Capitolul XIV.

Care stă mărturie că oamenii nu sunt făcuţi să graviteze la 220 milioane leghe de Soare.

Gallia avea să urce, aşadar, de acum încolo, puţin câte puţin pe curba ei eliptică cu o viteză sporită. Orice fiinţă vie de pe suprafaţa ei era îngropată în masivul vulcanic, în afară de cei 13 englezi din Gibraltar.

Cum suportaseră militarii britanici, rămânând de bună voie pe insuliţa lor, prima parte a iernii galliene? Mai bine – cel puţin asta era părerea generală – decât locuitorii de pe Pământul Cald. Nu avuseseră nevoie, desigur, să ia de la un vulcan căldura lavei pentru a o folosi pentru nevoile vieţii. Proviziile lor de cărbune şi de hrană erau foarte îmbelşugate. Pesemne nici alimentele, nici combustibilul nu le lipsiseră. Postul unde stăteau era bine întărit. Cu zidurile lui groase de piatră îi apărase, fără îndoială, de cele mai mari scăderi de temperatură. Bine încălziţi, nu le fusese frig, bine hrăniţi, nu le fusese foame, iar veşmintele lor deveniseră cel mult prea strâmte. Generalul de brigadă Murphy şi maiorul Oliphant îşi dăduseră probabil măiestre lovituri pe câmpul de bătaie al şahului. Nu se-ndoia deci nimeni că lucrurile se petrecuseră bine şi plăcut pe Insula Gibraltar. În orice caz, Anglia nu va avea laude suficiente pentru cer doi ofiţeri şi cei 11 soldaţi, rămaşi cu credinţă la postul lor.

Căpitanul Servadac şi tovarăşii săi, dacă ar fi fost în primejdie să piară de frig, s-ar fi refugiat cu siguranţă la Gibraltar. Le trecuse prin gând s-o facă. Ar fi fost, fără îndoială, bine primiţi pe insulă, cu toate că prima întâlnire lăsase de dorit. Englezii nu erau oameni care să-şi părăsească semenii fără să le dea ajutor. Astfel că, dacă ar fi fost absolută nevoie, coloniştii de pe Pământul Cald n-ar fi şovăit să emigreze spre Gibraltar. Dar ar fi trebuit să facă o călătorie lungă pe uriaşul câmp de gheaţă, fără nici un adăpost, fără foc şi, din câţi ar fi pornit, poate că nu toţi ar fi ajuns la capătul drumului! De aceea, acest plan nu putea fi pus în practică decât într-o situaţie deznădăjduită, şi, atâta vreme cât vulcanul producea destulă căldură, era de la sine înţeles că nu vor părăsi Pământul Cald.

Am spus mai înainte că orice fiinţă vie din colonia galliană îşi găsea adăpost în adânciturile hornului central. Într-adevăr, un număr de animale trebuiseră să părăsească galeriile Fagurelui-Nina, unde ar fi murit de frig. Nu fără greutate reuşiseră să coboare la această adâncime pe cei doi cai aparţinând căpitanului Servadac şi lui Ben-Zuf. Dar căpitanul şi ordonanţa ţineau în mod deosebit să-i păstreze pe Zefir şi Galette şi să-i aducă vii înapoi pe Pământ. Le iubeau pe sărmanele dobitoace, atât de puţin făcute să trăiască în noile condiţii climatice. O scobitură largă, transformată în grajd, le fu hărăzită şi, din fericire, aveau pentru ei destul nutreţ.

Cât despre celelalte animale domestice, trebuiră să sacrifice o parte din ele. Era cu neputinţă să le ţii în străfundurile masivului. Să le laşi în galeriile de sus însemna să le dai pradă unei morţi crâncene. Fură nevoiţi să le împuşte. Carnea lor se putea păstra cât doreau în vechea magazie unde era deosebit de frig, ceea ce însemna o creştere însemnată a proviziilor alimentare.

