştesc va cere să dispunem de încărcătura tartanei, nu voi şovăi s-o fac, adică să te expropriez în folosul obştesc, plătindu-ţi marfa la preţurile europene curente.

— La preţurile europene curente, bolborosi Isac Hakhabut printre dinţi. Nici vorbă, ci la preţurile curente de pe Gallia, şi eu voi fi acela care le va stabili.

În timpul acesta Hector Servadac şi însoţitorii săi coborâseră în cabina Hansei. Nu era decât o încăpere strâmtă, locul cel mai mare cu putinţă fiind rezervat încărcăturii. O sobiţă de tuci, unde doi cărbuni se căzneau să ardă, se afla într-un colţ, în faţa canapelei care-i slujea de pat. Un dulap, a cărui uşă era încuiată cu grijă, se afla în fundul odăiţei. Câteva scăunele, o masă de brad de o curăţenie îndoielnică şi drept ustensile de bucătărie – strictul necesar. Mobilierul era, pe cât se vede, lipsit de confort, dar demn de proprietarul Hansei.

Prima grijă a lui Ben-Zuf, odată ajunşi în cabină, după ce negustorul închisese uşa, fu să arunce în sobă câţiva cărbuni, prevedere îndreptăţită de temperatura scăzută din odaie. Faptul stârni protestele şi gemetele lui Isac Hakhabut care şi-ar fi ars mai bine oasele, dacă ar fi avut altele de schimb, decât să risipească din combustibil. Dar nimeni nu-l băgă în seamă. BenZuf rămase de pază lângă sobă, şi înteţi focul suflând în el cu multă pricepere. Apoi, oaspeţii aşezându-se de bine de rău fiecare pe unde găsi, îl lăsară pe căpitanul Servadac să-i aducă la cunoştinţă gazdei scopul vizitei lor.

Isac Hakhabut, care stătea în picioare într-un colţ, încleştându-şi mâinile. Cu degetele cârligate, părea un condamnat ascultând sentinţa.

— Jupâne Isac, spuse atunci căpitanul Servadac, am venit aici ca să-ţi cerem un serviciu.

— Un serviciu?

— În interesul nostru comun.

— Dar nu îmi amintesc să avem un interes comun.

— Ascultă întâi şi nu te mai văicări, Hakhabut. Nu-i vorba să te jupuim de viu.

— Îmi cereţi un serviciu, mie, un om sărac! Exclamă el plângăreţ.

— Iată despre ce e vorba, răspunse Hector Servadac prefăcându-se că nu l-a auzit.

El îşi dădu seama că preambulul acesta solemn putea să-l facă pe Isac Hakhabut să creadă că i se va cere întreaga avere.

— Într-un cuvânt, jupâne Isac, continuă căpitanul Servadac, am avea nevoie de un dinamometru. Poţi să ne împrumuţi unul?

— Un dinamometru! Strigă Isac ca şi cum i s-ar fi cerut să împrumute mai multe mii de franci. Un cântar spuneţi?

— Da! Un cântar pentru cântărit! Repetă Palmyrin Rosette, pe care atâtea formalităţi începuseră să-l supere peste măsură.

— N-aveţi un cântar? Întrebă locotenentul Prokop.

— Ba are, rosti Ben-Zuf.

— Într-adevăr. Cred că da. Răspunse Isac Hakhabut, care nu voia să se angajeze la nimic.

— Ei bine, jupân Isac, fii atât de bun şi împrumutăne cântarul dumitale.

— Să-l împrumut? Strigă cămătarul. Domnule guvernator, îmi cereţi să-l împrumut?

— Pentru o zi! Rosti profesorul, pentru o zi, Isac. O să ţi-l înapoiem.

— Dar este un instrument foarte delicat, dragă domnule, răspunse Isac Hakhabut. Arcul se poate rupe pe gerurile astea mari.

— Ah, bestia! Strigă Palmyrin Rosette.

