Capitolul XV.

În care se vorbeşte despre primele şi ultimele relaţii care s-au stabilit între Palmyrin Rosette şi Isac Hakhabut.

Sosi luna septembrie. Era încă cu neputinţă să plece din întunecoasele dar călduroasele ascunzişuri ale subsolului gallian ca să se întoarcă în locuinţa lor de la Fagurele-Nina. Albinele ar fi îngheţat fără îndoială în alveolele unde trăiseră până atunci.

Din fericire, şi în acelaşi timp, din nenorocire, vulcanul nu ameninţa să intre din nou în activitate. Din fericire, pentru că o erupţie neaşteptată ar fi putut să-i surprindă pe gallieni în hornul central, singura cale de ieşire a lavei. Din nenorocire, pentru că ar fi putut relua de îndată şi spre satisfacţia tuturor traiul uşor şi confortabil pe care-l duceau pe înălţimile Fagurelui-Nina.

— Şapte luni grele am trăit aici, domnule căpitan! Spuse într-o zi Ben-Zuf. Aţi observat-o pe Nina în tot acest răstimp?

— Da, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac. Este o mică făptură deosebit de înzestrată! Ai fi zis că întreaga viaţă galliană se strânsese în inima ei!

— Bine, domnule căpitan, şi.

— Şi?

— Dar, după ce ne vom întoarce pe Pământ, n-o s-o putem părăsi pe fetiţa asta scumpă!

— Ei drăcie! Ben-Zuf, o s-o adoptăm!

— Bravo, domnule căpitan! Dumneavoastră veţi fi tatăl ei, iar eu, cu voia dumneavoastră, mama ei!

— Iată-ne, aşadar, şi căsătoriţi, Ben-Zuf!

— Ah, domnule căpitan, e mult de când suntem căsătoriţi!

Încă din primele zile ale lunii octombrie, gerul se arătă aproape suportabil, chiar în timpul nopţii, atmosfera fiind absolut liniştită. Distanţa între Gallia şi Soare nu ajunsese de trei ori mai mare decât aceea care desparte Pământul de centrul lui de atracţie. Temperatura se menţinea în medie la 30-35 grade sub zero. Făcură mai des ascensiuni la Fagurele-Nina şi chiar afară. Coloniştii se aventurau acum pe ţărm fără să aibă de suferit. Începură iar să patineze pe minunata întindere îngheţată pe care marea le-o punea la îndemână. Ce bucurie pentru deţinuţii care putură să iasă din închisoarea lor! În fiecare zi, contele Timaşev, căpitanul Servadac, locotenentul Prokop veneau să vadă cum stau lucrurile şi să discute „marea problemă a aterizării”. Nu era de ajuns să abordeze globul terestru; trebuiau, în măsura în care era cu putinţă, să fie pregătiţi pentru tot ce le rezerva ciocnirea.

Unul din cei mai stăruitori oaspeţi ai vechiului domiciliu de la Fagurele-Nina era Palmyrin Rosette. Îşi instalase din nou luneta în observator şi acolo, atâta timp cât i-o îngăduia frigul, îşi continua cercetările astronomice.

Care era rezultatul noilor sale calcule, nimeni nu-l întrebă. Fără îndoială, n-ar fi primit nici un răspuns. Dar după câteva zile, tovarăşii lui observară că nu părea prea satisfăcut. Urca, cobora, iar urca şi iar cobora fără încetare prin tunelul înclinat al hornului central. Bombănea, mormăia mai mult ca niciodată. Nu se putea sta de vorbă cu el. O dată sau de două ori Ben-Zuf – curajos cum îl ştiţi – încântat dealtfel de aceste semne de nemulţumire, încercă să intre în vorbă cu profesorul. Ce-a păţit nu se poate povesti.

„Se pare, gândi el, că lucrurile nu merg tocmai cum ar vrea el, acolo sus. Fir-ar să fie, numai de n-ar da peste cap mecanica cerească, şi pe noi odată cu ea!”

Între timp, căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop aveau destule motive să se întrebe ce putuse să-l supere în aşa hal pe Palmyrin Rosette. Îşi revăzuse oare profesorul calculele şi ele nu se mai potriveau cu ultimele lui observaţii? Într-un cuvânt, cometa nu mai ocupa pe orbita ei locul pe care-l determinau efemeridele stabilite anterior şi prin urmare ea nu va mai întâlni Pământul în punctul şi în secunda indicată?

Era cea mai mare grijă a lor şi, neavând alt temei pentru speranţele ce le nutreau în afară de afirmaţiile lui Palmyrin Rosette, când îl vedeau aşa de necăjit erau în drept să se teamă de tot ce-i mai rău.

