Capitolul IV.

Care permite cititorului să înmulţească la infinit semnele de mirare şi de întrebare.

De ce, chiar în acea clipă, zarea se schimbă atât de neaşteptat şi de ciudat, încât ochiul priceput al unui marinar n-ar fi putut recunoaşte linia circulară unde trebuia să se contopească cerul cu apa?

De ce marea îşi ridica valurile la o înălţime pe care savanţii refuzau să o admită până atunci?

De ce, în mijlocul vuietelor pământului care crăpa, se auzea un bubuit îngrozitor, însoţit de felurite zgomote ca scrâşnetul datorat unei ruperi violente a schelăriei globului, mugetul valurilor ciocnindu-se la o adâncime neobişnuită, şuierul aerului absorbit ca în timpul unui ciclon?

De ce, în spaţiu, această strălucire extraordinară, mai puternică decât ploaia de scântei a unei aurore boreale, strălucire care cuprindea cerul şi făcea să pălească stelele de orice mărime?

De ce bazinul mediteranean, care o clipă parcă se golise, îşi umfla din nou apele cu neasemuită furie?

De ce discul Lunii părea să se mărească nemăsurat, ca şi cum, în câteva secunde, astrul nopţilor s-ar fi apropiat de la 96 de mii la 10 mii leghe de Pământ?

De ce, în sfârşit, o nouă planetă sferică uriaşă, strălucitoare, necunoscută de cosmografi, se ivi pe cer ca să se piardă în curând pe după straturi groase de nori?

În fine, ce fenomen straniu dezlănţuise acest cataclism care a tulburat atât de adânc pământul, marea, cerul, întreg spaţiul?

Cine ar fi putut spune? Şi oare rămăsese vreun locuitor, unul singur pe tot globul pământesc care să răspundă la aceste întrebări?