— Şi apoi poate vreţi să cântăriţi ceva greu.

— Doar n-ai să crezi că vrem să cântărim un munte? Se băgă în vorbă Ben-Zuf.

— Mai mult decât un munte! Grăi Palmyrin Rosette. Vom cântări Gallia.

— Dumnezeule! Strigă Isac ale cărui văicăreli prefăcute urmăreau un scop, vădit, cusut cu aţă albă.

Căpitanul Servadac interveni din nou.

— Jupâne Hakhabut, avem nevoie de cântar pentru a cântări o greutate de cel mult un kilogram.

— Un kilogram, Dumnezeule!

— Şi pe deasupra acest kilogram va cântări mult mai puţin, ca urmare a atracţiei mai mici de pe Gallia. Astfel că n-ai de ce te teme pentru cântarul dumitale.

— Fără îndoială. Domnule guvernator. Spuse Isac, dar să împrumut, să împrumut!

— De vreme ce nu vrei să-l împrumuţi, îi propuse atunci contele Timaşev, poate vrei să-l vinzi?

— Să-l vând! Exclamă Isac Hakhabut, să-mi vând cântarul! Dar după ce-l voi fi vândut, cum îmi voi putea cântări marfa? Doar n-am balanţe! N-am decât acest biet şi micuţ instrument, aşa de gingaş, dar aşa de precis, de care vreţi să mă lipsiţi.

Ben-Zuf nu pricepea cum de nu-l strânge căpitanul de gât pe omul acesta îngrozitor, care-l înfrunta. Dar Hector Servadac se amuza să meargă până la capăt cu toate formele de convingere.

— Haide, jupâne Isac, spuse fără să se supere defel, văd bine că nu primeşti să ne împrumuţi cântarul.

— Vai! Pot oare s-o fac, domnule guvernator?

— Nici să-l vinzi?

— Să-l vând! Niciodată!

— Ei atunci, poate vrei să-l închiriezi?

Ochii lui Isac Hakhabut se preschimbară în doi tăciuni aprinşi.

— Răspundeţi dumneavoastră de tot ce-ar putea să se întâmple? Întrebă el cu interes.

— Da.

— Depuneţi în mâinile mele o garanţie care îmi va aparţine în caz că se va întâmpla ceva?

— Da.

— Cât?

— 100 de franci pentru un instrument care valorează 20. E destul?

— Nu prea, domnule guvernator. Nu prea. Că, în sfârşit, cântarul acesta este singurul care se găseşte în lumea noastră nouă. Dar sper, adăugă el, că e vorba de 100 de franci-aur!

— Aur.

— Şi cântarul acesta de care am atâta nevoie vreţi să-l închiriaţi pe o zi întreagă.

— Pe o zi.

— Şi preţul chiriei?

— Va fi de douăzeci de franci, spuse contele Timaşev. Îţi convine?

— Vai! Nu sunt eu cel mai tare! Murmură Isac Hakhabut împreunându-şi mâinile. Trebuie să ştii să te resemnezi.

Târgul era încheiat şi, bineînţeles, spre marea mulţumire a lui Isac. 20 de franci chirie, 100 de franci garanţie şi totul în aur francez sau rusesc.

De! Nu era Isac Hakhabut acela care să-şi vândă dreptul primului născut pe un blid de linte, boabele de linte ar fi trebuit să fie perle în cazul acesta.

Traficantul, după ce aruncă o privire bănuitoare în jur, se duse după cântar.

— Ce om! Spuse contele Timaşev.

— Da, răspunse Hector Servadac. În felul lui, e chiar prea reuşit. Aproape imediat Isac Hakhabut se întoarse aducând instrumentul pe care-l strângea cu grijă sub braţ.

