Capitolul XI.

În care cercurile savante ale Galliei se lansează cu imaginaţia în mijlocul spaţiilor nesfârşite.

Trecu o lună. Gallia continua să se rotească ducând cu sine mica ei lume. Mică, în tr-adevăr, dar lăsându-se până atunci neatinsă de influenţa patimilor omeneşti. Lăcomia, egoismul nu erau întruchipate decât de Hakhabut, acest trist exemplar al rasei umane, şi era singura pată care putea fi găsită în microcosmosul gallian despărţit de omenire.

La urma urmei, gallienii trebuiau să se socotească doar nişte pasageri ce făceau o călătorie în jurul lumii solare. De aici, gândul că trebuiau să stea cât mai confortabil, deşi temporar, pe bord. Ocolul terminat, după o lipsă de doi ani, nava lor va acosta pe vechiul astru şi, în cazul când calculele profesorului se dovedeau de o absolută exactitate – şi aşa trebuiau să fie – vor părăsi cometa pentru a pune din nou piciorul pe continentele terestre.

E adevărat că sosirea navei Gallia pe Pământ, „baza ei navală”, nu se va efectua decât cu preţul unor extrem de mari greutăţi, al unor primejdii cumplite. Dar problema aceasta se va pune mai târziu, la vremea ei.

Contele Timaşev, căpitanul Servadac, locotenentul Prokop erau încredinţaţi că-şi vor revedea semenii întrun interval relativ scurt. Nu aveau deci de ce să se îngrijească de provizii pentru viitor, să folosească în perioada anotimpului cald ţinuturile roditoare ale Insulei Gurbi, să conserve diferitele specii de animale, patrupede şi zburătoare, pe care le sortiseră pentru reconstituirea regnului animal pe Gallia.

Dar, de câte ori, stând de vorbă, nu pomeneau despre ceea ce ar fi încercat, ca să facă bun de locuit asteroidul lor, dacă le-ar fi fost cu neputinţă să-l părăsească vreodată! Câte planuri de înfăptuit, câte munci de îndeplinit pentru a asigura existenţa micului grup de fiinţe pe care o iarnă de mai bine de 20 de luni o făcea atât de grea.

La 15 ianuarie în anul următor, cometa urma să atingă capătul axei mari, adică să ajungă la afeliu. După ce va depăşi acest punct, traiectoria ei o va aduce spre Soare cu o viteză crescândă. Încă nouă până la zece luni se vor scurge înainte ca marea să se dezgheţe şi solul să rodească sub căldura Soarelui. În epoca aceea, Dobrâna şi Hansa ar fi transportat oamenii şi animalele pe Insula Gurbi. Câmpiile ar fi fost repede aduse în stare înfloritoare în anotimpul atât de scurt, dar atât de călduros al verii galliene. Însămânţat la vremea potrivită, solul ar fi produs în câteva luni furajele şi grânele trebuincioase pentru hrana tuturor. Cositul, secerişul ar fi fost terminate înainte de vremea iernii. Şi ar fi trăit pe insulă viaţa liberă şi sănătoasă a vânătorilor şi agricultorilor. Apoi, odată cu venirea iernii, şi-ar fi reluat existenţa de troglodiţi în alveolele muntelui vulcanic. Albinele ar fi roit din nou către Fagurele-Nina, ca să petreacă acolo lunga şi aspra vreme a anotimpului geros. Da, coloniştii s-ar fi reîntors astfel la calda lor locuinţă. Totuşi, n-ar fi căutat ei oare să facă o explorare îndepărtată pentru a descoperi o mină de combustibil, un zăcământ de cărbune uşor de exploatat? N-ar fi încercat să construiască chiar pe Insula Gurbi o aşezare mai bună, mai potrivită cu nevoile coloniei şi cu condiţiile climaterice de pe Gallia?

Ar fi făcut-o fără îndoială. Ar fi încercat, cel puţin, să scape de lunga întemniţare în cavernele Pământului Cald, întemniţare şi mai tristă din punct de vedere psihic, decât din punct de vedere fizic. Trebuia să fii Palmyrin Rosette, un excentric absorbit de cifre, ca să nu resimţi aceste grele neajunsuri, ca să vrei să rămâi pe Gallia în aceste condiţii ad infinitum!

