Capitolul XVI.

În care căpitanul Servadac şi Ben-Zuf pleacă şi se întorc precum au plecat.

Era adevărat. De când îşi făcea onorabilul negoţ dea lungul coastelor, Isac Hakhabut fura la cântar. Îl cunoaşteţi şi ca atare nu vă veţi mira. Dar în ziua când din vânzător se preschimbase în cumpărător, înşelătoria se întorsese împotriva lui. Averea i se datora în primul rând acestui dinamometru ce arăta cu un sfert mai mult, aşa cum Isac recunoscu – ceea ce îngădui profesorului să-şi reia calculele şi să le stabilească pe o bază precisă.

Atunci când pe Pământ cântarul arăta o greutate de un kilogram, în realitate obiectul cântărit nu avea decât 750 g. Deci, din greutatea Galliei trebuiau să scadă un sfert. Se înţelege că bazându-se pe o masă a cometei mai mare cu un sfert, calculele profesorului nu puteau să se potrivească cu adevăratele poziţii ale Nerinei, de vreme ce masa Galliei era aceea care o influenţa.

Palmyrin Rosette, mulţumit că-l snopise conştiincios pe Isac Hakhabut, se puse de îndată pe treabă, ca să sfârşească odată cu Nerina.

Se înţelege cât a fost de batjocorit după aceea Isac Hakhabut! Ben-Zuf îi tot spunea că va fi pus sub urmărire pentru că fura la cântar, că cercetările erau în curs şi că va fi deferit poliţiei corecţionale.

— Dar unde şi când? Întreba el.

— Pe Pământ, la întoarcerea noastră, pungaş bătrân! Răspundea Ben-Zuf amabil.

Dezgustătorul individ trebui să se închidă în gaura lui întunecoasă şi să se arate cât mai puţin cu putinţă.

Încă două luni şi jumătate mai despărţeau pe gallieni de ziua în care nădăjduiau să se întâlnească iar cu Pământul. Din 7 octombrie cometa intrase în zona planetelor mici acolo unde o captase pe Nerina.

La 1 noiembrie, jumătate din zona unde gravitează aceste asteroide a căror origine se datorează pesemne exploziei unei planete care se rotea între Marte şi Jupiter, fusese, din fericire, străbătută. În cursul acestei luni, Gallia urma să parcurgă un arc de 40 de milioane leghe pe orbita ei, apropiindu-se până la 78 de milioane leghe de Soare.

Temperatura se îmblânzise – atingea cam 10-12 grade sub zero. Totuşi nu se arăta nici un semn de dezgheţ. Suprafaţa mării era tot îngheţată, iar cele două vase cocoţate pe piedestalul lor de gheaţă se înălţau deasupra abisului.

Atunci fu pusă din nou pe tapet chestiunea englezilor lăsaţi pe insuliţa Gibraltar. Nu se îndoiau că avuseseră de suferit de pe urma năprasnicului ger gallian.

Căpitanul Servadac rezolvă problema într-un fel care făcea cinste generozităţii sale. El spuse că, în ciuda primirii proaste de care avuseseră parte când cu vizita Dobrânei, se cuvenea să intre din nou în legătură cu ei, pentru a-i pune la curent cu ceea ce fără îndoială nu ştiau. Întoarcerea pe Pământ care, la urma urmei, nu va fi decât rezultatul unei noi ciocniri, prezenta cumplite primejdii. Erau deci datori să-i prevină pe englezi şi chiar să-i convingă că trebuiau să înfrunte pericolele împreună.

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop îşi însuşiră cu totul ideea căpitanului Servadac. Era la mijloc o problemă de omenie care nu putea să-i lase indiferenţi.

Dar cum să ajungă în acea perioadă până la insuliţa Gibraltar? Pe mare, bineînţeles, adică profitând de sprijinul solid pe care-l oferea încă gheaţa.

Era dealtfel singurul mijloc de a călători de la o insulă la cealaltă, căci după dezgheţ nici un alt fel de comunicare nu mai era cu putinţă. Într-adevăr, nu se mai puteau bizui nici pe goeletă, nici pe tartană. Cât despre şalupa cu aburi, să o foloseşti în felul acesta ar fi însemnat să consumi câteva tone de cărbuni, care fuseseră puşi cu multă grijă deoparte, pentru cazul în care ar fi trebuit să se întoarcă pe Insula Gurbi.

Mai era şi you-you-ul care fusese transformat în sanie cu pânze. Se ştie cât de repede şi de sigur străbătuse el distanţa între Pământul Cald şi Formentera.

