Capitolul XII.

Cum s-a sărbătorit ziua de 1 ianuarie pe Gallia şi în ce fel s-a sfârşit sărbătoarea.

În timpul acesta, odată cu depărtarea treptată a Galliei, frigul creştea simţitor. Temperatura ajunsese sub minus 42 grade. Termometrele cu mercur nu mai puteau fi folosite, căci mercurul se solidifică la minus 42 de grade. Fu deci întrebuinţat termometrul cu alcool de pe Dobrâna şi coloana coborî brusc la 53 de grade sub zero. Totodată, la malurile golfului unde fuseseră aduse să ierneze cele două vase se întâmplase ceea ce prevăzuse locotenentul Prokop. Straturile de gheaţă, printr-o mişcare lentă, dar de neoprit, se îngroşaseră sub carena Hansei şi a Dobrânei. Lângă promontoriul stâncos ce le adăpostea, goeleta şi tartana, ridicate în bazinul lor de gheaţă, ajunseseră să atingă acum un nivel de 50 de picioare deasupra Mării Galliene. Dobrâna, mai uşoară decât tartana, o domina puţin. Nici o putere omenească nu era în stare să împiedice ridicarea vaselor. Locotenentul Prokop era tare îngrijorat de soarta goeletei. Toate lucrurile care se aflau pe ea fuseseră luate de acolo. Nu mai rămăseseră decât coca, maşina de aburi şi catargele; dar oare nu această cocă trebuia, în cazul unor împrejurări deosebite, să dea adăpost micii colonii? Dacă la dezgheţ ea se va sfărâma printr-o cădere cu neputinţă de înlăturat şi dacă gallienii erau siliţi să părăsească Pământul Cald, ce alt vas ar fi putut-o înlocui? În nici un caz tartana, şi ea la fel de ameninţată şi hărăzită să aibă aceeaşi soartă. Hansa, prinsă ca într-o menghină în carapacea de gheaţă, se şi aplecase într-o parte făcând un unghi îngrijorător. Era periculos să rămâi pe ea. Dar Isac nu înţelegea să-şi abandoneze încărcătura, pe care o păzea zi şi noapte. Simţea el bine că-şi riscă viaţa, dar avutul lui era şi mai mult în joc, şi nu se sfia să blesteme soarta, pentru toate încercările ce se abăteau asupra lui. În aceste împrejurări, căpitanul Servadac luă o hotărâre şi Isac fu nevoit să se supună. Încărcătura Hansei avea o valoare de netăgăduit. Trebuia deci, înainte de orice, salvată de un dezastru aproape de neînlăturat. Căpitanul Servadac încercase mai întâi să trezească în Isac Hakhabut teama pentru el însuşi. Nu izbutise. Isac nu voia să se mute.

— Fă cum vrei, i-a răspuns atunci Hector Servadac, dar încărcătura dumitale va fi transportată în depozitele de pe Pământul Cald.

Văicărelile lui Isac Hakhabut, oricât erau ele de înduioşătoare, nu mişcară pe nimeni, aşa că mutatul începu în ziua de 20 decembrie.

Dealtfel, Isac putea veni să stea la Fagurele-Nina şi să-şi păzească la fel ca mai înainte marfa, să vândă, să facă negoţ la preţurile şi cu greutăţile stabilite. Nu ar fi avut nimic de suferit. Iar dacă Ben-Zuf şi-ar fi permis să-l dezaprobe într-adevăr pe căpitan, era numai pentru faptul că se purta atât de îngăduitor cu jalnicul negustor.

De fapt Isac Hakhabut nu putea decât să fie de acord cu hotărârea luată de guvernatorul general. Ea îi ocrotea interesele, îi punea avutul la adăpost, şi el nu trebuia să plătească descărcarea tartanei, de vreme ce totul se făcea „împotriva voinţei sale”.