O împrejurare îngrozitoare îi ameninţa mereu pe locuitorii Pământului Cald. Se putea susţine că ea nu se va mai ivi pe viitor? Puteau măcar să fie siguri că nu va avea loc înainte ca Soarele să fi înapoiat cometei căldura de care avea nevoie ca să poată fi locuită? Problema era serioasă şi ea fu de multe ori discutată referitor la prezent, şi nu la un viitor de care gallienii sperau să scape prin întoarcerea lor pe Pământ.

Nu se putea, oare, întâmpla ca vulcanul care încălzea tot Pământul Cald să-şi înceteze activitatea? Focurile interioare ale Galliei nu puteau oare să se stingă? Odată erupţia sfârşită, ce se va petrece cu locuitorii din Fagurele-Nina? Ar trebui să pătrundă până în măruntaiele cometei ca să găsească o temperatură suportabilă? Le va fi cu putinţă chiar şi acolo să înfrunte gerurile cosmice?

Desigur, se putea presupune că, într-un viitor îndepărtat, soarta Galliei avea să fie cea hărăzită tuturor lumilor din univers. Focurile din adâncurile ei se vor stinge. Va deveni un astru mort cum este astăzi Luna, cum va fi mai târziu Pământul. Dar acest viitor nu-i frământa pentru moment pe gallieni. Sperau să poată părăsi Gallia cu mult înainte ca ea să devină de nelocuit.

Dar erupţia putea înceta dintr-o clipă într-alta, cum se întâmpla cu vulcanii tereştri, înainte chiar ca Gallia să se fi apropiat suficient de Soare. Şi, în acest caz, de unde să ia lava care răspândea o căldură atât de folositoare până în adâncurile masivului? Ce combustibil le va da destule calorii pentru ca locuinţa să aibă temperatura medie ce le-ar fi îngăduit să suporte fără grijă gerurile de 60° sub zero?

Aşa se punea această gravă problemă. Din fericire, nici o schimbare nu se arătase până atunci în izbucnirea materiilor eruptive. Vulcanul funcţiona normal şi, cum am spus, potolit, ceea ce era un semn bun. Aşadar, în această privinţă, nu exista pricină de îngrijorare nici pentru prezent, nici pentru viitor. Cel puţin, căpitanul Servadac, întotdeauna încrezător, era de această părere.

La 15 decembrie Gallia se găsea la 216 milioane leghe de Soare, aproape de capătul axei mari a orbitei. Ea nu mai gravita decât cu o viteză de 11 până la 12 milioane leghe pe lună. O lume nouă se desfăşura în faţa ochilor locuitorilor de pe Gallia şi mai ales ai lui Palmyrin Rosette. După ce îl cercetase pe Jupiter mai de aproape decât orice alt muritor înaintea lui, profesorul se concentra acum în contemplarea lui Saturn. Dar depărtarea nu mai era aceeaşi. Doar 13 milioane leghe despărţiseră cometa de lumea jupiteriană, pe când acum o despărţeau 173 de milioane de ciudata planetă. Deci n-aveau a se teme dinspre partea asta de nici o întârziere, afară de cea calculată şi, în consecinţă, nimic grav nu se putea întâmpla.

Oricum, Palmyrin Rosette va avea prilejul să-l cerceteze pe Saturn ca şi când, fiind pe Pământ, planeta s-ar fi apropiat de el cu jumătate din diametrul orbitei ei. Era inutil să-i ceri amănunte despre Saturn. Fostul profesor nu mai simţea nici o nevoie să-i înveţe pe alţii. Nu-l puteau face decât cu greu să-şi părăsească observatorul, iar ocularul lunetei parcă era înşurubat de ochii lui zi şi noapte.

Din fericire, printre cărţile din biblioteca de pe Dobrâna se găseau câteva tratate de cosmografie elementară, şi, mulţumită locotenentului Prokop, aceia dintre gallieni care se interesau de problemele astronomice putură să afle ce era lumea lui Saturn.

Ben-Zuf avu de ce să fie bucuros când i se spuse că dacă Gallia s-ar fi îndepărtat de Soare până la distanţa unde se învârtea Saturn, Pământul nu s-ar mai fi putut vedea cu ochiul liber. Or se ştie că ordonanţa ţinea foarte mult ca globul terestru să poată fi zărit mereu.

