Capitolul XIII.

În care căpitanul Servadac şi tovarăşii săi fac singurul lucru ce era de făcut.

Gallienii îşi petrecură restul nopţii, adică cele câteva ore până-n zori, într-o stare de nespusă nelinişte. Palmyrin Rosette, gonit de frig, trebuise să-şi părăsească observatorul şi să se refugieze în galeriile Fagurelui-Nina. Acum era momentul să fie întrebat dacă mai stăruia în dorinţa de a colinda lumea solară pe cometa lui de nelocuit. Dar, fără doar şi poate că ar fi răspuns afirmativ.

În timpul acesta, ca şi el, Hector Servadac şi tovarăşii săi trebuiră să caute adăpost în cele mai adânci galerii ale masivului. Nu mai putură rămâne în marea sală, larg deschisă spre aerul din afară. Umezeala pereţilor ei se prefăcea în ţurţuri şi, chiar dacă s-ar fi ajuns să se astupe marea deschizătură, mărginită altădată de perdeaua de lavă, temperatura ar fi fost de nesuportat.

În fundul galeriilor întunecate se mai simţea o urmă de căldură. Nu se stabilise încă echilibrul între temperatura de afară şi cea dinăuntru, dar fenomenul nu avea să întârzie. Se simţea cum, puţin câte puţin, căldura se pierdea. Muntele era ca un leş ale cărui extremităţi se răceau în timp ce inima se mai împotrivea frigului morţii.

— Ei bine, strigă căpitanul Servadac, ne vom duce să locuim chiar în inima vulcanului.

A doua zi îşi adună tovarăşii şi le vorbi astfel:

— Prieteni, ce ne ameninţă? Frigul, şi numai frigul. Avem hrană mai multă decât e nevoie pentru cât avem de stat pe Gallia. Ce ne trebuie ca să ieşim din aceste câteva luni de iarnă? Puţin din căldura pe care ne-o dădea până acum pe degeaba natura. Ei bine, această căldură, mai mult ca sigur, există în străfundurile Galliei şi acolo o vom şi căuta!

Cuvintele pline de încredere îi îmbărbătară pe aceşti oameni de suflet, dintre care unii începuseră să fie copleşiţi. Contele Timaşev, locotenentul Prokop, Ben-Zuf strânseră mâna pe care le-o întinse căpitanul. Ei nu erau dintre aceia care se lasă doborâţi.

— Ei, la naiba, Nina, zise Hector Servadac uitându-se la fetiţă, n-o să-ţi fie teamă să cobori în adâncul vulcanului?

— Nu, domnule căpitan, răspunse cu hotărâre Nina, mai ales dacă vine şi Pablo.

— Pablo va veni cu noi! E un viteaz! Nu i-e teamă de nimic! Nu-i aşa, Pablo?

— Vă voi urma pretutindeni, domnule guvernator, răspunse băiatul.

Acestea fiind zise, nu le mai rămânea decât să se pună pe lucru.

Nici nu putea fi vorba să pătrunzi în vulcan prin craterul superior. Pe o temperatură aşa de scăzută, nu se putea umbla pe povârnişurile munţilor. Piciorul nar fi găsit nici un punct de sprijin pe pantele alunecoase. Erau deci nevoiţi să ajungă la hornul central prin interiorul masivului, dar repede, căci un frig cumplit începuse să pătrundă în cele mai îndepărtate colţuri ale Fagurelui-Nina.

Locotenentul Prokop, după ce cercetase în amănunt aşezarea galeriilor interioare şi orientarea lor în însuşi sânul masivului, recunoscu că unul din culoarele strâmte trebuia să ajungă lângă hornul central. Pe acolo se simţea într-adevăr, când se ridica lava împinsă de vapori, căldura „mustind” prin pereţi, ca să zicem aşa. Era limpede că substanţa minerală, sarea de aur din care era alcătuit muntele, era bună conducătoare de căldură. Deci, străpungând această galerie pe o lungime care nu trebuia să treacă de 7-8 metri, aveau să întâlnească vechiul drum al lavei şi poate le va fi uşor să coboare pe el.

Se puseră pe lucru numaidecât. Marinarii ruşi, sub conducerea locotenentului lor, se dovediră foarte îndemânatici în această împrejurare. Târnăcopul şi hârleţul nu fură de ajuns ca să străpungă substanţa dură. Fură nevoiţi să foreze găuri de mină şi, cu ajutorul pulberii, să arunce stânca în aer. Munca merse mai repede aşa şi în două zile fu dusă la bun sfârşit. În răstimpul acesta scurt, coloniştii suferiră groaznic de frig.

— Dacă nu putem intra pe nicăieri în adâncurile masivului, spuse contele Timaşev, niciunul din noi nu va rezista şi acesta va fi probabil sfârşitul coloniei galliene.