Timp de mai multe zile, ruşii şi spaniolii munciră cu sârg la transportul mărfii. Călduros îmbrăcaţi, cu capul bine înfăşurat în glugi, înfruntară fără grijă temperatura joasă. Se fereau doar să atingă cu mâinile neînmănuşate nenumăratele obiecte de metal pe care le duceau. Li s-ar fi luat pielea de pe degete ca şi cum aceste lucruri ar fi fost înroşite în foc, căci efectul frigului este absolut acelaşi cu cel al unei arsuri. Treaba se sfârşi cu bine şi încărcătura Hansei fu în sfârşit înmagazinată într-una din largile galerii ale Fagurelui-Nina.

Locotenentul Prokop nu se simţi liniştit decât atunci când lucrul fu dus la îndeplinire. Isac Hakhabut, nemaiavând nici un motiv să rămână pe tartana lui, veni să locuiască în galeria unde se aflau şi mărfurile sale. Trebuie să recunoaştem că nu supăra pe nimeni. Îl vedeau foarte puţin. Se culca lângă bunurile lui, mânca din bunurile lui. Mesele mai mult decât sărăcăcioase şi le pregătea la o lampă de spirt. Gazdele de la Fagurele-Nina nu aveau relaţii cu el decât atunci când aveau nevoie să cumpere ceva, iar el să vândă. Insă sigur e că, puţin câte puţin, tot aurul şi argintul micii colonii se vărsa într-un sertar cu trei încuietori, ale cărui chei nu-l părăseau niciodată pe Isac Hakhabut.

Se apropia 1 ianuarie după calendarul terestru. Peste câteva zile se-mplinea un an de când cometa se întâlnise cu globul pământesc, de când avusese loc ciocnirea care despărţise 36 de fiinţe omeneşti de semenii lor. Până acum, nimeni nu lipsea dintre ei. În noile condiţii climaterice, erau perfect sănătoşi. Temperatura scăzuse din ce în ce, fără schimbări bruşte, fără reveniri, putem chiar adăuga fără să bată vântul, aşa că nu-i îmbolnăvise nici măcar de un guturai. Deci, nimic mai sănătos decât clima cometei. Totul te făcea să crezi că, dacă se dovedeau juste calculele profesorului, când Gallia va ajunge pe Pământ nu va lipsi nici un gallian.

Cu toate că prima zi a anului nu era Anul nou al Galliei, cometa începând atunci abia a doua jumătate a revoluţiei, căpitanul Servadac vru, nu fără temei, să o serbeze cu oarecare solemnitate.

— Nu trebuie, le spuse el contelui Timaşev şi locotenentului Prokop, ca tovarăşii noştri să-şi piardă interesul pentru cele de pe Pământ. Ei se vor întoarce într-o zi pe globul terestru şi, chiar dacă această întoarcere n-ar avea loc, ar fi folositor să-i legăm de lumea veche măcar prin amintiri. Acolo se serbează Anul nou, să-l serbăm şi aici pe cometă. Sentimentele acestea manifestate în acelaşi timp sunt un lucru bun. Nu trebuie să uităm că acolo oamenii se ocupă de noi. Din diferite colţuri ale globului se zăreşte Gallia rotindu-se prin spaţiu, dacă nu cu ochiul liber, dată fiind dimensiunea şi distanţa, cel puţin cu ajutorul lunetelor şi telescoapelor. Păstrăm cu Pământul un fel de legătură ştiinţifică şi Gallia face în continuare parte din lumea solară.

— Vă aprob, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev. Este mai mult ca sigur că observatoarele se ocupă foarte mult de noua cometă. Îmi închipui că lunete puternice din Paris, Petersburg, Greenwich, Cambridge, Cap, Melbourne sunt adesea aţintite spre asteroidul nostru.

— Subiectul trebuie să fie la modă acolo, urmă căpitanul Servadac, şi m-aş mira dacă revistele şi ziarele n-ar ţine la curent publicul de pe cele două continente cu toate întâmplările Galliei. Să ne gândim, aşadar, la cei ce se gândesc la noi şi în acest 1 ianuarie terestru să împărtăşim simţămintele lor.