Era un dinamometru, având un cârlig de care se agăţa obiectul pe care doreai să-l cântăreşti. Un arc mişcându-se pe un cerc gradat arăta greutatea. Aşadar, după cum le atrăsese atenţia Palmyrin Rosette, gradele indicate de acest instrument nu depindeau de legea gravitaţiei oricare ar fi fost ea. Făcut-pentru cântărirea lucrurilor de pe Pământ, ar fi arătat un kilogram pentru orice obiect de un kilogram. Pentru acelaşi obiect însă, cât va arăta pe Gallia? Se va vedea mai târziu.

O sută de franci aur îi fură număraţi lui Isac, care acoperi cu mâinile metalul preţios de parcă ar fi închis deasupra lui capacul unei casete. Cântarul fu dat în grija lui Ben-Zuf, iar oaspeţii Hansei se pregătiră să părăsească deîndată cabina.

Dar în clipa aceea, profesorul îşi aminti că-i mai lipseşte un obiect de care nu se putea lipsi în cercetările sale. Un cântar nu-i slujea la nimic dacă nu avea să atârne de el un bloc din materia galliană ale cărui dimensiuni trebuiau măsurate cu exactitate, un bloc de, să zicem, un decimetru cub.

— Staţi! Asta nu-i tot! Rosti Palmyrin Rosette oprindu-se. Trebuie să ne mai împrumuţi.

Isac Hakhabut tresări.

— Trebuie să ne mai împrumuţi un metru şi o greutate de un kilogram.

— Ah! Cât despre asta, bunul meu domn, răspunse Isac, mi-e cu neputinţă şi-mi pare foarte rău. Aş fi fost atât de bucuros să vă pot fi de folos.

Şi de data asta Isac Hakhabut rostea de două ori adevărul, adică afirmând că nu exista pe bordul tartanei nici metru, nici greutăţi de cântar şi a doua oară că îi părea tare rău că nu are aşa ceva. Ar mai fi avut prilejul să încheie încă o afacere excelentă.

Palmyrin Rosette, foarte supărat, îşi privea însoţitorii ca şi cum ar fi vrut să-i facă răspunzători de situaţie. Şi avea tot dreptul să fie foarte dezamăgit, căci fără aceste instrumente nu prea vedea cum o s-o scoată la capăt şi să obţină un rezultat satisfăcător.

— Trebuie totuşi să mă descurc, chiar dacă n-am obiectele necesare! Murmură el scărpinându-se în cap.

Urcă apoi repede scara cabinei. Însoţitorii săi îl urmară. Dar încă nu ajunseseră pe puntea tartanei, că se şi auzi un clinchet argintiu din cabină. Isac Hakhabut strângea cu grijă aurul într-unul din sertarele dulapului.

La sunetul acesta, profesorul se întoarse cât ai clipi şi se repezi către scara pe care o coborî, urmat tot atât de repede de ceilalţi care însă nu pricepură nimic din purtarea lui Palmyrin Rosette.

— Ai monede de argint! Strigă el apucându-l pe Isac de mâneca vechii sale haine.

— Eu! Arginţi! Răspunse Isac Hakhabut, galben la faţă, ca şi cum s-ar fi aflat lângă un hoţ.

— Da! Arginţi! Repetă profesorul cu sufletul la gură. Monede franceze? Monede de 5 franci?

— Da. Nu. Răspunse Isac fără să-şi mai dea seama ce vorbeşte. Dar profesorul se aplecase peste sertarul pe care Isac Hakhabut.

Încerca zadarnic să-l închidă. Căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop, neînţelegând nimic, dar hotărâţi să fie de partea profesorului, lăsau scena să se desfăşoare fără să se amestece.

— Am nevoie de aceste monede franceze! Strigă Palmyrin Rosette.

— Niciodată! Urlă la rândul lui traficantul căruia i se părea că vrea să-i smulgă măruntaiele.

— Îmi trebuie şi le voi avea!

— Doar dacă mă omori înainte! Răcni Isac Hakhabut.

Căpitanul Servadac socoti atunci că a venit clipa să intervină.