— Cât vedem Pământul, nimic nu-i pierdut, repeta el.

Şi, într-adevăr, la distanţa care-l desparte pe Saturn de Soare, Pământul ar fi fost invizibil chiar pentru ochii cei mai pătrunzători.

Saturn, în acea perioadă, rătăcea prin spaţiu la 175 milioane leghe de Gallia şi, prin urmare, la 364 milioane, 350 mii leghe de Soare. La această depărtare nu mai primea decât a suta parte din lumina şi căldura pe care astrul radios le trimite Pământului.

Cu cartea în mână aflară că Saturn îşi împlineşte revoluţia în jurul Soarelui în 29 de ani şi 167 de zile, parcurgând cu o viteză de 8.858 leghe pe oră o orbită de 2.287.500.000 leghe „fără să. Mai punem la socoteală sutimile”, cum zicea Ben-Zuf. Circumferinţa planetei este la ecuator de 90.380 de leghe. Suprafaţa ei este de 40 miliarde km2, volumul de 666 miliarde km3. În concluzie, Saturn este de 735 de ori mai mare ca Pământul şi, în consecinţă, mai mic decât Jupiter. Cât despre masa planetei, ea nu e decât de 100 de ori mai mare decât cea a globului terestru, ceea ce îi dă o densitate mai mică decât cea a apei. Ea se învârteşte în jurul propriului ei ax în 10 ore şi 29 minute, ceea ce face ca anul ei să fie alcătuit din 24.630 de zile, iar anotimpurile, având în vedere înclinaţia deosebit de puternică a axului pe planul orbitei, durează câte şapte ani tereştri fiecare.

Dar ceea ce trebuie să dăruiască saturnienilor – dacă există – nopţi minunate sunt cele 8 luni care escortează planeta. Au nume cât se poate de mitologice: Midas, Encelade, Tethys, Dione, Rhea, Titan, Hyperion, Iapet. Dacă revoluţia lui Midas nu durează decât 22 ore şi jumătate, cea a lui Iapet este de 79 de zile. Dacă Iapet se roteşte la 910 mii leghe de suprafaţa lui Saturn, Midas circulă la numai 34.000 de leghe, la o distanţă aproape de 3 ori mai mică decât Luna de Pământ. Trebuie să fie minunate aceste nopţi, cu toate că intensitatea luminii solare este relativ scăzută.

Ceea ce sporeşte frumuseţea nopţilor planetei este fără îndoială triplul inel care o înconjoară. Saturn pare prins într-o cingătoare bătută în nestemate. Un observator aşezat drept sub acest inel, care ar trece atunci pe la zenit la 5.165 leghe deasupra lui, n-ar zări decât o panglică îngustă a cărei lăţime Herschell o evalua la numai 100 de leghe. E ca un fir luminos întins prin spaţii. Dar dacă observatorul se depărtează de o parte sau de alta, el vede trei inele concentrice desprinzându-se încetul cu încetul unul de celălalt, cel mai apropiat întunecat şi străveziu, lat de 3.126 leghe, cel mijlociu lat de 7.388 leghe şi mai strălucitor decât însăşi planeta şi, în sfârşit, inelul din afară, lat de 3.678 leghe şi având o nuanţă cenuşie.

Aşa arată acest apendice inelar care se mişcă în propriul său plan de 10 ore şi 32 minute. Din ce materie e alcătuit şi cum rezistă dezagregării? Nimeni nu ştie, dar lăsându-l să dăinuie, natura a vrut, parese, să le arate oamenilor cum s-au făurit încetul cu încetul corpurile cereşti. În realitate, acest apendice este rămăşiţa nebuloasei care, după ce s-a condensat treptat, a devenit Saturn. Datorită unei pricini necunoscute s-a solidificat probabil de la sine şi dacă s-ar sparge, ori ar cădea în ţăndări pe Saturn, fiecare s-ar preface într-un nou satelit al planetei.

