Capitolul V.

În care se vorbeşte despre câteva modificări survenite în ordinea fizică a lucrurilor, fără a li se putea arăta cauza.

Totuşi, nici o schimbare nu părea să se fi produs pe porţiunea litoralului algerian, mărginită la vest de malul drept al Şelifului şi la nord de Mediterana. Cu toate că zguduitura fusese foarte puternică, nici pe acest rodnic şes, puţin vălurit ici şi colo, nici pe linia în zigzag a falezei, nici pe marea peste măsură de zbuciumată, nimic nu indica vreo modificare care să fi schimbat aspectul geografic al locului. Postul de piatră, în afara unor părţi de zid serios dislocate, rezistase destul de bine. Cât despre gurbi, se prăbuşise ca un castel de cărţi de joc peste care un copil suflă ca să-l strice. Cei doi locuitori ai săi zăceau nemişcaţi la pământ, sub acoperişul de paie căzut. Căpitanul Servadac nu-şi veni în fire decât la două ore după catastrofă. La început îşi adună gândurile cu oarecare greutate, dar primele cuvinte pe care le pronunţă – şi asta nu va surprinde pe nimeni – fură ultimele versuri ale faimosului rondel, retezate în împrejurări atât de ciudate de pe buzele sale: mă leg Şi pentru.

Apoi rosti numaidecât:

— Ei, ce s-a întâmplat?

La întrebarea pe care şi-o puse era greu de dat un răspuns. Ridicând braţul, reuşi să străpungă acoperişul de paie şi scoase capul prin spărtură.

Căpitanul Servadac privi în primul rând în jurul său. „Gurbiul la pământ!” strigă. „O fi trecut vreo trombă pe litoral!” Se pipăi. Nimic scrântit, nici măcar o zgârietură.

— Drace! Şi ordonanţa mea?

Se ridică. Apoi strigă: „Ben-Zuf!”

La vocea căpitanul Servadac, un al doilea cap trecu prin acoperiş.

— Prezent! Răspunse Ben-Zuf.

S-ar fi spus că ordonanţa nu aşteptase decât acest apel pentru a se prezenta la ordin.

— Ai vreo idee ce s-a întâmplat, Ben-Zuf? Întrebă Hector Servadac.

— Ideea mea, domnule căpitan, este că ne trăim, pare-mi-se, ultimele clipe.

— Nici gând! O trombă, Ben-Zuf, o simplă trombă.

— Trombă să fie! Răspunse filosofic ordonanţa. Naveţi vreo fractură, domnule căpitan?

— Nu, Ben-Zuf.

O clipă mai târziu, erau amândoi în picioare. Curăţară locul unde fusese gurbiul şi îşi regăsiră instrumentele, efectele, uneltele, armele aproape neatinse. Apoi ofiţerul de stat major grăi:

— Cât e ceasul?

— Cel puţin opt, răspunse Ben-Zuf, privind spre Soarele care se ridicase binişor deasupra orizontului.

— Opt!

— Cel puţin, domnule căpitan!

— Să fie oare cu putinţă?

— Da, şi trebuie să plecăm!

— Să plecăm?

— Fireşte, să mergem la întâlnirea noastră.

— Ce întâlnire?

— Întâlnirea cu contele

— Ah, la naiba, exclamă ofiţerul, eram gata să uit! Şi scoţându-şi ceasul din buzunar se îndreptă spre Ben-Zuf. Ce-ai spus adineauri, Ben-Zuf? Eşti nebun! Nu-i nici două.

— Două dimineaţa sau două după-amiază? I-o întoarse Ben-Zuf uitându-se la Soare.

Hector Servadac duse ceasul la ureche.

— Merge, constată el.

— Şi Soarele merge, răspunse ordonanţa. Într-adevăr, nu sta pe loc, având în vedere cât se înălţase deasupra zării.

— Ei, fir-ar să fie! Exclamă Servadac.

— Ce-aveţi, domnule căpitan?

— O fi ora opt seara?

— Seara?

— Da, Soarele e la vest, şi e limpede că apune.

— Să apună? În ruptul capului, domnule căpitan. Răsare, aşa cum vă văd şi mă vedeţi, ca un recrut când sună trâmbiţa. Asta-i! De când stăm de vorbă s-a ridicat şi mai sus.

