Capitolul XVII.

În care se vorbeşte despre marea problemă a întoarcerii pe pământ şi despre îndrăzneaţă propunere a locotenentului Prokop.

La întoarcere, Hector Servadac făcu cunoscut contelui Timaşev rezultatul vizitei pe care o făcuse englezilor. Nu-i ascunse nici faptul că Ceuta fusese vândută de spanioli care, dealtfel, n-aveau nici un drept s-o vândă, şi nu-i tăinui decât planurile sale personale.

Se hotărî deci, de vreme ce englezii nu voiau să vină pe Pământul Cald, să se lipsească de ajutorul lor. Îi preveniseră. N-aveau decât să se descurce cum or şti.

Mai rămânea să discute grava problemă a noii întâlniri ce urma să aibă loc între cometă şi sferoidul terestru.

De fapt, era o adevărată minune că în prima ciocnire căpitanul Servadac, tovarăşii lui, animalele, într-un cuvânt toate vietăţile luate de pe Pământ scăpaseră cu viaţă. Totul se datora pesemne faptului că mişcarea se modificase încet ca urmare a unor împrejurări necunoscute. Dacă Pământul număra câteva victime, aceasta o vor afla mai târziu. În orice caz, un lucru era sigur: nimeni dintre cei ce fuseseră luaţi pe Insula Gurbi ca şi la Gibraltar, pe insulele Ceuta, Madalena sau Formentera nu avusese de suferit în urma ciocnirii. Oare tot aşa avea să fie şi la întoarcere? Probabil că nu.

În ziua de 10 noiembrie se luă în discuţie această problemă importantă. Contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop se întruniră în excavaţia care le servea drept sală comună.

Bineînţeles, Ben-Zuf luă şi el parte la şedinţă. Cât despre Palmyrin Rosette, convocat după toate regulile, refuză să vină, deoarece chestiunea nu-l interesa în nici un fel. De când scumpa lui Nerina dispăruse era nemângâiat. Ameninţat să-şi piardă cometa, după cum îşi pierduse şi satelitul, dorea să fie lăsat în pace, ceea ce dealtfel şi făcură cu toţii.

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev, din ce în ce mai reci unul faţă de celălalt, nu lăsară să se vadă nimic din gândurile lor tainice şi discutară problema ţinând seama de interesul general.

Căpitanul Servadac luă primul cuvântul şi le spuse următoarele:

— Domnilor, iată-ne şi în ziua de 10 noiembrie. În cazul când calculele fostului meu profesor sunt precise – şi aşa trebuie să fie – exact peste 51 de zile va avea loc o nouă întâlnire între cometă şi Pământ. În vederea acestui fapt trebuie să luăm vreo măsură de prevedere?

— Fireşte, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev, dar avem noi oare posibilitatea să luăm astfel de măsuri şi nu suntem cu totul în voia providenţei?

— Providenţa nu ne opreşte să ne ajutăm, domnule conte, răspunse căpitanul Servadac. Dimpotrivă.

— Aveţi vreo idee de ceea ce am putea face, domnule căpitan Servadac?

— Niciuna, ăsta e adevărul.

— Cum aşa, domnilor, spuse atunci Ben-Zuf, nişte învăţaţi ca dumneavoastră, nu vă fie cu supărare, să nu fie în stare să mâne afurisita asta de cometă unde şi cum vor vrea ei?

— Mai întâi nu suntem savanţi, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac, şi apoi chiar dacă am fi, tot n-am putea face nimic. Uite, vezi, Palmyrin Rosette care, el, este un savant.

— Bădăran, spuse Ben-Zuf.

— Fie, dar un savant, şi tot nu poate împiedica Gallia să se întoarcă spre Pământ!

— Bine, dar atunci la ce serveşte ştiinţa?

— Să ştii, de cele mai multe ori, că încă nu ştii tot! Răspunse contele Timaşev.

— Domnilor, spuse locotenentul Prokop, este sigur că în această nouă ciocnire ne ameninţă diferite primejdii. Dacă îmi îngăduiţi, le voi enumera şi vom vedea dacă este posibil să le înlăturăm, sau cel puţin să le atenuăm efectele.

— Vorbeşte, Prokop, grăi contele Timaşev.