Pentru a încheia lista fiinţelor vii care căutară adăpost înăuntrul masivului, trebuie să pomenim şi de păsările a căror hrană era alcătuită numai din firimiturile ce li se lăsau zilnic. Gerul le făcuse să părăsească înălţimile Fagurelui-Nina şi să se aciuiască în grotele întunecate ale muntelui. Dar numărul lor era încă atât de mare, prezenţa lor atât de stânjenitoare, încât trebuiră urmărite şi nimicite în mare parte. Toate acestea îi ocupară pe colonişti tot sfârşitul lunii ianuarie, iar instalarea lor nu se termină decât tot atunci. După aceea începu o existenţă de o monotonie înnebunitoare pentru membrii coloniei galliene. Aveau ei să reziste oare? Şefii lor căutară să combată pericolul printr-o strânsă viaţă de colectiv zilnică, prin convorbiri la care erau chemaţi cu toţii să ia parte, prin lecturi cu glas tare din cărţile de călătorii şi ştiinţă găsite în bibliotecă. Aşezaţi cu toţii în jurul mesei mari, ruşi şi spanioli ascultau şi învăţau şi, de le era dat să se întoarcă pe Pământ, aveau să fie mai puţin neştiutori decât ar fi fost dacă ar fi rămas în ţara lor de baştină. Ce făcea în vremea asta Isac Hakhabut? Îl interesau şi pe el discuţiile, lecturile? Defel. Ce profit i-ar fi adus? Petrecea ore nesfârşite ca să-şi facă o dată şi încă o dată socotelile, să numere iar şi iar banii care se vărsau necontenit în mâinile lui. Ceea ce câştigase, împreună cu ceea ce avusese înainte se ridica pe puţin la suma de 150.000 de franci, dintre care jumătate în aur european. Va şti el să facă în aşa fel, încât metalul sunător şi preţios să-şi recâştige pe Pământ valoarea, şi dacă număra zilele care trecuseră, era numai din punctul de vedere al dobânzilor pierdute. Nu avusese prilejul să dea bani cu împrumut, aşa cum spera, şi cu o garanţie serioasă, se înţelege. Dintre colonişti tot Palmyrin Rosette îşi găsi primul o ocupaţie în care să se cufunde cu desăvârşire. Cu cifrele lui nu se simţea niciodată singur şi ceru calculelor să-i scurteze lungile zile de iarnă. Despre Gallia ştia tot ce se putea şti, dar nu şi despre Nerina, satelitul ei. Or, drepturile de proprietate pe care susţinea că le are asupra cometei era firesc să le extindă şi asupra satelitului ei. De aceea, singurul lucru care-i rămânea de făcut era să determine noile elemente ale Nerinei, de când aceasta fusese smulsă din zona planetelor mici.

Se hotărî să se ocupe de calcularea lor. Mai avea nevoie să stabilească câteva poziţii ale Nerinei în diferite puncte ale orbitei ei. După ce ar fi făcut acest lucru, de vreme ce cunoştea masa Galliei, obţinută prin măsurarea ei nemijlocită cu ajutorul dinamometrului, din colţul cămăruţei sale întunecoase era în stare să cântărească şi Nerina.

Numai că nu avea nici măcar acea cămăruţă întunecată căreia pretindea să i se spună „cabinet”, căci era limpede că nu putea fi numită observator. Aşa că, în primele zile ale lui februarie, îi vorbi căpitanului Servadac.

— Vă trebuie un cabinet, dragă domnule profesor? Se interesă acesta.

— Da, căpitane, dar un cabinet unde să pot lucra fără să mă tem de nepoftiţi.

— O să găsim noi aşa ceva, răspunse Hector Servadac. Chiar dacă acest cabinet n-o să fie atât de confortabil pe cât aş vrea, va fi în orice caz izolat şi liniştit.

— Nici nu vreau altceva.

— S-a făcut.

Apoi căpitanul văzând că Palmyrin Rosette nu-i în toane prea rele, îndrăzni să-i pună o întrebare cu privire la calculele lui anterioare, întrebare căreia îi dădea o reală însemnătate.

