Capitolul XVIII.

În care se va vedea că gallienii se pregătesc să privească puţin cam de sus întregul lor astru.

Care puteau să fie urmările acestui grav eveniment din punctul de vedere al Galliei? Căpitanul Servadac şi tovarăşii lui nu îndrăzneau încă să dea un răspuns acestei întrebări.

Soarele se întoarse repede la orizont, cu atât mai repede cu cât împărţirea cometei în două produse fusese rezultatul următor: dacă sensul mişcării de rotaţie a Galliei nu se schimbase, dacă ea se mişca tot în jurul axului ei, de la răsărit spre apus, durata rotaţiei diurne scăzuse la jumătate. Intervalul între două răsărituri de soare nu mai era de 12 ore, ci de 6. La şase ceasuri după ce răsărise la orizont, astrul luminos apunea la orizontul opus.

— Ei drăcie, spusese căpitanul Servadac, asta înseamnă că anul are acum 2800 de zile!

Şi într-adevăr, dacă Palmyrin Rosette ar fi ţinut săşi pună iar de acord calendarul cu noua durată a zilelor galliene, ar fi ajuns să vorbească de 238 iunie sau de 325 decembrie!

Cât despre bucata din cometă care îi purta pe englezi şi Gibraltarul, era vădit că nu gravita în jurul Galliei. Dimpotrivă, se depărta de ea. Dar luase cu ea şi o bucată din marea şi atmosfera galliană? Putea oare să fie cât de cât locuită? Şi, în sfârşit, putea să se întoarcă vreodată pe Pământ? Asta se va şti mai târziu.

Care erau consecinţele ruperii în două a cometei asupra mersului ei? Iată ce se întrebaseră, în primul rând, contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop. Simţiseră la început o creştere a forţei lor musculare şi constataseră o nouă micşorare a greutăţii. Prin scăderea considerabilă a masei Galliei, nu se va schimba oare şi viteza ei şi nu era de temut că o întârziere sau o grăbire în mişcarea ei de revoluţie vor împiedica întâlnirea cu Pământul? Ar fi fost o nenorocire fără seamăn!

Dar viteza Galliei se schimbase ea câtuşi de puţin? Locotenentul Prokop era de părere că nu. Totuşi nu îndrăznea s-o afirme cu tărie, neavând suficiente cunoştinţe în acest domeniu. Numai Palmyrin Rosette putea răspunde la această întrebare. Trebuiau, aşadar, într-un fel sau altul, prin metoda convingerii sau prin forţă, să-l silească să vorbească şi să le spună în acelaşi timp care era ora precisă a întâlnirii.

Mai întâi, în timpul zilelor următoare, putură să-şi dea seama că profesorul era cătrănit foc. Să fi fost din pricina faimoasei lunete, sau se putea trage concluzia că împărţirea cometei în două bucăţi nu schimbase întru nimic viteza Galliei, şi că, prin urmare, va întâlni Pământul în momentul stabilit? Într-adevăr, dacă, drept urmare a ruperii ei în două, cometa şi-ar fi grăbit sau şi-ar fi încetinit mersul, dacă întoarcerea ar fi fost compromisă, satisfacţia lui Palmyrin Rosette ar fi fost atât de mare încât nu şi-ar fi putut-o stăpâni. De vreme ce nu tresaltă de bucurie, înseamnă că n-avea nici un motiv să fie bucuros.

Căpitanul Servadac şi însoţitorii lui mizară pe această observaţie, dar nu era de ajuns. Trebuiau să smulgă taina acestui arici. În sfârşit, căpitanul Servadac izbuti şi iată în ce împrejurări:

Era în 18 decembrie. Palmyrin Rosette, furios la culme, avusese o discuţie aprinsă cu Ben-Zuf. Acesta îl jignise pe profesor flecărind pe seama cometei sale! Frumos astru, nimic de zis, care se desface ca o jucărioară, plezneşte ca o băşică şi se sparge ca o nucă uscată! Mai bine să trăieşti pe un obuz, sau pe o bombă cu fitilul aprins şi aşa mai departe. În sfârşit, vă puteţi lesne închipui cum îşi dăduse Ben-Zuf drumul. Cei doi potrivnici începură să ocărască unul Gallia, celălalt Montmartre.