Cu toţii stăteau de vorbă atât de liniştiţi despre aceste lucruri, de ai fi zis că nu-i privesc direct.

— Domnilor, urmă locotenentul Prokop, trebuie mai întâi să vedem în ce fel se va produce noua întâlnire între cometă şi globul terestru. Vom examina după aceea împrejurările de care trebuie să ne temem şi pe cele a căror venire trebuie să o nădăjduim în fiecare din cazurile posibile.

— Nimic mai logic, răspunse căpitanul Servadac, dar să nu uităm că cei doi aştri se îndreaptă unul spre celălalt şi că viteza lor, în momentul ciocnirii, va fi de 90.000 leghe pe oră!

— Straşnice trenuri! Îndrăzni să adauge Ben-Zuf.

— Să vedem cum se va produce şocul, reluă locotenentul Prokop. Cei doi aştri se vor întâlni sau oblic sau în unghi drept unul cu celălalt. În primul caz, s-ar putea ca Gallia să n-atingă decât în treacăt Pământul, ca şi prima dată, şi, după ce-i va fi smuls câteva bucăţi, să înceapă din nou să graviteze prin spaţiu. Dar orbita ei va fi fără doar şi poate schimbată, şi vom avea foarte puţine şanse, dacă vom fi scăpat cu viaţă, să ne revedem vreodată semenii.'

— Ştiu că asta ar fi pe placul domnului Palmyrin Rosette, dar nu şi pe al nostru, remarcă, pe bună dreptate, Ben-Zuf.

— Să lăsăm, dar, deoparte această ipoteză, răspunse contele Timaşev. Îi cunoaştem destul de bine şi avantajele şi dezavantajele. Să ne întoarcem la ciocnirea directă, adică la cazul în care după ce s-a izbit de Pământ, Gallia ar rămâne lipită de el.

— Ca un neg pe obraz, spuse Ben-Zuf.

— Tăcere, Ben-Zuf, grăi Hector Servadac.

— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan.

— Să vedem dar, reluă locotenentul Prokop, care sunt eventualităţile pe care le prezintă ciocnirea directă. Înainte de toate, trebuie să admitem că, masa Pământului fiind cu mult mai mare decât a Galliei, viteza lui nu va fi încetinită de întâlnire şi că va duce cometa cu el.

— Aşa e, întări căpitanul Servadac.

— Ei bine, domnilor, în eventualitatea unei ciocniri directe, Gallia va acosta Pământul fie cu partea din suprafaţa ei pe care o ocupăm noi la ecuator, fie cu partea situată la antipodul nostru, fie, în sfârşit, cu unul sau celălalt din polii săi. Or, în toate aceste cazuri, sunt foarte multe şanse ca niciuna din fiinţele vii pe care le poartă să nu scape cu viaţă.

— Lămureşte-ne, domnule locotenent, spuse căpitanul Servadac.

— Dacă ne vom găsi, în momentul întâlnirii, pe partea din ecuator care se ciocneşte, vom fi zdrobiţi.

— Asta se-nţelege de la sine! Întări Ben-Zuf.

— Dacă suntem la antipodul acestei părţi, în afară de certitudinea de a fi şi atunci zdrobiţi, de vreme ce viteza care ne mână se va întrerupe brusc – ceea ce echivalează cu o ciocnire – mai avem şi certitudinea că vom fi asfixiaţi. Într-adevăr, atmosfera galliană se va amesteca cu atmosfera terestră şi aerul nu va mai putea fi respirat pe vârful acestui munte, înalt de 100 de leghe, pe care-l va forma Gallia pe Pământ.

— Dar dacă Gallia se ciocneşte de Pământ cu unul din polii ei? Întrebă contele Timaşev.

— În acest caz, răspunse locotenentul Prokop, vom fi fără îndoială zvârliţi şi zdrobiţi într-o cumplită prăbuşire.

— Foarte bine, spuse Ben-Zuf.

— Mai adaug că, în cazul imposibil că niciuna din aceste eventualităţi nu se va produce, vom fi totuşi negreşit arşi.

— Arşi? Spuse Hector Servadac.

— Da, căci atunci când viteza Galliei va fi oprită de obstacol, ea se va transforma în căldură, iar cometa va fi cu totul sau în parte incendiată sub influenţa unei temperaturi ce se va ridica la câteva mii de grade!