— Credeţi, interveni locotenentul Prokop, că lumea de pe Pământ se ocupă de cometa care s-a ciocnit de globul terestru? Sunt şi eu de părerea asta, dar socot că interesul se datorează şi altor motive decât celor ştiinţifice sau curiozităţii. Cercetările pe care le-a făcut astronomul nostru au fost făcute şi acolo, desigur, şi nu cu mai puţină precizie. Efemeridele Galliei sunt stabilite exact şi încă de mult. Se cunosc elementele noii comete. Se ştie ce traiectorie parcurge în spaţiu, sa determinat unde şi cum va întâlni Pământul. În ce punct anume al eclipticii, în ce secundă, în ce loc chiar o să se ciocnească din nou de glob, toate acestea sunt, mai mult ca sigur, calculate cu o precizie matematică. Mai ales certitudinea acestei întâlniri trebuie să fi cuprins toate spiritele. Merg mai departe şi îndrăznesc să afirm că pe Pământ s-au luat măsuri pentru a atenua groaznicele urmări ale unei noi ciocniri, dacă asemenea măsuri pot fi luate.

Vorbind astfel locotenentul Prokop rostea poate adevărul, căci argumentele sale erau logice. Întoarcerea Galliei, calculată până în cele mai mici amănunte, trebuia să aibă întâietate faţă de orice altă preocupare terestră. Lumea se gândea, neîndoielnic, la Gallia nu atât nădăjduind, cât temându-se de apropierea ei. E adevărat că gallienii, deşi doreau această întâlnire, nu puteau decât să fie îngrijoraţi de urmările unei noi ciocniri. Dacă pe Pământ, aşa cum credea locotenentul Prokop, fuseseră luate măsuri pentru a atenua dezastrul, nu era bine să se procedeze la fel şi pe Gallia? Acest lucru trebuia discutat mai târziu.

Oricum, hotărâră să sărbătorească ziua de 1 ianuarie. Şi ruşii aveau s-o sărbătorească împreună cu francezii şi spaniolii, deşi calendarul lor nu fixa la această dată înnoirea anului terestru.

În timpul ultimei săptămâni a anului, Ben-Zuf alerga de colo, colo, foarte ocupat. Trebuia pregătit un program atrăgător. Plăcerile nu puteau fi prea multe pe Gallia. Se hotărî deci ca marea zi să înceapă printro masă îmbelşugată şi să se termine cu o plimbare lungă pe gheaţă, în direcţia Insulei Gurbi. Se vor întoarce la lumina torţelor, făcute din materialele de pe Hansa.

Francezii, ruşii, spaniolii şi mica Nina se aşezară la masă.

„Dacă masa e deosebit de bună, îşi spuse Ben-Zuf, plimbarea în schimb va fi deosebit de veselă şi de mai mult nici nu-i nevoie.”

Alcătuirea meniului n-a fost un lucru uşor. De aceea ordonanţa căpitanului Servadac şi bucătarul de pe Dobrâna au ţinut sfat de nenumărate ori şi, în cele din urmă, s-a ajuns la o îmbinare bine chibzuită între bucătăria rusească şi cea franceză.

În seara zilei de 31 decembrie totul era gata. Gustările reci, conservele de carne, pateurile de vânat, răciturile şi celelalte preparate cumpărate pe un preţ ridicat de la Isac Hakhabut se şi aflau pe masa întinsă în sala cea mare. Mâncărurile calde trebuiau să fie pregătite, a doua zi dimineaţa, pe cuptorul de lavă.