— Dragă profesore, spuse el surâzând, lăsaţi-mă să duc eu această afacere la bun sfârşit, cum am dus-o şi pe cealaltă.

— Ah, domnule guvernator, strigă Isac Hakhabut, pierit cu totul, ocrotiţi-mă, ocrotiţi-mi avutul!

— Taci, jupâne Isac, răspunse Hector Servadac. Apoi întorcându-se spre Palmyrin Rosette, îl întrebă: Aveţi nevoie de monede de 5 franci pentru experienţele dumneavoastră?

— Da, răspunse profesorul, pentru început îmi trebuie 40.

— 200 de franci! Murmură cămătarul.

— Şi pe deasupra, adăugă profesorul, 10 monede de 2 franci şi 20 de monede de 50 de centime.

— 30 de franci! Rosti o voce plângăreaţă.

— În total 230 de franci, continuă Hector Servadac.

— Da, 230 de franci, încuviinţă Palmyrin Rosette.

— Bine, zise căpitanul Servadac. Şi, adresându-se contelui Timaşev, îl întrebă:

— Domnule conte, mai aveţi cu ce să-i daţi lui Isac o garanţie pentru împrumutul forţat pe care-l voi face?

— Punga mea este la dispoziţia dumneavoastră, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev, dar n-am la mine decât ruble în hârtii.

— Nu hârtii! Nu hârtii! Strigă Isac Hakhabut. Hârtiile n-au curs pe Gallia.

— Oare banii de metal au? Spuse rece contele Timaşev.

— Jupâne Isac, spuse atunci căpitanul Servadac, jelaniile dumitale le-am ascultat până acum destul de binevoitor. Dar nu abuza de răbdarea mea. De bună voie sau fără, vrei ori nu să ne dai cei 230 de franci?

— Săriţi, hoţii! Strigă Isac.

Dar nu putu urma, căci mâna puternică a lui BenZuf îl şi strângea de gât.

— Lasă-l, Ben-Zuf, spuse, căpitanul Servadac, lasăl, o să se supună singur.

— Niciodată! Niciodată!

— Ce dobândă ceri, jupâne Isac, ca să ne împrumuţi 230 de franci?

— Un împrumut! Nu-i decât un împrumut! Strigă Isac Hakhabut şi faţa i se lumină cât ai clipi.

— Da, un simplu împrumut. Ce dobândă pretinzi?

— Ah, domnule guvernator general! Răspunse mieros cămătarul, banii sunt greu de câştigat şi mai ales se găsesc destul de rar astăzi pe Gallia.

— Încetează cu observaţiile astea prosteşti. Cât ceri? Continuă Hector Servadac.

— Ce să zic, domnule guvernator general, răspunse Isac Hakhabut, cred că o dobândă de 10 franci.

— Pe zi?

— Bineînţeles. Pe zi!

Nici nu-şi terminase bine fraza şi contele Timaşev aruncă pe masă câteva ruble. Isac puse mâna pe ele şi se apucă să numere biletele cu o repeziciune uimitoare. Cu toate că era vorba doar de „hârtii”, garanţia era de natură să satisfacă pe cel mai hrăpăreţ cămătar.

Monedele franceze cerute de profesor îi fură date pe loc, iar el le puse cu vădită mulţumire în buzunar.

În ce-l priveşte pe Isac, reuşise să-şi plaseze fondurile cu o dobândă de peste 1.800 la sută. Hotărât lucru, dacă în continuare dădea împrumuturi cu aceeaşi dobândă, avea să se îmbogăţească mai iute pe Gallia decât ar fi făcut-o pe Pământ.

Câteva clipe mai târziu căpitanul Servadac şi însoţitorii săi părăsiseră tartana, şi Palmyrin Rosette strigă:

— Domnilor, nu am luat cu mine 230 de franci, ci din ce să fac exact un kilogram şi un metru.