Dar era nevoie de vânt ca să-l pună în mişcare, iar vântul nu mai bătea pe suprafaţa Galliei. După dezgheţ, cu vaporii produşi de căldura verii, atmosfera galliană va fi din nou tulburată? Cine ştie? Lucrul era chiar de temut. Dar acum liniştea era desăvârşită, iar you-you-ul nu putea să ajungă până la insuliţa Gibraltar.

Mai rămânea posibilitatea de a face drumul pe jos sau cu patinele. Distanţa era foarte mare – aproape o sută de leghe. Puteau oare să încerce să o străbată în chipul acesta?

Căpitanul Servadac se oferi să aducă la îndeplinire această sarcină. 25 până la 30 de leghe pe zi, adică vreo 2 leghe pe oră, nu puteau să-l înspăimânte pe un om atât de antrenat la patinaj. În opt zile s-ar putea aşadar întoarce la Pământul Cald, după ce va fi vizitat pe cei din Gibraltar. O busolă ca să se orienteze, o oarecare cantitate de carne rece, o maşină cu spirt ca să fiarbă cafea, n-avea nevoie de mai mult, iar încercarea ce oferea destule riscuri se potrivea bine cu firea lui aventuroasă.

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop stăruiră să plece în locul lui, sau să-l însoţească. Dar căpitanul Servadac nu primi. În caz că se va întâmpla o nenorocire, era mai bine să rămână la Pământul Cald atât contele cât şi locotenentul. Fără ei ce s-ar alege de tovarăşii lor în momentul întoarcerii? Contele Timaşev trebui să se dea bătut. Căpitanul Servadac nu primi să ia decât un singur însoţitor – pe credinciosul lui BenZuf. Îl întrebă dacă se învoieşte.

— Dacă mă învoiesc? Ei drăcia dracului! Strigă BenZuf. Auzi, dacă mă învoiesc! Un prilej atât de bun sămi dezmorţesc şi eu picioarele! Şi, pe urmă, credeţi că v-aş fi lăsat să vă duceţi singur?!

Plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi, 2 noiembrie. Fără îndoială, dorinţa de a veni în ajutorul englezilor, de a-şi îndeplini datoria de om era principalul mobil care-l mâna pe căpitanul Servadac. Dar poate că în mintea lui de gascon se înfiripase şi un alt gând. Nu-l împărtăşise nimănui şi bineînţeles nu voia să-i spună nimic nici contelui Timaşev. Oricum ar fi fost, Ben-Zuf pricepu că „era ceva la mijloc” când în ajunul plecării căpitanul îi zise:

— Ben-Zuf, poate o să găseşti în magazia generală nişte pânză cu care să faci un drapel tricolor?

— Da, domnule căpitan, răspunse Ben-Zuf.

— Ei bine, fă drapelul pe ascuns, pune-l în raniţa ta şi ia-l cu tine.

Ben-Zuf nu mai întrebă nimic şi ascultă.

Care era planul căpitanului Servadac şi de ce nu le spunea el nimic tovarăşilor săi? Înainte de a-l dezvălui, trebuie să spunem câteva cuvinte despre un fenomen psihologic, care deşi nu făcea parte din fenomenele cereşti, nu era mai puţin natural decât ele – date fiind slăbiciunile omeneşti.

De când Gallia se apropia din nou de Pământ, poate că, printr-o mişcare contrarie, contele Timaşev şi căpitanul Servadac tindeau să se îndepărteze unul de celălalt. Poate că nici nu-şi dădeau bine seama de acest lucru. Gândul fostei lor rivalităţi, dată cu desăvârşire uitării în timpul celor 22 de luni de trai comun, le venea puţin câte puţin în minte şi de aici şi în suflet. Ajunşi din nou pe Pământ, aceşti tovarăşi de aventură nu vor deveni iar rivalii de altădată? Dacă ai fost gallian nu înseamnă că ai încetat să fii om. Doamna de L. poate era tot liberă. Ba chiar ar fi însemnat să o jigneşti punând acest lucru la îndoială!

În sfârşit, cu voia sau fără voia lor, o oarecare răceală se ivise între conte şi căpitan. S-a putut dealtfel vedea că niciodată nu existase între ei o adevărată intimitate, ci numai o prietenie născută din împrejurările în care se găseau.

Aşa stând lucrurile, iată care era planul căpitanului Servadac – plan care ar fi pricinuit poate o nouă ciocnire între el şi contele Timaşev. Din aceste motive îl şi ţinuse secret. Planul – trebuie s-o recunoaştem – era demn de mintea plină de fantezie care îl zămislise.