Întâmplarea făcu ca Hector Servadac să intervină în focul discuţiei. Fusese o inspiraţie divină? Căpitanul îşi spuse că de vreme ce cu blândeţea n-o scotea la capăt cu Palmyrin Rosette, poate că va izbuti cu violenţa, aşa că luă partea lui Ben-Zuf.

Mânia profesorului izbucni de îndată în cuvinte grele. Mânia căpitanului Servadac, o mânie prefăcută, se dezlănţui şi ea:

— Domnule profesor, rostiţi cuvinte care nu-mi sunt pe plac şi nu am de gând să le mai rabd! Uitaţi că vorbiţi cu guvernatorul general al Galliei?

— Şi dumneata, ripostă arţăgosul profesor, uiţi că vorbeşti cu proprietarul ei?

— N-are nici o importanţă, domnule! La urma urmei, drepturile dumneavoastră de proprietate sunt foarte îndoielnice.

— Îndoielnice?

— Şi pentru că ne e cu neputinţă acum să ne întoarcem pe Pământ, va trebui să vă conformaţi legilor în vigoare pe Gallia!

— Nu, zău?! Răspunse Palmyrin Rosette. Nu cumva va trebui pe viitor să mă supun?

— Ba da. Întocmai!

— Mai ales acum când Gallia nu se va mai întoarce pe Pământ?

— Şi când, prin urmare, suntem siliţi să trăim veşnic împreună, răspunse căpitanul Servadac.

— Şi de ce, mă rog, Gallia nu se mai întoarce pe Pământ? Întrebă profesorul pe un ton cât se poate de dispreţuitor.

— Pentru că de când s-a împărţit în două, răspunse căpitanul Servadac, masa ei s-a micşorat şi, prin urmare, s-a produs o schimbare în viteza ei.

— Cine zice aşa ceva?

— Eu, toată lumea!

— Ei bine, căpitane Servadac, află că dumneata şi cu toată lumea sunteţi nişte.

— Domnule Rosette!

— Nişte ignoranţi, nişte vite încălţate, care habar naveţi de mecanica cerească!

— Luaţi seama!

— Nici de fizica cea mai elementară!

— Domnule!

— Ah! Elev prost ce eşti! Reluă profesorul a cărui mânie ajunsese la culme. N-am uitat că făceai clasa de ruşine!

— Asta e prea mult!

— Că erai de râsul şcolii!

— Tăceţi, sau de nu.

— Nu, n-am să tac! Ai să mă asculţi cât eşti de căpitan! Nu zău! Grozavi fizicieni! Îşi închipuie că dacă masa Galliei a scăzut, viteza ei tangenţială a putut să se schimbe! Ca şi cum această viteză n-ar depinde decât de viteza iniţială combinată cu atracţia Soarelui! Ca şi cum perturbările nu s-ar petrece independent de masa aştrilor care le suferă! Se cunoaşte oare masa cometelor? Nu! Dar perturbările lor pot fi calculate? Da! Ah! Îmi vine să-ţi plâng de milă!

Profesorul îşi ieşea tot mai tare din sărite. Ben-Zuf, luând în serios furia căpitanului, îi zise:

— Vreţi să-l fac mici fărâme, domnule căpitan, să-l despic ca afurisita lui de cometă?

— Ei bine, încearcă numai să te atingi de mine! Strigă Palmyrin Rosette înfoindu-se, aşa pirpiriu cum era.

— Domnule, replică tăios căpitanul Servadac, am să ştiu eu să vă pun la punct!

— Iar eu am să te chem în judecată, pentru ameninţări şi tentativă de asasinat, în faţa tribunalelor competente!

— Tribunalele de pe Gallia?

— Nu, domnule căpitan, cele de pe Pământ!

— Haida-de! Pământul e departe! Ripostă căpitanul Servadac.

— Oricât de departe ar fi, se repezi Palmyrin Rosette văzând roşu înaintea ochilor, tot o să-i tăiem orbita la nodul ascendent, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, şi îl vom atinge la ora 2 şi 47 de minute, 35 de secunde şi 6 zecimi dimineaţa.