Într-adevăr, profesorul era pe cale să devină cel mai nefericit dintre astronomi. Era limpede că observaţiile nu mai erau în acord cu calculele, iar un om ca el nu putea să sufere o dezamăgire mai mare. De fapt, ori de câte ori cobora în încăperea lui de lucru, pe trei sferturi îngheţat de cât stătuse la capătul lunetei, era apucat de o adevărată furie. Dacă i-ar fi fost îngăduit unuia din semenii lui să se apropie de el în acele clipe, iată ce l-ar fi auzit spunând întruna:

— Mii de draci! Ce înseamnă asta? Ce caută aici? Nu-i la locul stabilit prin calculele mele! Ticăloasa! Întârzie! Sau Newton e nebun sau ea e smintită! Toate astea contravin legilor gravitaţiei universale! La dracu! Doar n-am putut să mă înşel! Observaţiile mele sunt exacte, calculele de asemenea! Ah, blestemata!

Şi Palmyrin Rosette îşi prindea capul în mâini şi îşi smulgea părul şi aşa nu prea bogat de pe creştet. Mereu, mereu acelaşi rezultat: o nepotrivire constantă şi inexplicabilă între calcul şi observaţie.

— Ia să vedem, îşi spunea el, nu cumva s-a deranjat ceva în mecanica cerească? Nu, e cu neputinţă! Eu mă înşel! Şi totuşi. Şi totuşi.

Într-adevăr, Palmyrin Rosette ar fi slăbit de necaz, dacă lucrul ar mai fi fost cu putinţă.

În sfârşit, dacă el era dezamăgit, ceilalţi erau neliniştiţi; dar nu de asta se sinchisea profesorul.

Totuşi starea aceasta de lucruri avea să aibă un sfârşit.

Într-o zi, la 12 octombrie, Ben-Zuf, care se învârtea în jurul încăperii comune de la Fagurele-Nina unde se găsea în acea clipă profesorul, îl auzi scoţând un strigăt răsunător. Ben-Zuf alergă spre el.

— V-aţi lovit, nu? Îl întrebă pe tonul pe care ar fi spus: cum o mai duceţi?

— Evrika! Îţi spun evrika! Răspunse Palmyrin Rosette care ţopăia ca un nebun.

În pornirea lui se amestecau furia şi bucuria.

— Evrika? Spuse iar Ben-Zuf.

— Da, evrika! Ştii ce înseamnă asta?

— Nu.

— Ei bine, du-te la dracu!

„Din fericire, gândi ordonanţa, când nu vrea să răspundă, domnul Rosette cel puţin o face cu politeţe.”

Şi se duse nu la dracu, ci după Hector Servadac.

— Domnule căpitan, spuse el, am noutăţi!

— Ce anume?

— Savantul nostru. Ei bine, a evrikat!

— A găsit! Strigă căpitanul Servadac. Dar ce-a găsit?

— Zău că nu ştiu.

— Ei! Tocmai asta trebuie neapărat să aflăm!

Şi căpitanul Servadac fu şi mai îngrijorat decât fusese până atunci. În acest timp Palmyrin Rosette, pe când cobora iar în camera lui de lucru, îşi tot spunea: „Da, asta-i. Nu poate fi decât asta! Ah! Ticălosul! Dacă-i aşa – o va plăti scump! Dar va voi el să mărturisească? Niciodată! Va trebui să-i smulg vorbele cu cleştele! Ei bine! Am să-l iau cu vicleşuguri. Şi o să vedem noi!”

Nu se putea înţelege nimic, dar era limpede că din ziua aceea Palmyrin Rosette îşi schimbă purtarea faţă de jupân Isac Hakhabut. Până atunci ori îl ocolise ori îl bruftuise. De atunci se schimbă cu desăvârşire faţă de el.

Cine fu cel mai mirat? Fără îndoială jupân Isac, puţin obişnuit cu asemenea amabilităţi. Profesorul cobora deseori în întunecoasa lui dugheană. Palmyrin Rosette se interesa de el, de persoana lui, de afacerile lui. Îl întreba dacă-şi vânduse bine marfa, cât câştig îi rămăsese în casă, dacă profitase de un prilej unic etc., etc. Şi toate astea cu intenţia, pe care o ascundea cu greu, de a-l strânge de gât pe loc.

Isac Hakhabut, neîncrezător ca o vulpe bătrână, nu răspundea decât pe ocolite. Avea de ce să-l mire schimbarea neaşteptată în purtarea profesorului faţă de el. Se întreba dacă Palmyrin Rosette n-avea de gând să-i ceară bani cu împrumut.