Tot ceea ce spunea locotenentul Prokop era riguros exact. Auditorii lui îl priveau şi ascultau fără vreo mirare deosebită expunerea acestor ipoteze.

— Dar, domnule Prokop, spuse Ben-Zuf, o întrebare. Dacă Gallia cade în mare?

— Oricât de adânci ar fi Atlanticul şi Pacificul, răspunse locotenentul Prokop – iar adâncimea lor nu trece de câteva leghe – pătura de apă va fi insuficientă să amortizeze şocul. Prin urmare, toate efectele de care am vorbit s-ar produce tot aşa.

— Şi pe deasupra şi înecul. Răspunse Ben-Zuf.

— Astfel, domnilor, spuse căpitanul Servadac, zdrobiţi, înecaţi, sfârtecaţi, sufocaţi sau prăjiţi, asta e soarta care ne e hărăzită, oricum s-ar produce întâlnirea!

— Da, domnule căpitan Servadac, răspunse locotenentul Prokop fără şovăire.

— Ei bine, spuse Ben-Zuf, de vreme ce aşa stau lucrurile, nu văd decât un singur lucru de făcut!

— Şi anume? Întrebă Hector Servadac.

— Să părăsim Gallia înainte de ciocnire.

— Bine, dar prin ce mijloc?

— Oh, mijlocul e foarte simplu, răspunse liniştit Ben-Zuf. Nu există.

— Poate că totuşi există. Spuse locotenentul Prokop.

Toate privirile se îndreptară spre locotenent care, cu capul în mâini, se gândea poate la vreun plan îndrăzneţ.

— Poate că există, repetă el, şi oricât de nesăbuit vi s-ar părea planul meu, cred că va trebui să-l punem în aplicare.

— Vorbeşte, Prokop, grăi contele Timaşev.

Locotenentul mai rămase câteva clipe cufundat în gânduri, apoi spuse:

— Ben-Zuf ne-a arătat singura cale de ieşire: să părăsim Gallia înainte de ciocnire.

— Dar e oare cu putinţă? Întrebă contele Timaşev.

— Da. Poate că. Da!

— Şi cum?

— Cu ajutorul unui balon!

— Un balon! Strigă căpitanul Servadac. Dar e depăşit balonul dumitale! Nici măcar în romane nu mai are preţ!

— Fiţi buni şi ascultaţi-mă, domnilor, urmă locotenentul Prokop, încruntând uşor din sprâncene. Cu condiţia să cunoaştem exact clipa în care se va produce ciocnirea, putem cu o oră înainte să ne ridicăm în atmosfera Galliei. Atmosfera ne va purta, cu necesitate, cu viteza câştigată; dar înainte de întâlnire, ea va putea să se amestece cu atmosfera terestră şi posibil ca printr-un fel de alunecare, balonul să treacă dintr-una în cealaltă fără ciocnire directă şi să se menţină în aer în timp ce se produce ciocnirea.

— Bine, Prokop, răspunse contele Timaşev, te înţelegem, şi vom face ceea ce ne-ai spus!

— Şansele sunt 99 la sută împotriva noastră! Reluă locotenentul Prokop.

— Cel puţin, căci este sigur că în clipa când mişcarea ei de translaţie se va opri, balonul va fi cuprins de flăcări.

— Şi el? Strigă Ben-Zuf.

— Şi el împreună cu cometa, răspunse Prokop. Afară doar de cazul că îmbinarea între cele două atmosfere. Ştiu eu. Mi-ar fi greu să spun. Dar e mai bine, mi se pare, ca în momentul ciocnirii să nu mai fim pe solul Galliei.

— Da! Da! Spuse căpitanul Servadac. De n-ar fi decât o singură şansă la o sută de mii, şi tot o vom încerca!

— Dar nu avem hidrogen ca să ne umflam balonul. Spuse contele Timaşev.

— Aerul cald ne va ajunge, răspunse Prokop, căci nu va fi nevoie să stăm mai mult de un ceas în aer.

— Bine, spuse căpitanul Servadac. Un montgolfier. E ceva primitiv şi, ca atare, mai uşor de fabricat. Dar învelişul?