Oricum ar fi, acest triplu inel trebuie să dea naştere unor fenomene din cele mai curioase pentru saturnienii care locuiesc pe sferoidul lor între 45° latitudine şi ecuator. Când se desluşeşte în zare ca o uriaşă punte arcuită, întreruptă la cheia de boltă de umbra pe care o aruncă Saturn în spaţiu, când apare în întregime ca o semiaureolă. Adesea apendicele acoperă Soarele care se iveşte la intervale foarte precise, bineînţeles spre marea bucurie a astronomilor saturnieni. Şi dacă am adăuga la acest fenomen răsăritul şi apusul celor opt luni, unele pline, altele la pătrar, ici discuri argintate, colo cornuri ascuţite, aspectul cerului saturnian trebuie să fie noaptea un spectacol neasemuit.

Gallienii nu erau în stare să observe toate splendorile acestei lumi. Se găseau prea departe. Astronomii tereştri, înarmaţi cu lunetele lor, se puteau apropia de 1.000 de ori mai mult de ele şi, din cărţile de pe Dobrâna, căpitanul Servadac şi tovarăşii săi aflară mai mult decât putură să vadă cu propriii lor ochi. Dar nu se plângeau – vecinătatea marilor aştri însemnând un pericol prea mare pentru micuţa lor cometă.

Nu puteau să pătrundă mai mult nici în lumea îndepărtată a lui Uranus, dar, aşa cum s-a spus înainte, planeta principală a acestei lumi, de 82 de ori mai mare ca Pământul, de unde la distanţa cea mai mică se vede doar ca o stea de mărimea a şasea, era văzută foarte clar de gallieni cu ochiul liber. Totuşi nu se observa niciunul din cei opt sateliţi pe care-i poartă cu sine pe orbita ei eliptică descrisă în 84 de ani şi care o duce, în medie, la 729 milioane leghe de Soare.

Ultima planetă a sistemului solar – ultima până în clipa când vreun Le Verrier al viitorului va descoperi o alta şi mai îndepărtată – gallienii nu o puteau zări. Palmyrin Rosette o văzu, fără îndoială, în câmpul lunetei sale, dar nu chemă pe nimeni să-i facă onorurile observatorului şi trebuiră să se mulţumească să-l observe pe Neptun. În cărţile de cosmografie. Depărtarea mijlocie a acestei planete de Soare este de 1.140.000.000 leghe, iar durata revoluţiei ei de 165 ani. Neptun îşi parcurge deci uriaşa orbită de 7.170.000 leghe cu o viteză de 20.000 km pe oră; are forma unui sferoid de 105 ori mai mare ca Pământul, în jurul căruia circulă un satelit la o distanţă de 100.000 leghe {12}.

Această depărtare de circa 1.200 milioane leghe la care gravitează Neptun pare să fie marginea sistemului solar. Şi totuşi, oricât de mare se arată diametrul acestei lumi, este neînsemnat în comparaţie cu cel al grupului sideral de care depinde astrul luminos.

Soarele pare să facă parte din marea nebuloasă a Căii Lactee, în mijlocul căreia nu străluceşte decât ca o modestă stea de mărimea a patra. Unde ar fi ajuns Gallia dacă ar fi ieşit de sub atracţia solară? De care nou centru s-ar fi ataşat, rătăcind prin spaţiile siderale? Poate de cea mai apropiată stea din Calea Lactee.

Aceasta este Alfa, din constelaţia Centaurului. Luminii, care face 77 mii de leghe pe secundă, îi trebuie trei ani şi jumătate ca să ajungă de la Soare până la ea. La ce distanţă se află aşadar Alfa? Este la o distanţă atât de mare, că pentru a o exprima în cifre astronomii au fost nevoiţi să ia drept unitate miliardul şi susţin că Alfa este la 8 000 de „miliarde” de leghe {13}.