Or, se ştie că Isac Hakhabut nu refuza în principiu să dea bani. Cu o dobândă curat cămătărească, dealtfel. În socotelile lui intrau chiar şi astfel de operaţii ca să-şi sporească avutul. Dar nu voia să împrumute decât în schimbul unei semnături serioase şi nu-l socotea decât pe contele Timaşev, bogat boier rus, ca prezentând o garanţie solidă. Căpitanul Servadac era desigur un sărăntoc ca toţi gasconii! Cât despre profesor, cui i-ar putea da prin gând să împrumute bani unui profesor! Iată de ce jupân Isac era cu ochii în patru.

Pe de altă parte, bătrânul Isac avea să fie nevoit să întrebuinţeze ceva bani, puţini la număr, e adevărat, într-un fel pe care nu-l prevăzuse. Într-adevăr, în vremea aceea, el vânduse gallienilor aproape toate articolele alimentare care alcătuiau încărcătura Hansei. Nu avusese prevederea să păstreze ceva şi pentru el. Între altele îi lipsea cafeaua. Iar cafeaua, oricât de puţină ai întrebuinţa, „când s-a isprăvit, s-a isprăvit” cum ar fi zis Ben-Zuf.

Aşa se întâmpla că, jupân Isac, nemaiavând băutura de care nu se putea lipsi, fu silit să recurgă la rezervele din magazia generală. Deci, după multe şovăieli, îşi spuse că rezervele erau ale tuturor gallienilor fără deosebire, că avea şi el aceleaşi drepturi, şi se duse la Ben-Zuf.

— Domnule Ben-Zuf, spuse el cu glasul lui cel mai mieros, aş vrea să-ţi adresez o mică rugăminte.

— Spune, Gobseck, răspunse Ben-Zuf.

— Aş vrea să iau din rezervă o livră de cafea pentru mine.

— O livră de cafea! Răspunse Ben-Zuf. Cum adică? Ceri o livră de cafea?

— Da, domnule Ben-Zuf.

— Oh! Oh! E foarte serioasă treaba.

— Nu mai este?

— Ba da, vreo sută de kilograme.

— Şi?

— Şi, bătrâne, răspunse Ben-Zuf, clătinând capul într-un fel neliniştitor, nu ştiu dacă pot să-ţi dau!

— Daţi-mi, domnule Ben-Zuf, spuse Isac Hakhabut, daţi-mi şi-mi veţi umple inima de bucurie!

— Bucuria ta mă lasă rece!

— Totuşi n-aţi refuza dacă altul în locul meu.

— Haida-de! Vezi că tu nu eşti altul!

— Ei bine, domnule Ben-Zuf?

— Ei bine, am să raportez Excelenţei Sale, domnului guvernator general.

— Vai, domnule Ben-Zuf, nu mă îndoiesc că spiritul lui de dreptate. V

— Tocmai de spiritul lui de dreptate mă tem eu când e vorba de tine!

Cu aceste cuvinte puţin consolatoare, ordonanţa îl lăsă pe Isac Hakhabut.

Tocmai atunci Palmyrin Rosette, mereu la pândă, venise şi el, în timp ce Ben-Zuf şi Isac vorbeau. Prilejul i se păru foarte bun, aşa că intră pe loc în materie.

— Ai nevoie de cafea, jupân Isac?

— Da. Domnule profesor, răspunse Isac Hakhabut.

— Ai vândut tot?

— Vai! Am făcut greşeala asta!

— Ei drăcie! Şi de cafea nu te poţi lipsi! Da. Da. Îţi pune sângele în mişcare.

— Aşa e. Şi în groapa asta neagră am neapărată nevoie de cafea.

— Ei bine, jupâne Isac, o să ţi se dea atât cât ai nevoie.

— Nu-i aşa, domnule profesor? Şi cu toate că am vândut-o, cafeaua asta, am şi eu dreptul ca oricare altul să iau din ea, pentru consumul meu!

— Fără îndoială, jupâne Isac, fără îndoială! Şi-ţi trebuie multă?

— Numai o livră! O folosesc doar cu atâta chibzuinţă! O să-mi ajungă mult timp!

— Şi cum o să cântăreşti cafeaua asta? Întrebă Palmyrin Rosette, care, fără să vrea, apăsă puţin pe aceste cuvinte.

— Cu cântarul meu! Şopti bătrânul.

Lui Palmyrin Rosette i se păru că aude un suspin care ieşi din pieptul lui Isac.

— Da, spuse el. Cu cântarul! Dar nu e vreo altă balanţă pe aici?

— Nu! Răspunse Isac, căruia îi părea poate rău că oftase.

— Ei, ei, jupâne Isac! Va fi foarte avantajos! Pentru o livră de cafea, ţi se vor da şapte!

— Da. Şapte! Aşa e!