Se ştie că englezii, ţintuiţi de stânca lor, stăpâniseră mai departe insuliţa Gibraltar în numele Angliei. Fuseseră în drept dacă postul s-ar fi întors pe Pământ în bune condiţii. Cel puţin teritoriul ocupat navea să le fie disputat.

Or, în faţa Gibraltarului se afla insuliţa Ceuta. Înainte de ciocnire, Ceuta aparţinea spaniolilor şi se înălţa deasupra uneia din marginile strâmtorii. Dar Ceuta, părăsită, revenea primului ocupant. Deci, ceea ce i se părea foarte nimerit căpitanului Servadac era să se ducă pe stânca Ceuta, să o ia în stăpânire în numele Franţei şi să înfigă acolo drapelul francez.

„Cine ştie, îşi spunea el, dacă Ceuta nu va ajunge cu bine pe Pământ şi nu va domina vreo Mediterana importantă? Ei bine, pavilionul francez împlântat pe această stânca va justifica pretenţiile Franţei!”

Iată de ce, fără să sufle o vorbă, căpitanul Servadac şi ordonanţa lui, Ben-Zuf, plecară spre a o cuceri. Trebuie să recunoaşteţi că Ben-Zuf era omul făcut săşi înţeleagă căpitanul. Să cucerească o stânca pentru Franţa! Să le dea cu tifla englezilor! Fireşte că-i era pe plac!

Numai după plecare, la poalele falezei, după ce-şi luaseră rămas bun şi cei doi cuceritori se găsiră singuri, află Ben-Zuf de planul căpitanului său.

Şi atunci se păru că vechile refrene de la regiment îi veniră iar în minte, căci cu o voce răsunătoare începu să cânte:

Soarele se ridica.

Şi razele lui, săgeţi, Ne-mpungeau în Africa, Înainte, măi băieţi!

Căpitanul Servadac şi Ben-Zuf, îmbrăcaţi bine, ordonanţa cu raniţa în spate şi ducând cele trebuincioase călătoriei, amândoi cu patinele în picioare, se avântară pe uriaşa întindere albă şi pierdură repede din ochi înălţimile Pământului Cald.

Călătoria se petrecu în linişte. Distanţa fu parcursă cu câteva popasuri, în timpul cărora luau împreună masa şi se odihneau. Temperatura devenea suportabilă chiar în timpul nopţii şi, la numai trei zile după plecarea lor, la 5 noiembrie, cei doi eroi ajunseră la câţiva kilometri de insuliţa Ceuta.

Ben-Zuf ardea de nerăbdare. Dacă ar fi trebuit să dea un asalt, viteazul soldat n-ar fi şovăit să se transforme în coloană sau chiar în „careu”, ca să respingă cavaleria duşmană.

Era dimineaţă. Ţinuseră bine linia dreaptă încă de la plecare, cu ajutorul busolei. Stânca Ceuta se ivea la vreo 5-6 km în mijlocul razelor de soare, la apus.

Cei doi căutători de aventuri se grăbeau să pună piciorul pe acea stâncă. Deodată, la o distanţă de numai 3 km aproximativ, Ben-Zuf, care avea o privire pătrunzătoare, se opri şi zise:

— Domnule căpitan, ia uitaţi-vă acolo!

— Ce e, Ben-Zuf?

— Se mişcă ceva pe stâncă.

— Să mergem înainte, răspunse căpitanul Servadac.

În câteva clipe străbătură doi kilometri. Încetinind goana, căpitanul Servadac şi Ben-Zuf se opriră în cele din urmă din nou.

— Domnule căpitan!

— Ce e, Ben-Zuf?

— Zău că este cineva pe Ceuta şi ne face semne. Parcă îşi întinde braţele ca după un somn prea lung.

— Ei drăcie! Strigă căpitanul Servadac, nu cumva sosim prea târziu?

Cei doi merseră mai departe şi curând după aceea Ben-Zuf strigă:

— Vai, domnule căpitan, este un telegraf!

Pe insula Ceuta funcţiona într-adevăr un telegraf, asemănător cu cele bazate pe un sistem de semafoare.

— Ei drăcie! Strigă căpitanul. Dar dacă e telegraf, înseamnă că l-a pus cineva acolo.

— Afară de cazul că pe Gallia telegrafele cresc ca nişte copaci! Zise Ben-Zuf.

— Şi dacă dă din mâini, înseamnă că cineva îl pune în mişcare.

— Ei, fir-ar să fie!

Hector Servadac, foarte înciudat, privi spre nord.

Acolo, la marginea zării se înălţa stânca Gibraltarului şi i se păru că un al doilea telegraf, aşezat în vârful insuliţei, răspundea chemărilor primului.