— Dragă domnule profesor, spuse în momentul când Palmyrin Rosette se pregătea să se retragă, aş vrea să întreb ceva.

— Spune.

— Calculele din care aţi dedus durata revoluţiei Galliei în jurul Soarelui sunt, cu siguranţă, exacte. Dar dacă nu mă-nşel, e de ajuns o jumătate de minut, mai devreme sau mai târziu, şi cometa dumneavoastră nu mai întâlneşte Pământul pe ecliptică.

— Ei şi?

— Şi, dragă domnule profesor, de aceea n-ar fi bine să faceţi o verificare a calculelor?

— N-are rost.

— Locotenentul Prokop e gata să vă ajute în această muncă importantă.

— N-am nevoie de nimeni, răspunse Palmyrin Rosette, atins la coarda simţitoare.

— Totuşi.

— Eu nu mă înşel niciodată, căpitane Servadac, şi stăruinţa dumitale este cu totul nelalocul ei.

— Drace! Dragă domnule profesor, i-o întoarse Hector Servadac, nu sunteţi prea drăguţ cu tovarăşii dumneavoastră şi.

Dar nu-i mai spuse ce avea pe suflet, Palmyrin Rosette fiind un om care încă nu trebuia supărat.

— Căpitane Servadac, răspunse tăios profesorul, nu-mi voi relua calculele pentru că sunt absolut exacte. Dar ceea ce vreau să vă spun este că voi face pentru Nerina, satelitul Galliei, ceea ce am făcut şi pentru ea.

— Iată, într-adevăr, o problemă care nu mai suferă amânare, răspunse cu seriozitate căpitanul Servadac, dar Nerina fiind o planetă mică, elementele ei sunt cunoscute de astronomii de pe Pământ.

Profesorul îi aruncă o privire cruntă căpitanului Servadac ca şi când i s-ar fi contestat utilitatea muncii. Apoi îi dădu următoarele lămuriri:

— Căpitane Servadac, dacă astronomii de pe Pământ au cercetat Nerina, dacă ei au ajuns să cunoască mişcarea ei diurnă medie, durata revoluţiei ei siderale, distanţa medie de Soare, excentricitatea ei, longitudinea periheliului, longitudinea medie a epocii, longitudinea nodului ascendent, înclinarea orbitei sale, toate acestea trebuie calculate de la început, ţinând seama de faptul că Nerina nu mai este o planetă din zona asteroizilor, ci un satelit al Galliei. Fiind lună, vreau s-o studiez ca lună şi nu văd de ce gallienii n-ar şti despre luna galliană ceea ce „pământenii” ştiu despre Luna pământeană.

Trebuia să-l auzi pe Palmyrin Rosette rostind cuvântul „pământenii”! Cu ce accent de dispreţ vorbea acum despre lucrurile de pe Pământ!

— Căpitane Servadac, urmă el, închei această discuţie aşa cum am început-o, rugându-te să-mi pui la dispoziţie un cabinet.

— O să am grijă, domnule profesor.

— O! Nu sunt grăbit şi dacă e gata într-o oră.

Fu nevoie de trei, dar în cele din urmă Palmyrin Rosette fu instalat într-un fel de groapă unde încăpură masa şi fotoliul său. Apoi, în zilele următoare, în ciuda gerului năprasnic, el urcă în vechea sală pentru a stabili mai multe poziţii ale Nerinei. După aceea se închise în cabinetul său şi nu-l mai văzu nimeni.