— Soarele să se înalţe acum la vest?! Murmură căpitanul Servadac. Haida-de! Nu-i cu putinţă.

Totuşi, faptul era indiscutabil. Astrul strălucitor apărea acum deasupra apelor Şelifului şi parcurgea acel orizont occidental peste care până atunci trecuse a doua jumătate a arcului său diurn, Hector Servadac înţelese fără greutate că un fenomen cu totul neobişnuit, în orice caz inexplicabil, schimbase nu poziţia Soarelui în universul sideral, ci sensul însuşi' al mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Era uluitor. Imposibilul putea deci să devină realitate? Dacă ar fi avut lângă el pe unul din membrii Biroului de măsurare a longitudinii ar fi încercat să capete de la dânsul unele informaţii. Dar neputându-se bizui decât pe sine, hotărî:

— Pe legea mea, asta-i priveşte pe astronomi. Am să văd peste opt zile ce spun ziarele.

Apoi, fără să mai stea mult timp să cerceteze cauzele acestui ciudat fenomen, îi porunci ordonanţei sale:

— La drum! Oricare ar fi evenimentul care a avut loc şi chiar dacă toată mecanica terestră şi cerească ar fi întoarsă pe dos, trebuie să ajung primul pe teren ca să-i fac contelui Timaşev cinstea.

— De a înfige sabia în el, completă Ben-Zuf.

Dacă, după ce constataseră aparenta modificare în mişcarea Soarelui, Hector Servadac şi ordonanţa sa ar fi avut dispoziţia să observe transformările geografice, care se petrecuseră brusc în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, ar fi fost izbiţi, desigur, de schimbările de necrezut care se produseseră în condiţiile atmosferice, într-adevăr, ca să vorbim mai întâi despre ei doi, gâfâiau, simţeau nevoia să respire mai repede, cum se întâmplă în timpul urcuşului pe munte, de parcă aerul din jur ar fi fost mai puţin dens şi, în consecinţă, mai puţin încărcat de oxigen. Afară de asta, vocea lor era mai slabă.

Aşadar, din două una, ori asurziseră pe jumătate, ori trebuiau să admită că aerul devenise deodată mai puţin propriu transmiterii sunetelor.

Dar transformările fizice pe care le-am pomenit nu-i impresionară în acel moment nici pe căpitanul Servadac, nici pe Ben-Zuf şi amândoi se îndreptară spre Şelif, luând-o pe cărarea prăpăstioasă a falezei.

Timpul, deosebit de ceţos în ajun, se schimbase. Cerul de-o culoare foarte ciudată se acoperi în curând de nori foarte joşi, ceea ce nu-ţi mai îngăduia să desluşeşti arcul luminos pe care Soarele îl trasează din zare în zare. Se simţea în aer ameninţarea unui potop, dacă nu a unei furtuni puternice. Totuşi, aceşti vapori, din pricină că nu se condensaseră până la capăt, nu ajungeau să se prefacă în picături de ploaie.

Marea care scălda acest ţărm era pentru prima oară cu desăvârşire pustie. Nici o pânză, nici o trâmbă de fum nu se desluşea pe fundalul cenuşiu al cerului şi apei. Cât despre zări – era oare o iluzie optică?

— Păreau foarte apropiate, atât cea care mărginea câmpia, cât şi cea de dincolo de litoral. Nemărginitele depărtări dispăruseră, ca să spunem aşa, ca şi cum convexitatea globului ar fi fost mai accentuată.

Căpitanul Servadac şi Ben-Zuf, mergând cu pasul iute, fără să schimbe nici un cuvânt, ar fi trebuit să străbată în scurt timp cei cinci kilometri care se întindeau între gurbi şi locul întâlnirii. Şi unul şi celălalt simţeau în dimineaţa aceea că aveau cu totul altă constituţie fizică. Fără să-şi dea seama, erau deosebit de uşori la trup, ca şi cum ar fi avut aripi la picioare. Dacă ordonanţa ar fi vrut să-şi rostească cu glas tare gândul, ar fi zis că se simte „nu ştiu cum”.

„Fără să mai punem la socoteală că am uitat să mâncăm zdravăn”, şopti el.