— Dragă domnule profesor, răspunse căpitanul Servadac cu un salut graţios, atât voiam să ştiu!

Şi-l lăsă nedumerit la culme pe Palmyrin Rosette, căruia Ben-Zuf crezu de cuviinţă să-i adreseze un salut nu mai puţin graţios ca cel al căpitanului.

Hector Servadac şi tovarăşii săi aflaseră în sfârşit ceea ce doreau atât de mult să ştie. La orele 2 şi 47 de minute, 35 de secunde şi 6 zecimi dimineaţa, va avea loc întâlnirea. Deci, încă 15 zile terestre, adică 32 de zile galliene din fostul calendar, adică 64 din noul calendar!

Între timp, pregătirile de plecare se înfăptuiau cu o înfrigurare neasemuită. Ardeau cu toţii de nerăbdare să plece de pe Gallia. Balonul locotenentului Prokop părea să fie un mijloc sigur să ajungă din nou pe globul pământesc. Să te strecori cu atmosfera galliană în atmosfera terestră părea cel mai uşor lucru din lume. Uitau miile de primejdii ale unei situaţii fără precedent în călătoriile aerostatice! Nimic nu le părea mai firesc! Şi totuşi, locotenentul Prokop le spunea mereu că balonul, oprit brusc în mişcarea lui de translaţie, va fi ars cu tot ceea ce purta – afară doar dacă nu se întâmpla o minune. Căpitanul Servadac se arăta dinadins entuziasmat. Cât despre Ben-Zuf, de când lumea dorise să facă o călătorie în balon. Îşi vedea acum visul cu ochii.

Contele Timaşev, mai rece, şi locotenentul Prokop, mai rezervat, erau singurii care se gândeau la pericolele acestei încercări. Dar erau gata la orice.

În acea epocă, marea eliberată de gheţuri devenise iar navigabilă. Şalupa cu aburi fu pusă din nou în stare de funcţiune, şi, cu ceea ce mai rămăsese din cărbuni, făcură mai multe călătorii la Insula Gurbi.

Căpitanul Servadac, Prokop şi câţiva ruşi întreprinseră prima călătorie. Regăsiră insula, gurbiul, postul, cruţate de lunga iarnă. Pâraiele brăzdau suprafaţa pământului. Păsările plecaseră de pe Pământul Cald în zbor întins şi se întorseseră pe acest capăt de pământ rodnic, unde se bucurau iar de verdele pajiştilor şi copacilor. Plante noi răsăreau din pricina căldurii ecuatoriale din zilele de trei ore. Soarele revărsa asupra lor raze perpendiculare foarte fierbinţi. Arşiţa verii urma imediat, aproape neaşteptat de repede, după iarnă.

În Insula Gurbi strânseră iarba şi paiele cu care trebuiau să umfle balonul. Dacă uriaşul aparat n-ar fi fost atât de greu de mânuit, poate că l-ar fi transportat pe mare în Insula Gurbi. Dar socotiră că e mai bine să se înalţe de pe Pământul Cald şi să aducă aici combustibilul cu ajutorul căruia urmau să obţină rarefierea aerului. De pe acum ardeau pentru nevoile zilnice lemnul din rămăşiţele celor două nave. Când voiră să folosească şi bordajele tartanei, Isac Hakhabut căută să se împotrivească. Dar Ben-Zuf îl făcu să creadă că-l vor pune să plătească 50.000 de franci pentru locul lui în nacelă, dacă îndrăznea să sufle o vorbă măcar. Isac Hakhabut oftă şi tăcu.

Sosi şi ziua de 25 decembrie. Toate pregătirile de plecare erau încheiate. Ziua de Anul nou, nădăjduiau cu toţii s-o petreacă pe Pământ, iar Ben-Zuf chiar le făgădui lui Pablo şi fetiţei daruri frumoase.

— Să ştiţi, le spuse el, e ca şi cum le-aţi fi primit, atât sunt de sigure.

Deşi era greu de crezut, pe măsură ce clipa supremă se apropia, căpitanul Servadac şi contele Timaşev se gândeau la cu totul altceva decât la primejdiile aterizării. Răceala pe care o arătau unul faţă de celălalt nu era o prefăcătorie. Cei doi ani pe care-i petrecuseră împreună erau pentru ei un vis uitat şi aveau din nou să se găsească pe terenul realităţii, unul în faţa celuilalt. Un chip fermecător se ivea între ei şi îi împiedica să se privească aşa cum o făceau altădată.