— Nu-i decât o încercare la care este supus curajul nostru, fu de părere căpitanul Servadac. Ceva îmi spune că e de necrezut ca erupţia vulcanului să fi încetat ca urmare a stingerii complete a focurilor galliene interioare. Mai mult ca sigur că oprirea revărsărilor exterioare nu-i decât temporară.

Locotenentul Prokop sprijini părerea căpitanului Servadac. O altă gură eruptivă se deschise poate în alt colţ al cometei şi era posibil ca lava să fi urmat această nouă cale.

Multe cauze puteau să fi schimbat împrejurările cărora li se datora această erupţie, fără ca substanţele minerale să fi încetat să se combine chimic cu oxigenul în străfundurile Galliei. Dar era cu neputinţă de ştiut dacă vor putea ajunge în centrul cometei, unde temperatura permite să înfrunţi gerurile spaţiale.

În timpul acestor două zile Palmyrin Rosette nu luă defel parte nici la discuţii, nici la lucrări. Mergea de colo până colo ca un suflet chinuit, un suflet care nu se poate împăca deloc cu soarta. În pofida tuturor, îşi instalase luneta în sala cea mare. Acolo, de mai multe ori pe noapte sau în cursul zilei, sta să cerceteze cerul până când îngheţa bocnă. Atunci se întorcea, bombănind, blestemând Pământul Cald, repetând mereu că stânca lui din Formentera i-ar fi oferit mai multe resurse.

Ultima lovitură de târnăcop fu dată în ziua de 4 ianuarie. Se puteau auzi pietrele rostogolindu-se înăuntrul hornului central. Locotenentul Prokop observă că ele nu cădeau perpendicular, ci părea mai curând că alunecă pe perete, izbindu-se de ieşituri stâncoase. Hornul central era, aşadar, înclinat şi, în consecinţă, mai uşor de coborât. Această observaţie se dovedi justă. În clipa când gaura fu destul de mare pentru ca un om să poată trece prin ea, locotenentul Prokop şi căpitanul Servadac o porniră prin hornul central în urma lui Ben-Zuf care purta o torţă. Acest horn avea o direcţie oblică, cu o pantă de cel mult 45 de grade. Se putea deci coborî fără pericolul de a cădea. Peretele era brăzdat de nenumărate eroziuni, excavaţii, colţuri de stânci şi, sub cenuşa care le acoperea, piciorul găsea un punct solid de sprijin. Erupţia se produsese de curând. Ea nu putuse izbucni decât atunci când ciocnirea dăduse Galliei o parte din atmosfera terestră, pentru că pereţii nu erau încă roşi de lavă.

— Perfect, zise Ben-Zuf! De-ar fi şi trepte! Iertaţi-mă că nu vă pot oferi ceva mai bun!

Căpitanul Servadac şi tovarăşii săi începură să coboare prevăzători. Ca să vorbim ca Ben-Zuf, scării îi lipseau destule trepte. Le trebui aproape jumătate de oră ca să ajungă la o adâncime de 500 de picioare, spre sud. În pereţii hornului central erau săpate adâncituri mari, dar niciuna din ele nu forma o galerie. Ben-Zuf, mişcând torţa, le lumina din plin. Se vedea până în fundul adânciturilor, dar înăuntrul lor nu se deschidea nici o ramificaţie aşa cum fusese la etajul de mai sus al Fagurelui-Nina. Gallienii n-aveau însă de ales. Erau siliţi să accepte mijloacele de salvare, oricare ar fi fost acestea.

Speranţele căpitanului Servadac păreau să se împlinească. Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, în străfundurile masivului, temperatura creştea treptat. Nu era o simplă creştere, ca în minele de pe Pământ. O cauză locală grăbea acest fenomen. Se simţea izvorul de căldură din măruntaiele sferoidului. Nu explorau o mină de cărbuni, ci un vulcan adevărat. În adâncurile acestui vulcan încă nestins, aşa cum bănuiseră ei, lava clocotea. Dacă dintr-o pricină necunoscută nu se mai ridica până la crater pentru a se revărsa, cel puţin îşi răspândea căldura în toată temelia masivului. Un termometru cu mercur adus de locotenentul Prokop şi barometrul din mâna căpitanului Servadac arătau în acelaşi timp atât adâncimea straturilor galliene sub nivelul mării, cât şi creşterea treptată a temperaturii. La 600 de picioare sub nivelul solului, coloana de mercur indica plus 6 grade.

— Şase grade, spuse căpitanul Servadac, nu-i destul pentru nişte oameni pe care iarna îi va ţine închişi mai multe luni. Să coborâm mai mult, de vreme ce aerisirea se face destul de bine.