Trebuie să recunoaştem că o astfel de scăpare nu intra în obiceiurile bunului soldat.

Deodată un fel de lătrat neplăcut se auzi în stânga drumului. Şi, în aceeaşi clipă, un şacal sări dintr-un tufiş. Animalul aparţinea unei specii caracteristice faunei africane, cu o blană stropită cu pete regulate, negre, şi cu o dungă neagră pe partea din faţă a labelor.

Şacalul poate fi primejdios în timpul nopţii, când vânează în haite mari. Singur e mai puţin periculos decât un câine. Ben-Zuf nu era omul să se sperie, dar nu-i plăceau şacalii, poate pentru că nu există nici o specie de a lor în fauna cartierului Montmartre.

Animalul, după ce ieşi din tufiş, se lipi de o stâncă ce măsura peste 10 metri înălţime. De acolo privea cu vădită îngrijorare spre cei doi călători. Ben-Zuf se prefăcu că-l ocheşte şi animalul, la această mişcare ameninţătoare, ajunse dintr-un salt drept în vârful stâncii, spre uimirea căpitanului şi a ordonanţei.

— Ce săritor, exclamă Ben-Zuf. A făcut un salt de cel puţin treizeci de picioare până sus!

— Aşa-i, pe legea mea! Întări căpitanul Servadac, căzând pe gânduri. N-am văzut niciodată o asemenea săritură.

Şacalul se aşeză pe picioarele de dinapoi în vârful stâncii şi se uita batjocoritor la amândoi. Ben-Zuf se aplecă după o piatră vrând să-l gonească de acolo. Piatra era foarte mare şi, cu toate acestea, nu cântărea în mâna ordonanţei mai mult decât un burete uscat.

— Şacalul dracului! Zise el. Piatra asta nu face nici cât o ceapă degerată! Dar de ce o fi atât de mare şi atât de uşoară totodată?

Totuşi, neavând nimic altceva la îndemână, azvârli cu putere aşa-zisa ceapă degerată.

Nu-l nimeri pe şacal. Dar fapta lui, dovedind intenţii nu prea paşnice, fu de ajuns să-l pună pe fugă pe prevăzătorul animal, care, trecând peste hăţişuri şi perdele de arbori, dispăru cu un şir de salturi ca un uriaş cangur de cauciuc. Iar piatra, în loc să lovească ţinta, descrise o traiectorie foarte întinsă şi, spre marea mirare a lui Ben-Zuf, căzu la mai bine de 500 de paşi dincolo de stâncă.

— Ei, drăcie! Strigă el. Mă pot lua la întrecere acum cu un obuzier de calibrul patru!

Ben-Zuf se găsea în clipa aceea la câţiva metri în faţa căpitanului, lângă un şanţ plin cu apă, larg de vreo zece picioare, pe care trebuiau să-l treacă. Îşi făcu vânt şi sări cu îndemânarea unui gimnast.

— Hei, Ben-Zuf, unde te duci? Ce te-a apucat? Ai să-ţi rupi picioarele, prostule!

Căpitanul Servadac strigă aceste cuvinte, văzând situaţia în care se afla ordonanţa sa care plutea în aer, la vreo 40 de picioare deasupra pământului.

La gândul că pe Ben-Zuf îl paşte o primejdie, Hector Servadac porni şi el să treacă şanţul; dar efortul pe care-l făcu îl duse de asemenea la o înălţime în nici un caz mai mică de 30 de picioare. Pe când urca se întâlni în drum cu Ben-Zuf care cobora. Apoi, supunându-se şi el legilor gravitaţiei, se întoarse pe pământ cu viteză sporită, dar fără să simtă o izbitură mai puternică decât dacă s-ar fi ridicat la vreo 4-5 picioare.

— Ei! Strigă Ben-Zuf izbucnind în râs. Iată-ne ajunşi saltimbanci în toată puterea cuvântului, domnule căpitan.

Hector Servadac, după câteva clipe de gândire, înainta spre ordonanţa lui şi, punându-i mâna pe umăr, spuse:

— Nu mai zbura, Ben-Zuf, şi priveşte-mă bine. Nu sunt treaz, trezeşte-mă, ciupeşte-mă până la sânge dacă trebuie. Ori suntem nebuni, ori visăm.