— Au ocupat Ceuta, strigă căpitanul Servadac, iar sosirea noastră e semnalizată acum la Gibraltar.

— Şi atunci, domnule căpitan?

— Atunci, Ben-Zuf, trebuie să ne punem în cui pofta de cucerire şi să facem haz de necaz!

— Ei, totuşi, domnule căpitan, dacă nu-s decât vreo cinci-şase englezi care apără Ceuta?

— Nu, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac. Neau luat-o înainte şi, dacă argumentele mele nu-i hotărăsc să ne cedeze locul, nu mai e nimic de făcut.

Foarte plouaţi, Hector Servadac şi Ben-Zuf sosiră la poalele stâncii. În clipa aceea ţâşni o santinelă ca împinsă de un arc.

— Cine-i acolo?!

— Prieteni! Franţa!

— Anglia!

Acestea fură primele cuvinte, după care patru oameni se iviră în partea de sus a insuliţei.

— Ce vreţi? Întrebă unul din oameni, care făcea parte din garda Gibraltarului.

— Vreau să vorbesc cu şeful vostru, răspunse căpitanul Servadac.

— Cu comandantul Ceutei?

— Cu comandantul Ceutei, de vreme ce Ceuta are un comandant.

— Am să-l anunţ, răspunse soldatul englez.

După câteva minute, comandantul Ceutei, în mare ţinută, înainta spre primele stânci ale insuliţei.

Era maiorul Oliphant în persoană. Nu mai încăpea nici o îndoială. Ideea pe care o avusese căpitanul Servadac, de a ocupa Ceuta, o avuseseră şi englezii, dar o înfăptuiseră înaintea lui. După ce ocupaseră stânca, săpaseră un post pe care-l întăriră ca pe o cazemată. Aduseseră aici hrană şi combustibil cu barca comandantului Gibraltarului, înainte ca marea să fi îngheţat.

Un fum gros, care ieşea chiar din stânca, dovedea că se aprinsese aici în timpul iernii galliene un foc straşnic şi că garnizoana nu suferise de asprimea frigului. Într-adevăr, soldaţii englezi erau tare rotofei şi, cu toate că, poate, nu voia să recunoască, maiorul Oliphant se cam îngrăşase.

Dealtfel, englezii din Ceuta nu erau prea izolaţi pentru că numai patru leghe îi despărţeau de Gibraltar. Ei rămâneau în permanentă legătură, fie că străbăteau vechea strâmtoare, fie că puneau în mişcare telegraful.

Trebuie să adăugăm chiar că în acest timp generalul Murphy şi maiorul Oliphant nu-şi întrerupseseră partidele de şah. Mişcările lor, pregătite îndelung, erau transmise prin telegraf.

Cei doi preacinstiţi ofiţeri imitau în felul acesta cele două societăţi americane care în 1846, în pofida ploii şi a furtunii, au jucat „telegrafic” o celebră partidă de şah între Washington şi Baltimore.

E de prisos să adăugăm că, între generalul Murphy şi maiorul Oliphant, era vorba tot de partida începută pe vremea vizitei căpitanului Servadac la Gibraltar.

Acum, maiorul aştepta foarte rece să afle ce vor de la el cei doi străini.

— Maiorul Oliphant, nu-i aşa? Spuse căpitanul Servadac, salutând.

— Maiorul Oliphant, guvernator al Ceutei, răspunse ofiţerul, adăugând: cu cine am cinstea să stau de vorbă?

— Căpitanul Servadac, guvernator general al Pământului Cald.

— Ah! Foarte bine, răspunse maiorul.

— Domnule, reluă atunci Hector Servadac, îmi daţi voie să-mi exprim mirarea văzându-vă instalaţi în calitate de comandant pe ceea ce a rămas dintr-o fostă proprietate spaniolă?

— Vă dau, domnule căpitan.

— Pot să îndrăznesc să vă întreb cu ce drept?

— Cu dreptul primului ocupant.

— Cum nu se poate mai bine, domnule maior. Dar nu credeţi că spaniolii, care au devenit oaspeţii Pământului Cald, ar putea să o revendice cu oarecare drept?

— Nu cred, domnule căpitan.

— Şi de ce, mă rog?

— Pentru că tocmai aceşti spanioli au cedat stânca Ceuta Angliei, cu depline drepturi de proprietate.

— Prin contract, domnule maior?

— Printr-un contract, făcut după toate formele legale.

— Nu, zău?

— Au primit chiar în aur englezesc, căpitane Servadac, preţul acestei concesiuni importante.