Atunci îi veni căpitanului Servadac ideea să-şi încheie faimosul rondel, al cărui ultim catren rămăsese neterminat. Încă vreo câteva versuri şi încântătorul poem va fi gata. Gallia răpise de pe Pământ un poet şii va înapoia tot un poet. Aşa se face că, între timp, căpitanul Servadac tot răsucea în minte versurile îndărătnice.

Cât despre ceilalţi locuitori din colonie, contele Timaşev şi locotenentul Prokop ardeau de nerăbdare să se întoarcă pe Pământ, iar ruşii n-aveau decât un singur gând: să-şi urmeze stăpânul oriunde va voi să-i ducă. În ce priveşte pe spanioli, se simţiseră atât de bine pe Gallia, încât ar fi rămas bucuroşi aici până la sfârşitul zilelor. Totuşi Negrete şi însoţitorii lui îşi vor revedea câmpiile din Andaluzia cu plăcere.

Pablo şi Nina erau încântaţi să se întoarcă cu toţi prietenii lor, cu condiţia să nu se mai despartă niciodată.

Rămânea un singur nemulţumit: furiosul Palmyrin Rosette. Nu se mai potolea! Se jura că nu se va îmbarca în nacelă. Nu! Susţinea că nu-şi va părăsi cometa. Îşi continua zi şi noapte cercetările astronomice. Vai, cât de mult îi lipsea luneta şi ce rău îi părea după ea! Uite, Gallia urma să intre în zona stelelor căzătoare! Nu erau oare atâtea fenomene de observat, vreo descoperire de făcut?

Palmyrin Rosette, deznădăjduit, recurse atunci la un mijloc eroic, mărindu-şi pupilele ochilor ca să poată înlocui cât de cât puterea optică a lunetei sale. Se supuse acţiunii belladonei pe care o luă din farmacia de la Fagurele-Nina şi începu să privească, să privească până la orbire! Dar deşi mărise astfel intensitatea luminii care se întipărea pe retina lui, nu văzu nimic, nu descoperi nimic!

Ultimele zile trecură într-o mare înfrigurare care îi cuprinse pe toţi. Locotenentul Prokop supraveghea ultimele amănunte. Cele două catarge inferioare ale goeletei fuseseră înfipte pe plajă şi serveau ca proptele pentru uriaşul balon, încă neumflat dar de pe acum învelit în reţeaua lui. Şi nacela era gata, destul de încăpătoare pentru toţi pasagerii. Câteva burdufuri atârnate de stâlpii de susţinere trebuiau să-i îngăduie să plutească un timp în cazul că balonul ar ateriza pe mare, lângă vreun ţărm. Fireşte, dacă va cădea în largul oceanului, se va scufunda repede cu toată încărcătura, dacă prin apropiere nu se va afla vreo navă care i-ar fi cules la bord.

Trecură şi zilele de 26, 27, 28, 29 şi 30 decembrie. Nu mai rămăseseră decât 48 de ore terestre de stat pe Gallia.

Sosi şi ziua de 31 decembrie. Încă 24 de ore şi balonul ridicat de aerul cald rarefiat din pântecele lui va pluti în atmosfera galliană. E adevărat că această atmosferă era mai puţin densă decât cea terestră, dar trebuie să punem la socoteală şi faptul că atracţia fiind mai mică, aparatul se putea ridica mai uşor.

Gallia se afla pe atunci la 40 de milioane leghe de Soare, distanţă puţin mai mare decât cea care desparte Pământul de Soare. Ea înainta cu viteză teribilă spre orbita terestră pe care urma s-o taie la nodul ei ascendent, exact în punctul din ecliptică pe care-l va ocupa sferoidul terestru.

În ce priveşte distanţa care despărţea cometa de Pământ, ea nu mai era decât de 2 milioane leghe. Or, cei doi aştri, mergând unul spre celălalt, distanţa va fi străbătută cu 87 mii leghe pe oră, Gallia făcând 57 de mii, iar Pământul cam 29 de mii.