— O să-l croim din velele Dobrânei, care sunt din pânză uşoară şi trainică.

— Că bine zici, Prokop, răspunse contele Timaşev. Găseşti răspuns la toate.

— Ura! Bravo! Strigă Ben-Zuf ca încheiere.

Într-adevăr, planul propus de locotenentul Prokop era îndrăzneţ. Pieirea coloniştilor fiind sigură în toate celelalte ipoteze, trebuiau să rişte şi încă fără nici o şovăială. Pentru aceasta trebuiau să cunoască exact nu numai ora, ci chiar minutul, ba chiar, dacă era cu putinţă, secunda în care se va produce ciocnirea.

Căpitanul Servadac se însărcina să-l întrebe el pe Palmyrin Rosette, procedând însă cu multă grijă. Deci, încă din acea vreme, începură sub conducerea locotenentului lucrările de construire a balonului. Trebuia să fie destul de mare ca să poată încăpea în el toţi locuitorii de pe Pământul Cald, în număr de 23 – căci, după refuzul lor, nu trebuiau să se mai ocupe şi de englezii din Gibraltar şi Ceuta. Pe deasupra, locotenentul Prokop hotărî să facă totul pentru ca să poată pluti cât mai mult în atmosferă, după ciocnire, dacă balonul avea să reziste. S-ar putea întâmpla să fie nevoit să caute un loc potrivit pentru aterizare şi nu trebuia ca vehiculul să-i lase tocmai atunci. De aceea luă hotărârea să ia cu sine o cantitate de combustibil, iarbă sau paie uscate, pentru a încălzi interiorul balonului. Aşa procedau altădată primii zburători cu aerostatele.

Velele Dobrânei fuseseră depozitate la FagureleNina. Erau dintr-o ţesătură foarte deasă, pe care putea s-o facă şi mai impermeabilă cu ajutorul unui lac. Toate cele trebuincioase se găseau în încărcătura tartanei şi, prin urmare, la dispoziţia locotenentului. Acesta trasă cu grijă dimensiunile benzilor ce trebuiau tăiate. Munca se efectua în bune condiţii şi toată lumea se ocupă cu cusutul benzilor, toţi, chiar şi micuţa Nina. Mateloţii ruşi, foarte obişnuiţi cu o astfel de treabă, îi învăţară şi pe spanioli cum să procedeze, aşa că în noul atelier se muncea pe rupte.

Am spus toţi, dar nu l-am socotit, bineînţeles, pe bătrânul negustor, a cărui lipsă nu o simţea nimeni, şi nici pe Palmyrin Rosette, care nu voia nici măcar să audă că se construia un balon!

Trecu o lună. Căpitanul Servadac nu avusese încă prilejul să pună fostului său profesor întrebarea privitoare la noua întâlnire între cei doi aştri. Nu te puteai apropia de Palmyrin Rosette. Treceau zile întregi fără să-l vezi. Temperatura devenise aproape suportabilă în timpul zilei, aşa că el se închidea în observatorul lui în posesia căruia intrase din nou, şi unde nu lăsa pe nimeni să intre. La o primă încercare a căpitanului Servadac răspunsese foarte urât. Disperat la culme că se întorcea pe Pământ, nu voia să se gândească deloc la primejdia generală şi nici să facă ceva pentru salvarea celorlalţi. Şi totuşi era un lucru esenţial să cunoască clipa precisă în care cei doi aştri se vor întâlni cu o viteză de 27 de leghe pe secundă. Căpitanul Servadac trebuia să aştepte cu răbdare – şi aşteptă.

În acest timp Gallia continua să se apropie treptat de Soare. Discul Pământului se mărea vizibil în ochii gallienilor. Cometa străbătuse în luna noiembrie 59 de milioane leghe şi la 1 decembrie nu se mai găsea decât la 78 de milioane leghe de Soare.

Temperatura se ridica simţitor şi totul se nărui odată cu dezgheţul. Spectacolul mării care se disloca şi se dizolva era minunat. Se auzi „marele glas al gheţurilor” după cum obişnuiesc să spună vânătorii de balene. Pe povârnişurile vulcanului şi ale litoralului, se prelingeau, pe unde apucau, primele şuviţe de apă.