— Iată de ce Negrete şi tovarăşii lui aveau atâţia bani în buzunar, strigă Ben-Zuf.

Într-adevăr, aşa se petrecuseră lucrurile cum spusese maiorul Oliphant. Vă amintiţi că cei doi ofiţeri se duseseră în secret în insula Ceuta, în timp ce spaniolii se mai găseau acolo. De unde şi cedarea, uşor de obţinut, a insuliţei în folosul Angliei.

Argumentul pe care se bizuise căpitanul Servadac cădea de la sine. Aşadar, înfrângere completă a cuceritorului şi a şefului său de stat-major. De aceea se feri să stăruie sau să lase să i se ghicească proiectele.

— Aş putea să aflu cărui fapt îi datorez cinstea acestei vizite? Urmă atunci maiorul Oliphant.

— Domnule maior, am venit să vă fac un serviciu tovarăşilor dumneavoastră şi dumneavoastră personal.

— Ah! Făcu maiorul cu tonul cuiva care e convins că n-are nevoie de serviciile nimănui.

— Poate că, domnule maior, nu sunteţi la curent cu ceea ce s-a întâmplat şi nu ştiţi că stâncile din Gibraltar şi Ceuta aleargă prin lumea solară la suprafaţa unei comete?

— O cometă? Repetă maiorul cu un surâs foarte neîncrezător.

În câteva cuvinte, căpitanul Servadac îi vorbi despre rezultatele întâlnirii Galliei cu Pământul, dar ofiţerul englez nici măcar nu clipi. Apoi adăugă că aveau toate şansele să se întoarcă pe globul pământesc şi că era poate nimerit ca locuitorii Galliei să-şi unească eforturile pentru a se feri de primejdiile noii ciocniri.

— Deci, domnule maior, dacă mica dumneavoastră garnizoană şi aceea din Gibraltar ar vrea să emigreze pe Pământul Cald.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule căpitan, răspunse cu răceală maiorul Oliphant, dar nu putem să ne părăsim postul.

— De ce?

— Nu avem ordin de la guvernul nostru, iar plicul adresat amiralului Fairfax mai aşteaptă încă trecerea curierului.

— Dar vă repet că nu mai suntem pe globul pământesc şi că în mai puţin de două luni cometa se va întâlni din nou cu Pământul!

— Nu mă îndoiesc, domnule căpitan Servadac, căci pesemne Anglia a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca s-o atragă spre ea!

Era limpede că maiorul nu credea o vorbă din tot ce-i spunea căpitanul.

— Cum vreţi! Urmă acesta. Vă încăpăţânaţi să păziţi aceste două posturi, Gibraltarul şi Ceuta?

— Bineînţeles, domnule căpitan, de vreme ce străjuiesc intrarea Mediteranei.

— Oh! Poate că nu va mai fi nici o Mediterana, domnule maior!

— Va fi întotdeauna o Mediterana, dacă aşa îi convine Angliei. Dar iertaţi-mă, domnule căpitan Servadac. Comandantul Murphy îmi transmite prin telegraf o mişcare teribilă. Îmi daţi voie.

Căpitanul Servadac, răsucindu-şi mustaţa de parcă vroia să şi-o smulgă, întoarse maiorului salutul pe care acesta i-l adresase. Soldaţii englezi intrară din nou în cazemata lor, iar cei doi cuceritori se găsiră singuri la poalele stâncilor.

— Ei bine, Ben-Zuf?

— Ei bine, domnule căpitan! Nu vă fie cu supărare, dar a dracului campanie am mai făcut!

— Să mergem, Ben-Zuf.

— Să mergem, domnule căpitan, răspunse Ben-Zuf care nu se mai gândea să cânte refrenul băieţilor din Africa.

Şi se întoarseră precum plecaseră, fără să fi avut prilejul să-şi desfăşoare drapelul.

Nici un incident nu tulbură întoarcerea şi în ziua de 9 noiembrie puneau din nou piciorul pe litoralul Pământului Cald. Trebuie să adăugăm că sosiseră la timp ca să asiste la un straşnic acces de furie al lui Palmyrin Rosette şi trebuie să recunoaştem că acesta avea de ce să-l capete.

Vă amintiţi că profesorul îşi reluase seria observaţiilor şi a calculelor cu privire la Nerina. Ori, tocmai le încheiase şi poseda, în sfârşit, toate elementele satelitului său! Dar Nerina, care urma să apară din nou în ajun, nu se ivise la orizontul Galliei. Captată, desigur, de vreun alt asteroid mai puternic, fugise pe când străbătea zona planetelor mici!