În seara aceea se puse o întrebare cu privire la Palmyrin Rosette. Trebuiau să-l invite la masa sărbătorească? Da, sigur că se cuvenea să-l cheme. Dar va accepta oare invitaţia? Era mai mult decât îndoielnic. Totuşi îl poftiră. Căpitanul Servadac vru să urce personal în observator, dar Palmyrin Rosette îi primea atât de rău pe nepoftiţi, încât preferară să-i trimită un bilet.

Tânărul Pablo se oferi să ducă el invitaţia şi se întoarse cu un răspuns scris în termenii următori: „Palmyrin Rosette nu are de spus decât că: astăzi este 125 iunie şi mâine întâi iulie, ţinând seama de faptul că pe Gallia trebuie să se socotească zilele după calendarul gallian”.

Refuzul era ştiinţific întocmit, dar rămânea tot refuz.

La 1 ianuarie, o oră după răsăritul Soarelui, francezii, ruşii, spaniolii şi mica Nina, care reprezenta Italia, se aşezară la o masa comună, cum până atunci nu avusese loc niciodată pe Gallia. În ce priveşte bucatele, Ben-Zuf şi bucătarul de pe Dobrâna se întrecuseră pe ei înşişi. În special un fel de potârniche pe varză, în care varza fusese înlocuită cu un „carry” menit să se topească pe limbă, s-au bucurat de cel mai mare succes. Cât despre vinurile luate din pivniţele de pe Dobrâna erau excelente. Vinurile franceze şi spaniole fură băute în cinstea ţării lor de baştină şi nici Rusia nu fu uitată cu prilejul câtorva sticle de kummel. Masa fu aşa cum dorise Ben-Zuf: foarte bună şi foarte veselă.

La desert toasturile pentru patria comună, pentru vechiul sferoid, pentru „întoarcerea pe Pământ” au stârnit asemenea urale, că probabil şi Palmyrin Rosette le-a auzit din înălţimile observatorului său.

După terminarea mesei, mai rămâneau încă trei ore pline de lumină. Soarele trecea la zenit – un Soare care n-ar fi distilat niciodată vinurile de Bordeaux sau de Bourgogne pe care le băuseră, căci discul său lumina spaţiul fără să-l încălzească.

Toţi mesenii se îmbrăcară călduros din cap până-n picioare, pentru o excursie care avea să ţină până noaptea. Aveau de înfruntat o temperatură aspră, dar neprimejdioasă, datorită aerului atât de liniştit.

Ieşiră din Fagurele-Nina, unii stând de vorbă, alţii cântând. Pe plaja îngheţată, fiecare îşi puse patinele şi plecă în voia lui, unii singuri, alţii în grup. Contele Timaşev, căpitanul Servadac, locotenentul Prokop mergeau cu plăcere împreună. Negrete şi spaniolii rătăceau fără ţel pe uriaşul câmp şi se avântau cu nemaipomenită viteză până la ultimele hotare ale zării. Ajunseseră foarte buni patinatori şi-şi desfăşurau plini de ardoare graţia firească.

Marinarii de pe Dobrâna, după o datină a ţărilor nordice, se înşirară unul după celălalt. O prăjină lungă strânsă sub braţul drept îi ţinea în rând şi alunecau aşa cât vedeau cu ochii ca un tren pe care şinele nu-l lasă să facă decât curbe cu o rază foarte mare.

Cât despre Pablo şi Nina, braţ la braţ, scoţând chiote de bucurie – ca doi pui de pasăre la primul lor zbor – patinau cu nespusă graţie. Se-ntorceau spre grupul căpitanului Servadac şi fugeau din nou. Aceste două făpturi tinere închideau în ele toată bucuria şi poate toată speranţa lumii galliene.

Nu trebuie să-l uităm nici pe Ben-Zuf, zburând de la unul la altul cu o nesecată veselie şi dăruindu-se cu totul prezentului, fără să-i pese de viitor.