În sfârşit, la ora două dimineaţa, gallienii se pregătiră. Întâlnirea urma să aibă loc peste 47 de minute şi 35 de secunde.

În urma schimbării mişcării de rotaţie a Galliei în jurul axului ei, era zi, tot zi fiind şi în acea parte a globului terestru de care se va izbi cometa.

De o oră, balonul era complet umflat. Totul reuşise de minune. Uriaşul aparat, legănându-se între catarge, era gata de plecare. Nacela prinsă de plasă nu-i aştepta decât pe pasageri.

Gallia nu se mai afla decât la 75 de mii leghe de Pământ. Isac Hakhabut luă primul loc în nacelă.

Dar în acea clipă, căpitanul Servadac zări o centură foarte umflată peste mijlocul bătrânului evreu.

— Dar asta ce mai e? Întrebă el.

— E, domnule guvernator, răspunse Isac Hakhabut, modestul meu avut pe care-l iau cu mine.

— Şi cât cântăreşte modestul dumitale avut?

— Oh, vreo 30 de kilograme numai.

— 30 de kilograme şi balonul de-abia poate să ne ridice pe noi! Zvârle-o, jupâne Isac, greutatea asta de prisos!

— Dar, domnule guvernator.

— În zadar, ţi-am spus, nu putem să încărcăm peste măsură nacela!

— Sfinte Dumnezeule, strigă Isac, toată averea mea, tot avutul meu, strâns atât de greu!

— Ei, jupâne Isac, ştii prea bine că aurul dumitale nu va mai avea nici o valoare pe Pământ, de vreme ce Gallia preţuieşte 246 sextilioane!

— Dar, excelenţă, fie-vă milă!

— Haide, haide, zise atunci Ben-Zuf, scuteşte-ne de prezenţa ta sau de aurul tău – după cum pofteşti!

Şi nefericitul Isac trebui să arunce enorma centură, cu văicăreli şi blesteme despre care nici nu încercăm să vă dăm vreo idee.

Cât despre Palmyrin Rosette, altă poveste! Furiosul savant susţinea că nu pleacă de pe cometa lui. Însemna să-l smulgi de pe domeniul lui! Dealtfel, balonul ăsta era făcut anapoda! Trecerea dintr-o atmosferă în cealaltă nu putea să se efectueze fără ca el să ardă ca o simplă foaie de hârtie! Era mai puţin primejdios să rămâi pe Gallia şi în cazul când, prin absurd, Gallia ar atinge numai în treacăt Pământul, cel puţin Palmyrin Rosette va continua să graviteze împreună cu ea! În sfârşit, mii de alte argumente însoţite de blesteme şi ameninţări furioase sau de-a dreptul caraghioase – ca de pildă trimiterea la colţ a elevului Servadac! În ciuda protestelor, profesorul fu totuşi al doilea care fu vârât în nacelă, legat fedeleş şi ţinut de doi mateloţi. Căpitanul Servadac, ferm hotărât să nu-l lase pe Gallia, îl îmbarcase în felul acesta puţin cam brutal.

Trebuiră să se despartă de cei doi cai şi de capra Ninei! Căpitanului, lui Ben-Zuf şi Ninei li se rupea inima de durere, dar era cu neputinţă să-i ia. Dintre toate vietăţile, numai porumbelul Ninei îşi avea locul rezervat. Cine ştie, dealtfel, dacă acest porumbel nu va servi ca sol între pasagerii din nacelă şi vreun colţ al globului pământesc?

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop se îmbarcară şi ei la invitaţia căpitanului. Acesta tot mai călca, împreună cu credinciosul lui Ben-Zuf, pe solul gallian.

— Haide, Ben-Zuf, e rândul tău, îi spuse.

— După dumneavoastră, domnule căpitan!

— Nu, trebuie să rămân ultimul pe bord, ca un căpitan silit să-şi părăsească nava!

— Totuşi.

— Haide, când îţi spun!

— Mă supun ordinului! Răspunse Ben-Zuf.

Ben-Zuf încălecă peste marginea nacelei. Căpitanul Servadac urcă după el.

Ultimele legături fură tăiate, iar balonul se înălţă maiestuos în atmosferă.