Le trebuia o mare energie morală gallienilor, îngropaţi la 800 de picioare sub pământ, pentru a reacţiona împotriva acestei situaţii, netulburată de nici o întâmplare. Treceau multe zile fără ca vreunul să urce la suprafaţă şi, dacă n-ar fi fost nevoie să-şi procure apă dulce aducând bucăţi de gheaţă, până la urmă n-ar mai fi părăsit adâncimile vulcanului. Totuşi, se duseră de câteva ori până în părţile de jos ale hornului central. Căpitanul Servadac, contele Timaşev, Prokop, Ben-Zuf voiră să sondeze cât mai departe cu putinţă această prăpastie săpată în miezul Galliei. Trebuie să recunoaştem că explorarea masivului compus 30 la sută din aur îi lăsa nepăsători. Dealtfel, această substanţă n-ar mai avea preţ nici dacă ar cădea pe Pământ şi de aceea nu se sinchiseau de sarea cu pricina mai mult decât de o stâncă de granit. Din explorarea făcută, aflară că focul central continuă să ardă şi traseră concluzia că, dacă erupţia nu se mai produce prin vulcan, alte cratere active s-au deschis pe suprafaţa Galliei.

Aşa trecură februarie, martie, aprilie, mai, într-un fel de amorţeală de care cei ce stăteau închişi nu-şi puteau da seama. Cei mai mulţi lâncezeau, stăpâniţi de o toropeală din ce în ce mai îngrijorătoare. Lecturile, ascultate la început cu interes, nu mai adunau ascultători în jurul mesei mari. Discuţiile se mărgineau la convorbiri în doi, trei şi se desfăşurau în şoaptă. Spaniolii, mai ales, erau foarte abătuţi şi nu-şi mai părăseau culcuşul. Abia dacă se duceau să ia ceva în gură. Ruşii rezistau mai bine şi-şi îndeplineau sarcinile cu mai mult zel. Lipsa de mişcare era marea primejdie a acestei îndelungate sechestrări. Căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop vedeau cum creşte treptat amorţeala, dar ce puteau face? Îndemnurile se dovedeau zadarnice. Ei înşişi se simţeau cuprinşi de o stare de apatie specială şi nu i se puteau împotrivi întotdeauna. Uneori se manifesta ca o prelungire neobişnuită a somnului, altădată ca o silă de neînvins faţă de hrană, oricare ar fi fost ea. S-ar fi spus că prizonierii, îngropaţi în pământ ca broaştele ţestoase în timpul iernii, vor dormi şi vor ţine post ca ele până la venirea verii. Din întreaga colonie galliană micuţa Nina rezista cel mai bine. Umbla, se ducea, venea, îl încuraja pe Pablo care şi el începea să fie cuprins de toropeala generală. Vorbea cu unul, cu altul şi vocea ei proaspătă vrăjea aceste lugubre adâncimi ca ciripitul unei păsări. Ea îl silea pe unul să mănânce, pe altul să bea. Era sufletul micii lumi pe care o înviora veşnicul ei du-te-vino. Fredona cântece vesele italieneşti, atunci când în locul trist în care se găseau se lăsa o linişte apăsătoare. Bâzâia ca o drăgălaşă musculiţă, dar mai cu folos şi mai binefăcătoare ca musca din fabulă {14}. Era atâta belşug de viaţă în micuţa ei făptură, că se transmitea parcă tuturor. Poate că reacţia se petrecea fără voia celor care sufereau această influenţă, dar ea nu era mai puţin reală, iar prezenţa micuţei Nina fu cu siguranţă salutară galbenilor pe jumătate adormiţi în acest mormânt.

Între timp lunile, treceau. Cum? Căpitanul Servadac şi tovarăşii săi n-ar fi putut-o spune.

Către începutul lui iunie, lâncezeala generală păru că se risipeşte puţin câte puţin. Era înrâurirea Soarelui de care se apropia cometa? Poate, dar Soarele se afla încă foarte departe! Locotenentul Prokop, în timpul primei jumătăţi a revoluţiei galliene, îşi notase până în cele mai mici amănunte poziţiile şi cifrele date de profesor. Putuse obţine grafic efemeridele şi, pe o orbită desenată de el, să urmărească, mai mult sau mai puţin precis, mersul cometei.

Odată punctul de afeliu depăşit, îi veni uşor să indice poziţiile succesive ale întoarcerii Galliei. Aşadar, avu posibilitatea să-i ţină la curent, fără să-l întrebe pe Palmyrin Rosette.