Într-adevăr, prin gura largă a craterului, prin golul cel mare care se deschidea în coasta muntelui, aerul pătrundea valuri, valuri. Era parcă atras de adâncimi şi se putea respira în cele mai bune condiţii. Puteau, aşadar, să coboare fără grijă până la locul unde vor afla o temperatură potrivită.

Mai coborâră vreo 400 de picioare sub nivelul Fagurelui-Nina, ceea ce însemna o adâncime de 250 de metri faţă de nivelul Mării Galliene. Termometrul arăta acum 12 grade. Temperatura era suficientă în cazul că nimic nu avea s-o schimbe.

Desigur, exploratorii ar fi putut să se afunde şi mai mult pe drumul pieziş al lavei. Dar la ce bun? Şi aşa, ciulind urechea, auzeau bubuituri înfundate, semn că nu se găseau prea departe de vatra centrală.

— Să rămânem aici, zise Ben-Zuf. Friguroşii pot să se ducă mai jos, dacă au chef. Dar, la naiba! În ce mă priveşte, socot că e destul de cald.

Problema era dacă se puteau de bine de rău instala în această parte a masivului. Hector Servadac şi tovarăşii săi se aşezară pe o ieşitură de stâncă şi de acolo, înteţind lumina torţelor, cercetară locul unde se opriseră.

Adevărul ne sileşte să recunoaştem că era cât se poate de lipsit de confort. Hornul central, lărgindu-se, nu alcătuia aici decât un fel de gaură destul de adâncă. Gaura aceasta putea, la drept vorbind, să adăpostească întreaga colonie galliană. Dar ca s-o faci cât de cât bună de locuit era ceva mai greu. Dedesubt şi deasupra erau nişte scobituri mai mici care aveau să slujească destul de bine drept cămări pentru provizii, iar despre camere separate pentru căpitanul Servadac şi contele Timaşev nici nu putea fi vorba. O mică încăpere pentru Nina se mai putea găsi. În rest, îi aştepta viaţa comună, de zi de zi. Scobitura principală trebuia să servească şi de sufragerie şi de salon şi de dormitor. După ce trăiseră aproape ca nişte iepuri în vizuina lor, coloniştii aveau să se îngroape sub pământ ca nişte cârtiţe şi să trăiască la fel cu ele – minus lunga lor hibernare.

Cu toate acestea, întunecoasa cavernă era uşor de luminat cu lămpi şi felinare. Uleiul nu lipsea, căci magazia generală mai avea câteva butoaie, ca şi o cantitate de spirt pentru gătitul unor mâncăruri.

În ce priveşte sechestrarea în tot timpul iernii galliene, nu va fi, bineînţeles, totală. Coloniştii, îmbrăcaţi cât mai călduros, puteau să plece deseori, fie la Fagurele-Nina, fie până la stâncile litoralului. Era, dealtfel, absolut necesar să se aprovizioneze cu gheaţă care, prin topire, să le dea apa trebuincioasă. Fiecare va fi însărcinat pe rând cu această treabă destul de neplăcută, devreme ce trebuia să urci la o înălţime de 900 de picioare şi să cobori tot atât cu o povară grea.

În sfârşit, după o cercetare amănunţită, se hotărâră ca micuţa colonie să se instaleze cât mai bine cu putinţă în această pivniţă întunecoasă. Unica scobitură urma să slujească tuturor de locuinţă. La urma urmei, căpitanul Servadac şi tovarăşii săi nu vor împărţi un culcuş mai rău decât exploratorii care iernează în ţinuturile arctice. Nici pe bordul balenierelor, nici în forturile din nordul Americii nu există mai multe camere sau cabine. Se foloseşte doar o sală încăpătoare, unde umezeala pătrunde mai greu. Oamenii se feresc acolo de unghere, care sunt tot atâtea cuiburi de condensare a vaporilor. Şi apoi, o cameră mare, înaltă, e mai uşor de aerisit şi de încălzit şi, prin urmare, mai sănătoasă. În forturi un întreg etaj este astfel amenajat, iar pe vapoare toată subpuntea.

Iată ce le explică în câteva cuvinte locotenentul Prokop, obişnuit cu toate practicile din mările polare, iar însoţitorii săi se resemnară să facă la fel ca exploratorii din regiunile arctice, de vreme ce erau şi ei siliţi să ierneze. Toţi trei urcară apoi la Fagurele-Nina. Coloniştii fură înştiinţaţi de hotărârile luate, pe care le încuviinţară. Toată lumea se puse de îndată pe lucru, începând prin a curăţa scobitura de cenuşa caldă încă ce-i acoperea pereţii, iar mutarea materialelor de la Fagurele-Nina se făcu fără întârziere. Nu era nici o clipă de pierdut. Degerai pur şi simplu chiar în cele mai adânci galerii ale vechii locuinţe. Zelul muncitorilor fu deci stimulat în mod natural, şi nicicând mutatul unor lucruri trebuincioase, paturi, ustensile, proviziile de pe goeletă, mărfurile de pe tartana, nu se făcu mai repede. Se cuvine să recunoaştem că, pe de o parte, nu trebuiau decât să coboare, şi că, pe de altă parte, din cauza scăderii în greutate, diferitele pachete erau mai uşor de dus. Palmyrin Rosette n-avu încotro şi se refugie şi el în adâncurile Galliei, dar nu îngădui să i se transporte şi luneta. E adevărat că nici n-avea ce să caute cu ea în prăpastia întunecată, aşa că rămase pe trepiedul ei în marea sală a Fagurelui-Nina.

