Capitolul III.

În care se va vedea că inspiraţia poetică a căpitanului Servadac este întreruptă de un şoc neplăcut.

Un gurbi nu-i altceva decât un soi de colibă, construită din bucăţi de lemn, care are un acoperiş de paie, numit de localnici „driss”. Este ceva mai mult decât un cort arab, dar mult mai puţin decât o locuinţă de piatră sau de cărămidă.

Gurbiul unde stătea căpitanul Servadac nu era, deci, la drept vorbind, decât o cocioabă, şi nu ar fi ajuns pentru nevoile locuitorilor săi dacă nu i-ar fi uşurat sarcina un vechi post militar, o clădire de piatră care slujea drept adăpost lui Ben-Zuf şi celor doi cai. Postul fusese ocupat înainte de un detaşament de geniu şi se mai găseau în el o anumită cantitate de unelte, ca: târnăcoape, sape, lopeţi etc.

Fireşte, confortul lăsa de dorit în acest gurbi. Dar el nu era decât un sălaş provizoriu. Dealtfel, nici căpitanul, nici ordonanţa sa nu erau pretenţioşi în ce priveşte hrana şi locuinţa.

„Cu puţină filosofie şi un stomac bun, repeta mereu Hector Servadac, te simţi bine pretutindeni”.

Or filosofia sa semăna cu banii de buzunar ai unui gascon, care are totdeauna câţiva în pungă, iar în privinţa stomacului, toate apele Garonei ar fi putut trece prin cel al căpitanului, fără să-l tulbure câtuşi de puţin.

Cât despre Ben-Zuf, în caz că admitem existenţa metempsihozei, el trebuie să fi fost struţ într-o viaţă anterioară; păstrase unul din acele viscere fenomenale, cu sucuri gastrice tari, care digeră la fel de bine pietre ca şi piept de pui.

Se cuvine să arătăm că cei doi locuitori ai gurbiului îşi luaseră provizii pentru o lună, că o cisternă le dădea din abundenţă apă potabilă, că furajele umpleau podul şi grajdul, şi că, pe deasupra, porţiunea de câmpie cuprinsă între Tenez şi Mostaganem, unde se aflau, era tare rodnică, putând rivaliza cu cele mai bogate şesuri ale Mitigei. Vânatul nu se arăta a fi prea sărac; şi unui ofiţer de stat major i-e îngăduit să ia cu el, în timpul deplasărilor pe care le face, o puşcă de vânătoare, din moment ce nu-şi uită instrumentele topometrice sau planşeta.

Căpitanul Servadac, după întoarcerea la gurbi, cină cu o poftă pe care plimbarea i-o aţâţase grozav de tare. Ben-Zuf ştia să gătească nemaipomenit de bine. Cu el nu trebuia să te temi de mâncăruri fade. Săra, punea oţet şi piper cu vitejie militară. Dar, după cum s-a spus, se adresa unor stomacuri care sfidau condimentele cele mai tari şi pentru care gastralgia nu avea cuvânt.

După cină, în timp ce ordonanţa strângea cu grijă ce rămăsese de la masă în ceea ce el numea „dulapul său abdominal”, căpitanul Servadac părăsi gurbiul şi se duse să ia aer, fumând pe creasta falezei.

Se lăsa noaptea. Soarele dispăruse de mai mult de o oră în spatele norilor, sub orizontul pe care şesul îl mărginea clar dincolo de cursul Şelifului. Cerul avea o înfăţişare ciudată pe care orice observator al fenomenelor cosmice ar fi remarcat-o nu fără surprindere. Către nord, cu toate că întunericul se făcuse destul de adânc pentru a împiedica privirea să vadă în depărtare, pe o rază mai mare de o jumătate de kilometru, straturile superioare, înnegurate, ale atmosferei erau îmbibate de un fel de lumină roşiatică. Nu se zăreau nici margini crestate cu regularitate, nici strălucirea razelor luminoase proiectate de un centru arzător. În consecinţă, nimic nu indica apariţia vreunei aurore boreale a cărei scânteiere minunată nu poate înflori, dealtfel, decât în înălţimile văzduhului, în regiuni mai înalte ca latitudine. Un meteorolog ar fi fost deci foarte încurcat, dacă i s-ar fi cerut să spună cărui fenomen i se datorează superba iluminaţie din această ultimă noapte a anului.