Se cunoaşte un mare număr de asemenea distanţe? Au fost măsurate cel mult opt şi, printre principalele stele cărora li s-a aplicat această măsură, sunt pomenite Vega, aşezată la 50.000 de miliarde leghe, Sirius, la 52.200 de miliarde, Steaua polară la 117.600 de miliarde, constelaţia Berbecului, la 170.400 miliarde de leghe. Acest ultim număr este alcătuit din 15 cifre. Şi ca să ne facem o imagine asupra unor astfel de distanţe, luând drept bază viteza luminii, după o serie de ingenioşi savanţi, se poate face următorul raţionament: „Să presupunem că avem o fiinţă cu o putere vizuală infinită şi că ne plasăm pe constelaţia Berbecului. Dacă priveşte spre Pământ va fi martora unor fapte care s-au întâmplat acum 72 de ani. Dacă o ducem pe o stea de zece ori mai depărtată va vedea evenimentele care s-au petrecut acum 720 de ani. Şi mai departe, la o distanţă până la care luminii îi trebuie 1.800 de ani să ajungă, ar asista la primele decenii ale erei noastre. Mai departe, dacă îi trebuie razei de lumină 6.000 de ani ca să ajungă până la el, va putea să privească pustiirile potopului. Şi, în sfârşit, mai departe, căci spaţiul e infinit, ar vedea facerea lumii. Într-adevăr, toate faptele sunt, cum s-ar spune, stereotipe în spaţiu şi nimic nu se poate şterge din ceea ce s-a făurit cândva în Univers”.

Poate că aventurosul Palmyrin Rosette avea dreptate când dorea să rătăcească prin lumea siderală, unde atâtea minuni i-ar fi vrăjit privirile. În cazul când cometa lui ar fi intrat pe rând în slujba unei stele, apoi a alteia, câte sisteme stelare atât de diferite n-ar fi văzut! Gallia s-ar fi deplasat, împreună cu aceste stele a căror neclintire nu-i decât aparentă şi care se mişcă totuşi cum face Arcturus, cu o viteză de 22 leghe pe secundă. Însuşi Soarele înaintează cu 62 milioane de leghe pe an, îndreptându-se către constelaţia Hercule. Dar depărtarea dintre stele este atât de mare, încât poziţiile lor, cu toată iuţeala cu care se deplasează, nu au putut fi modificate încă pentru observatorii tereştri.

Totuşi aceste deplasări seculare vor trebui, în mod necesar, să schimbe într-o zi forma constelaţiilor, căci fiecare stea înaintează sau pare să înainteze cu viteze diferite. Astronomii au putut indica noile poziţii pe care le vor lua astrele unul faţă de celelalte într-un număr mare de ani. Conturul anumitor constelaţii, aşa cum va fi peste 50.000 de ani, a fost reprodus grafic. El înfăţişează, de exemplu, în locul patrulaterului neregulat al Ursei mari, o cruce lungă proiectată pe cer, şi în locul pentagonului constelaţiei Orion, un simplu patrulater.

Dar nici locuitorii actuali ai Galliei, nici cei ai globului terestru n-ar fi putut constata cu propriii lor ochi astfel de dislocări succesive. Nu fenomenul acesta s-ar fi dus să-l caute Palmyrin Rosette în lumea siderală. Dacă vreo împrejurare ar fi smuls cometa în afara centrului ei de atracţie pentru a o pune în slujba altor astre, atunci privirile lui ar fi fost fermecate de minuni despre care sistemul solar nu ne poate da nici cea mai slabă idee.

În depărtări, grupurile planetare nu sunt întotdeauna stăpânite de un singur Soare. Sistemul monarhic pare să fie înlăturat în unele colţuri ale cerului. Un soare, doi sori, şase sori depind unul de altul, se-nvârtesc sub influenţa lor reciprocă. Sunt diferit coloraţi, roşii, galbeni, verzi, portocalii, violeţi. Cât de minunate trebuie să fie aceste contraste de lumină pe care le revarsă pe suprafaţa planetelor lor! Şi cine ştie dacă Gallia n-ar fi văzut răsărind la orizontul ei zori care luau pe rând toate culorile curcubeului?

Dar nu-i va fi dat să se rotească guvernată de un nou centru, nici să se amestece în grămezile de stele pe care telescoape puternice au putut să le descompună, nu-i va fi dat să se piardă în acele puncte stelare resorbite în parte, sau, în sfârşit, printre nebuloasele compacte care rezistă celor mai puternice oglinzi reflectoare ale telescoapelor – nebuloase dintre care astronomii cunosc peste 5.000, răspândite prin spaţiu.

Nu! Gallia nu va părăsi niciodată lumea solară, nici nu va pierde din ochi Pământul. Şi, după ce va fi descris o orbită de vreo 630 de milioane leghe, nu va fi făcut decât o neînsemnată călătorie în acest Univers a cărui imensitate este nemărginită.