N-are rost să pomenim de nesfârşitele vaiere ale lui Isac Hakhabut. Nu uita nimic din pomelnicul lui obişnuit. În tot universul nu se afla negustor mai greu încercat decât dânsul. Sub şuvoiul de glume de care nu era deloc cruţat, veghea cu grijă la transportul mărfurilor sale. La ordinele căpitanului Servadac, tot ceea ce îi aparţinea fu depozitat separat, în însăşi scobitura unde avea să locuiască. În felul acesta, putea să-şi păzească marfa şi să-şi continue negustoria.

Instalarea se termină în câteva zile. Câteva felinare luminau din loc în loc drumul pieziş care urca spre Fagurele-Nina. Priveliştea nu era lipsită de pitoresc şi, într-o poveste din 1001 de nopţi, ar fi fost încântătoare. Marea scobitură care slujea tuturor drept locuinţă era luminată de lămpile de pe Dobrâna. La 10 ianuarie cu toţii se mutaseră în acest subsol şi erau bine adăpostiţi cel puţin împotriva temperaturii de afară care scăzuse la peste 60 de grade sub zero.

— Va bene, cum spune mica noastră Nina, exclamă Ben-Zuf, veşnic mulţumit. În loc să stăm la etajul întâi, locuim în pivniţă, asta-i tot.

Dar cu toate că nu lăsau să se ghicească nimic din frământările lor, contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop priveau viitorul cu oarecare îngrijorare. Dacă dogoarea vulcanică va pieri într-o zi, dacă vreo schimbare neaşteptată va întârzia Gallia în cursul revoluţiei ei solare, dacă vor trebui să înceapă alte iernări în condiţii asemănătoare, vor găsi oare în subsolul cometei combustibilul care lipsise până atunci? Huila, rămăşiţă a străvechilor păduri îngropate în epocile geologice şi mineralizată sub acţiunea timpului, nu putea exista în adâncurile Galliei! Vor fi deci nevoiţi să folosească materiile eruptive ascunse în străfundurile vulcanului, atunci când acesta se va fi stins cu desăvârşire?

— Prieteni, spuse căpitanul Servadac, om trăi şi om vedea! Avem înaintea noastră luni îndelungate să cugetăm, să stăm de vorbă, să dezbatem aceste probleme. Drace! Prea ar fi de tot să nu ne vină nici o idee!

— Da, răspunse contele Timaşev, creierul se înfierbântă când dă de greutăţi şi o să găsim noi până la urmă o ieşire. Dealtfel, nu-i de aşteptat ca această căldură internă să se isprăvească înainte de venirea verii galliene.

— Nici eu nu cred, spuse locotenentul Prokop. Tot se mai aude clocotul dinăuntru. Fierberea substanţelor vulcanice e probabil recentă. Când cometa străbătea spaţiile, înainte de a se întâlni cu Pământul,. Nu avea nici un fel de atmosferă şi, în consecinţă, oxigenul nu s-a introdus, fireşte, în aceste adâncimi decât după ciocnire. De aici o combinaţie chimică al cărei rezultat a fost erupţia. Iată ce cred eu că s-a întâmplat, şi sunt sigur că acţiunea plutoniană nu-i decât la începuturile ei în miezul Galliei.

— Şi eu sunt de părerea ta, Prokop, rosti contele Timaşev. Departe de a ne teme de stingerea căldurii centrale, mi-e mai degrabă frică de o altă eventualitate, nu mai puţin teribilă pentru noi.

— Care? Întrebă căpitanul Servadac.

— Ca erupţia să nu se dezlănţuie şi să ne surprindă instalaţi pe căile lavei, domnule căpitan.

— Drace, strigă căpitanul Servadac, asta s-ar putea întâmpla.

— O să veghem, răspunse locotenentul Prokop, şi cu atâta grijă încât n-o să ne lăsăm surprinşi.

Cinci zile mai târziu, la 15 ianuarie, Gallia trecea la afeliu, la capătul axei mari a orbitei ei, şi se rotea la 220 de milioane leghe de Soare.