Şuvoaie, apoi căderi de apă se porniră în câteva zile. Zăpezile de pe înălţimi se topeau pretutindeni.

În acelaşi timp, vaporii începură să se ridice la orizont. Încetul cu încetul se formară nori, mişcânduse repede, împinşi de vânturile care tăcuseră în timpul lungii ierni galliene. Se aşteptau pe curând la tulburări atmosferice, dar la urma urmei, ele însemnau viaţa care se întorcea pe suprafaţa cometei odată cu căldura şi lumina.

Se produseră însă şi cele două accidente prevăzute care provocară distrugerea flotei galliene. În clipa când începu ruperea gheţurilor, goeleta şi tartana se găseau încă ridicate la 100 de picioare deasupra nivelului mării. Piedestalul lor enorm se muiase şi, odată cu dezgheţul, se înclină. Baza lui, subminată de apele mai calde – aşa cum se întâmpla cu aisbergurile din Marea Arctică – ameninţa să dispară. Le era cu neputinţă să salveze cele două vase şi îi revenea balonului rolul să le înlocuiască. Prăpădul se produse în noaptea de 12 spre 13 decembrie. Ca urmare a unei ruperi de echilibru, masivul de gheaţă se dădu dintr-o dată peste cap. Hansa şi Dobrâna îşi găsiră sfârşitul, zdrobinduse de stâncile litoralului.

Nenorocirea asta pe care o aşteptau şi pe care n-o puteau înlătura îi mâhni totuşi mult pe colonişti. S-ar fi spus că pierise ceva de pe Pământ. Cât s-a văicărit Isac Hakhabut când şi-a văzut tartana nimicită dintr-o dată, cât a mai blestemat este cu neputinţă de spus. Aruncă vina pe căpitanul Servadac şi pe tovarăşii lui. Dacă nu l-ar fi silit să-şi aducă Hansa în golful de pe Pământul Cald, dacă ar fi lăsat-o în portul Insulei Gurbi, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat! Acţionaseră împotriva voinţei lui, erau răspunzători şi, după întoarcerea pe Pământ, o să deschidă el acţiune împotriva celor care-l păgubiseră!

— Ei drăcie! Strigă căpitanul Servadac. Taci odată, jupâne Isac, sau te pun în lanţuri!

Isac Hakhabut tăcu şi se întoarse iar în gaura lui.

La 14 decembrie, balonul era gata. Cusut cu grijă şi dat cu lac, era foarte trainic. Plasa fusese făcută din parâmele mai subţiri de pe Dobrâna. Nacela, construită din împletiturile de răchită care formau despărţiturile în cala Hansei, era destul de mare ca să încapă în ea 23 de persoane. Nu era vorba, de fapt, decât de o scurtă ascensiune – atât cât trebuia ca să se strecoare cu atmosfera Galliei în atmosfera terestră. Nu trebuiau să se gândească prea mult la comoditate. Mai rămânea problema ceasului, minutului şi secundei, despre care îndărătnicul, încăpăţânatul de Palmyrin Rosette nu-şi spusese încă cuvântul.

În acea epocă Gallia tăie din nou orbita lui Marte care se găsea la o distanţă de circa 56 milioane leghe. Nu aveau deci să se teamă de nimic.

Totuşi, la 15 decembrie, în timpul nopţii, gallienii crezură că le-a sunat ceasul din urmă. Avu loc un fel de cutremur. Vulcanul se mişcă de parcă ar fi fost zgâlţâit de o convulsie subterană. Căpitanul Servadac şi însoţitorii lui crezură că Gallia se desface în bucăţi şi părăsiră în mare grabă masivul zguduit.

În acelaşi timp, din observator se auziră nişte strigăte şi pe stânci se ivi nefericitul profesor, cu o bucată din luneta lui sfărâmată în mână.

Dar nimeni nu se gândi să-i plângă de milă. În noaptea neagră, un al doilea satelit părea că se roteşte în jurul Galliei. Era chiar o bucată din cometă!

Sub acţiunea unei mişcări interioare, Gallia se despicase în două – aşa cum se întâmplase odinioară cu cometa Gambart. Un enorm fragment, desprins din ea însăşi, fusese azvârlit în spaţiu şi purta cu el pe englezii din Ceuta şi pe cei din Gibraltar.