Grupul de patinatori mânat de avânt merse departe pe întinderea netedă, mai departe decât linia circulară care mărginea orizontul Pământului Cald. În urma lui pieiră primele lanţul de stânci, apoi creasta albă a falezei, apoi vârful vulcanului încununat de nori de fum. Se mai opreau din când în când să-şi tragă sufletul – o clipă doar căci le era frică să nu răcească. Apoi plecau iar îndreptându-se spre Insula Gurbi, dar fără să încerce să ajungă până acolo, căci odată cu lăsarea nopţii trebuiau să se întoarcă.

Soarele şi începuse să coboare spre est, sau mai degrabă – spectacol cu care se obişnuiseră – părea să cadă repede. Astrul luminos apunea în condiţii foarte deosebite în această zare îngustată. Nici un nor nu era colorat de nuanţele admirabile ale ultimelor raze. Nici măcar ochiul nu putea zări peste marea îngheţată acea lumină verde care se revarsă pe întinderea apelor în amurg. Aici Soarele, lărgindu-se sub refracţie, se înfăţişa ca un disc cu circumferinţa bine conturată. Dispărea brusc, ca şi cum o trapă s-ar fi deschis deodată în câmpul îngheţat, şi numaidecât se lăsa noaptea.

Înainte de sfârşitul zilei, căpitanul Servadac adună pe toată lumea în jurul lui. Plecaseră răspândiţi în „trăgători” şi trebuiau să se întoarcă într-un pluton strâns, ca să nu se rătăcească în întuneric şi să se înapoieze împreună la Pământul Cald. Întunericul era adânc, căci Luna, în conjuncţie cu Soarele, se pierdea în slaba lui iradiaţie.

Se lăsase noaptea. Stelele nu mai aruncau asupra solului gallian decât acea „pală lumină” de care vorbeşte Corneille. Patinatorii aprinseseră atunci torţele şi, în timp ce purtătorii lor alunecau iute, flăcările, ca un steag desfăşurat în vânt, se înteţeau din pricina vitezei.

Un ceas mai târziu, litoralul înalt al Pământului Cald se ivi nedesluşit în zare, ca un uriaş nor negru. Nu se puteau înşela. Vulcanul se ridica deasupra lui şi arunca în întuneric o lumină vie. Văpaia lavei incandescente se răsfrângea pe oglinda de gheaţă, îi izbea în faţă pe patinatori şi arunca în spatele lor umbre nemăsurate. Drumul dura cam de o jumătate de oră. Se apropiau repede de ţărm, când se auzi deodată un strigăt. Îl scosese Ben-Zuf. Fiecare îşi încetini cursa, muşcând gheaţa cu patinele de oţel. Şi iată, la lumina torţelor gata să se stingă, îl văzură pe Ben-Zuf întinzând braţele spre litoral.

Un ţipăt izbucni din toate piepturile răspunzând celui pe care-l scosese Ben-Zuf.

Vulcanul se stinsese brusc. Lava care până atunci se revărsa din conul superior încetase să mai curgă. Ai fi zis că un suflu puternic trecuse peste crater.

Toţi înţeleseră că izvorul de foc secase. Materiile eruptive îi lăsaseră în pană? Căldura va lipsi pentru totdeauna pe Pământul Cald şi nu va mai exista nici o posibilitate de a lupta împotriva gerurilor galliene? Îi aştepta, aşadar, moartea, moartea prin frig?

— Înainte! Strigă cu o voce tunătoare căpitanul Servadac.

Torţele se stinseră. Toţi porniră în întunericul adânc. Ajunseră la ţărm. Urcară, nu fără greutate, stâncile îngheţate şi se repeziră în galeria deschisă, apoi în sala cea mare.

Întunericul era adânc, temperatura începuse să scadă. Perdeaua incandescentă nu mai închidea marele golf şi, plecându-se în afară, locotenentul Prokop putu să vadă că mica lagună, până atunci lichidă sub cascada de lavă, se solidificase din pricina frigului.

Aşa se încheie pe Gallia prima zi a anului terestru care începuse atât de vesel!