Profesorul se uita la el, îl măsura. Voia să-i pună o întrebare. Nu îndrăznea, gândindu-se, pe bună dreptate, că Isac nu-i va spune adevărul pe care trebuia să-l afle cu orice preţ.

Totuşi, nemaiputând să-şi înfrângă nerăbdarea, era gata să vorbească, când se întoarse Ben-Zuf.

— Ei bine? Întrebă Isac Hakhabut.

— Ei bine, guvernatorul nu vrea. Răspunse BenZuf.

— Nu vrea să-mi dea cafea! Strigă Isac.

— Nu, dar vrea să-ţi vândă!

— Să-mi vândă, mein Gott!

— Da, şi aşa e şi drept, de vreme ce ai strâns toţi banii coloniei. Haide, ia să vedem cum arată gologanii tăi!

— Să mă obligaţi să cumpăr când un altul.

— Ţi-am mai spus că nu eşti altul. Cumperi, da sau nu?

— Dumnezeule!

— Răspunde, că închid prăvălia!

Isac ştia prea bine că Ben-Zuf nu ştia de glumă.

— Atunci. O să cumpăr, spuse el.

— Bine.

— Dar la ce preţ?

— Cu cât ai vândut-o. N-o să te jupuim. Pielea ta nu merită osteneală.

Isac Hakhabut băgase mâna în buzunar, unde zornăiau câteva monede de argint.

Profesorul era din ce în ce mai atent şi sorbea cuvintele de pe buzele lui Isac.

— Cât îmi cereţi pe o livră de cafea?

— Zece franci, răspunse Ben-Zuf. Este preţul obişnuit la Pământul Cald. Dar ce-ţi pasă de vreme ce după întoarcerea noastră pe Pământ aurul n-o să mai aibă valoare?

— Aurul să nu mai aibă valoare? Răspunse Isac. Oare aşa ceva se poate întâmpla, domnule Ben-Zuf?

— O să vezi.

— Doamne, apără-mă! Zece franci, o livră de cafea!

— Zece franci. Gata?

Isac Hakhabut scoase atunci un ban de aur, îl privi la lumina lămpii, aproape îl sărută cu vârful buzelor.

— Şi o s-o cântăriţi cu cântarul meu? Întrebă el cu o voce atât de plângăreaţă, că era de-a dreptul suspect.

— Dar cu ce vrei s-o cântăresc? Răspunse Ben-Zuf.

Apoi luând cântarul, agăţă un talger de cârligul lui şi turnă atâta cafea, încât să arate o livră, adică de fapt şapte. Isac Hakhabut urmărea operaţia cu privirea.

— Gata! Spuse Ben-Zuf.

— Acul e potrivit? Întrebă negustorul aplecându-se asupra cercului gradat al instrumentului.

— Sigur că da, cărpănosule!

— Împinge-l puţin cu degetul, domnule Ben-Zuf.

— Şi de ce să-l împing?

— Pentru că. Pentru că. Îngăimă Isac Hakhabut, pentru că poate cântarul meu. Nu e tocmai. Exact!

De-abia rostise aceste cuvinte, că Palmyrin Rosette şi sări să-l strângă de gât. Îl zgâlţâia, îl înăbuşea.

— Nemernicule, striga el.

— Ajutor! Săriţi! Răcnea Isac Hakhabut.

Lupta continua. E adevărat că Ben-Zuf nici nu se gândea să se amestece. Dimpotrivă, îi întărâtă pe potrivnici, râdea cu poftă. Pentru el niciunul nu era mai breaz ca celălalt. Dar, la zgomotul încăierării, căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop veniră să vadă ce se întâmplă. Isac şi profesorul fură despărţiţi.

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Hector Servadac.

— S-a întâmplat, răspunse Palmyrin Rosette, că nemernicul ăsta ne-a dat un cântar necinstit, care arată o greutate mai mare decât în realitate.

— E adevărat, Isac?

— Domnule guvernator. Da. Nu! Răspunse el. Da!

— De fapt acest hoţ vindea cu lipsă la cântar, reluă profesorul furios, şi atunci când mi-am cântărit cometa cu instrumentul lui, am găsit o greutate mai mare decât aceea pe care o are ea în realitate.

— E adevărat?

— Zău. Că. Nu ştiu! Mormăia Isac Hakhabut.

— Şi am luat masa asta greşită drept bază pentru calculele mele şi ele s-au găsit în dezacord cu observaţiile mele, şi am crezut că nu se mai află pe locul ei!

— Cine? Gallia?

— Ah, nu! Nerina, fir-ar să fie! Luna noastră!

— Dar Gallia?

— Ei! Gallia e tot acolo unde trebuie să fie, răspunse Palmyrin Rosette. Se îndreaptă spre Pământ. Şi cu ea şi noi. Şi blestematul de Isac, lual-ar naiba!