El văzu că, la începutul lui iunie, Gallia, după ce întretăiase orbita lui Jupiter, se mai găsea încă la o uriaşă depărtare de Soare, adică la 197 milioane leghe. Dar viteza ei avea să crească treptat, conform uneia din legile lui Kepler. Şi peste patru luni va reintra în zona planetelor mici, la numai 125 de milioane de leghe de el.

În această perioadă – a doua jumătate a lui iunie – căpitanul Servadac şi tovarăşii săi îşi recăpătaseră toate facultăţile fizice şi psihice, Ben-Zuf se simţea ca un om care a dormit prea mult şi-şi dezmorţea pe cât putea braţele şi picioarele.

Urcau mai des până la sălile pustii ale FagureluiNina. Căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop se duseră şi pe plajă. Era încă tare frig, dar aerul nu-şi pierduse liniştea obişnuită. Nici un nor la orizont, nici o adiere. Ultimele urme de paşi întipărite pe mal erau la fel de desluşite ca în prima zi.

O singură parte a litoralului se schimbase: promontoriul stâncos care închidea golful. În locul acesta continuase mişcarea de creştere a straturilor de gheaţă. Acum se ridicau la mai mult de 150 de picioare. La această înălţime se aflau goeleta şi tartana la care nu se mai putea ajunge în nici un fel. Căderea lor când va veni dezgheţul era sigură, sfărâmarea lor cu neputinţă de înlăturat. Nu exista nici un mijloc de a le salva.

Din fericire Isac Hakhabut, care nu-şi părăsea niciodată dugheana din străfundurile muntelui, nu-l însoţise pe căpitanul Servadac în plimbarea lui pe ţărm.

— Dacă ar fi aici, zise Ben-Zuf, ce mai ţipete de păun ar scoate ticălosul ăla bătrân! Şi să scoţi ţipete de păun fără să ai coadă de păun nu-i nici o afacere!

Încă două luni, iulie şi august, se scurseră apropiind Gallia până la 164 milioane leghe de Soare. În timpul nopţilor scurte, frigul mai era foarte tăios, dar ziua, Soarele, parcurgând ecuatorul Galliei care trecea prin Pământul Cald, dădea o căldură destul de mare şi ridica temperatura cu vreo 20 de grade. Gallienii veneau zilnic să se refacă în bătaia razelor întăritoare şi, în această privinţă, nu făceau decât să urmeze pilda câtorva păsări care se zbenguiau pe sus şi nu se întorceau la cuibul lor decât seara.

Primăvara – dacă se poate folosi o astfel de denumire – avu o binefăcătoare influenţă asupra locuitorilor Galliei. Speranţa, încrederea îi însufleţiră din nou. În timpul zilei discul Soarelui se arăta mult mai mare la orizont. Noaptea, Pământul părea să crească în mijlocul stelelor nemişcate. Vedeau ţinta călătoriei lor. Se afla încă departe, dar o vedeau, cu toate că nu era decât un punct în spaţiu. Aceasta îl făcu pe Ben-Zuf să împărtăşească într-o zi căpitanului Servadac şi contelui Timaşev următoarea cugetare:

— Niciodată n-am să pot crede că încape acolo colina Montmartre.

— Şi totuşi încape, răspunse căpitanul Servadac, şi trag nădejde c-o s-o revedem!

— Darmite eu, domnule căpitan! Dar spuneţi-mi, nu vă fie cu supărare, în cazul când cometa domnului Rosette nu s-ar întoarce pe Pământ, n-ar exista vreun mijloc s-o silim?

— Nu, dragul meu, răspunse contele Timaşev. Nu stă în puterea omenească să schimbe aşezarea geometrică a Universului. Gândeşte-te ce vraişte ar fi dacă fiecare ar putea modifica mersul planetei sale! Dar natura n-a vrut aşa ceva şi cred că a fost înţelept din partea ei.