Dar căpitanul Servadac nu prea era meteorolog. De când terminase şcoala se poate presupune că nu-şi mai vârâse niciodată nasul în „cursul de cosmografie”. Şi-apoi, în seara aceea, nu-i ardea să observe sfera cerească. Hoinărea, fuma. Îl frământa oare întâlnirea care trebuia să-l pună, mâine, faţă în faţă cu contele Timaşev? În orice caz, dacă acest gând îi venea uneori în minte nu era de natură să-l pornească mai mult decât se cuvine împotriva contelui. Putem recunoaşte că adversarii nu simţeau nici un fel de ură unul faţă de celălalt, cu toate că erau rivali. Era vorba doar de rezolvat o situaţie în care, dintre doi oameni, unul era de prisos. Încolo, Hector Servadac îl considera pe contele Timaşev un om foarte manierat, şi contele nu putea să aibă decât o deosebită stimă pentru ofiţer.

La ora 8 seara, căpitanul Servadac se întoarse în unica încăpere a gurbiului în care se găseau patul lui, o măsuţă de lucru aşezată pe un suport şi câteva cufere slujindu-i de dulap. Ordonanţa gătea în clădirea de piatră a postului vecin, nu înăuntrul gurbiului, şi tot acolo se şi culca „pe o somieră din lemn bun de stejar”, cum spunea Ben-Zuf. Asta nu-l împiedica să doarmă neîntors câte douăsprezece ore în şir, întrecând şi pietrele în această privinţă.

Căpitanul Servadac, neavând prea mult chef de somn, se aşeză la masa pe care se aflau risipite instrumentele sale de lucru. Luă mecanic într-o mână creionul roşu şi albastru şi, în cealaltă, compasul reductor. Apoi, cu hârtia de calc în faţă, începu să tragă linii felurit colorate şi inegale, care nu semănau întru nimic cu desenul sever al unei schiţe topografice.

În acest timp, Ben-Zuf, neprimind încă ordinul să se ducă la culcare, încerca să doarmă, întins într-un colţ, dar cu neastâmpărul căpitanului acest lucru era greu de realizat. Şi totul se datora faptului că cel ce se aşezase la masa de scris nu era ofiţerul de stat major, ci poetul gascon. Da! Hector Servadac se lupta din ce în ce mai tare! El se-nverşuna asupra acelui rondel, chemând o inspiraţie care se lăsa grozav de mult rugată. Mânuia oare reductorul pentru a da versurilor sale o măsură riguros matematică? Folosea creionul color pentru a alterna mai bine rimele lui rebele? Aşa s-ar fi zis. În orice caz, munca era grea.

— Ei drace! Strigă deodată. De ce-oi fi ales forma catrenului, care mă obligă să aduc aceleaşi rime îndărăt ca pe nişte fugari în timp de bătălie? Fir-ar să fie! Dar voi lupta! N-o să se spună că un ofiţer francez a dat înapoi în faţa unor rime. Un mănunchi de versuri este ca un batalion. Prima companie s-a şi achitat cum trebuie. Se referea la primul catren. Înainte! Următoarele!

Rimele urmărite peste măsură de crâncen reveniră, în sfârşit, la apel, căci un rând roşu şi un rând albastru se aşternură în curând pe hârtie:

Discursuri pline de emfază De ele ce-i nevoie?

„Ce naiba tot mormăie domnul căpitan! Se întreba Ben-Zuf, întorcându-se când pe o coastă, când pe alta.

De mai bine de-un ceas se fâţâie ca un răcan care vine din permisie.”

Hector Servadac măsura cu paşi mari coliba, pradă furiei inspiraţiei poetice:

Departe de o lungă frază Inima zburdă-n voie!

„Face versuri, bineînţeles, îşi spuse Ben-Zuf, aşezându-se în colţul lui în capul oaselor. Ce meserie zgomotoasă! Nu-i chip să dormi aici!” şi scoase un mormăit.

— Ei! Ben-Zuf, ce ai? Îl întrebă Servadac.

— Nimic, domnule căpitan. Coşmarul obişnuit.

— Du-te la dracu!

— Ce n-aş da să plec la el imediat, murmură BenZuf, mai ales dacă nu face versuri!

— Animalul ăsta mi-a tăiat verva, rosti căpitanul. Ben-Zuf!

— Prezent, domnule căpitan! Răspunse ordonanţa care se ridică în picioare, cu o mână la beretă şi cu alta lipită de cusătura pantalonului.

— Nu mişca, Ben-Zuf! Nu mişca! Cel puţin acum când am prins din zbor deznodământul rondelului. Şi, cu o voce inspirată, Hector Servadac adăugă cu gesturi mari, de poet:

Credeţi, amorul meu întreg Şi sigur. Vă promit Că vă iubesc. Mă leg Şi pentru.

Servadac nu apucă să sfârşească ultimul cuvânt că împreună cu Ben-Zuf fu aruncat la pământ cu o putere îngrozitoare.