— Adevărul este, domnule căpitan, că asemenea lucruri nu mi s-au întâmplat până acum decât în ţara viselor, când se făcea că sunt rândunică şi că trec peste dealul Montmartre cum aş trece peste chipiul meu. Nu-i lucru curat! Ni se întâmplă ceva, dar ceva ce nu s-a mai întâmplat nimănui. Oare ceea ce se petrece ţine de vreo însuşire deosebită a coastei algeriene?

Hector Servadac era uluit.

— Să-ţi pierzi minţile, nu alta! Strigă el. Nu dormim, nici nu visăm!

Dar nu era el omul să stăruie la nesfârşit asupra acestei probleme, greu de rezolvat în asemenea împrejurări.

— La urma urmei, întâmplă-se ce s-o întâmpla! Rosti, hotărât să nu se mai mire de nimic.

— Da, domnule căpitan, zise Ben-Zuf şi, înainte de toate, să ne încheiem socotelile cu contele Timaşev.

Dincolo de şanţ se întindea o păşune de vreo jumătate de hectar, acoperită de o iarbă moale şi înconjurată de arbori sădiţi aici de vreo 50 de ani. Stejari, palmieri, roşcovi, sicomori amestecaţi cu cactuşi şi aloe, deasupra cărora se înălţau câţiva eucalipţi, alcătuiau o privelişte fermecătoare. Aceasta era arena unde trebuia să aibă loc întâlnirea între cei doi adversari.

Hector Servadac cuprinse câmpia dintr-o privire. Apoi, nevăzând pe nimeni, exclamă:

— Ei drăcie, tot noi am sosit primii la întâlnire.

— Sau ultimii! I-o întoarse Ben-Zuf.

— Cum ultimii? Dar încă nu-i nouă, răspunse Servadac, scoţându-şi ceasul pe care-l potrivise după Soare înainte de a pleca din gurbi.

— Domnule căpitan, vedeţi printre nori rotocolul acela albicios? Întrebă ordonanţa.

— Îl văd, zise căpitanul, uitându-se la un disc înceţoşat care apărea în acea clipă la zenit.

— Ei bine, urmă Ben-Zuf, rotocolul acela nu poate fi decât Soarele sau înlocuitorul lui.

— Soarele la zenit, în luna ianuarie, şi la 39° latitudine nordică? Strigă Hector Servadac.

— Chiar el, domnule căpitan, şi arată prânzul, nu vă fie cu supărare. Pare grăbit astăzi şi pun prinsoare pe chipul meu contra unui castron de cuşcuş că va apune peste trei ore.

Hector Servadac, cu braţele încrucişate, rămase câteva clipe nemişcat. Apoi după ce se învârti de jur împrejur, ceea ce îi îngădui să cerceteze diferite puncte ale zării, murmură.

— Legile gravitaţiei schimbate, punctele cardinale schimbate, durata zilei redusă cu 50 la sută! Iată lucruri care ar putea întârzia nespus de mult întâlnirea mea cu contele Timaşev! Ceva se întâmpla! Doar nu ne-am pierdut minţile, eu şi Ben-Zuf!

Nepăsătorul Ben-Zuf, pe care cel mai neasemuit fenomen cosmic îl lăsa rece, îl privea liniştit pe ofiţer.

— Ben-Zuf!

— Da, domnule căpitan!

— Nu vezi pe nimeni?

— Pe nimeni. Omul nostru o fi plecat.

— Admiţând că a plecat, martorii mei ar fi stat să mă aştepte şi, văzând că nu vin, n-ar fi întârziat să vină până la gurbi să mă caute.

— Aşa e, domnule căpitan.

— Socot deci că n-au venit!

— Şi dacă n-au venit.?

— Înseamnă cu siguranţă că n-au putut să vină. Iar contele Timaşev.

În loc să-şi sfârşească fraza, căpitanul Servadac se apropie de marginea stâncoasă care domina litoralul şi se uită dacă goeleta Dobrâna nu se zărea la câteva leghe de coastă. Contele putea, în definitiv, să vină pe mare la locul întâlnirii, aşa cum făcuse şi în ajun.

Marea era pustie şi, pentru prima oară, căpitanul Servadac observă că, deşi nu bătea nici un pic de vânt, apa era extraordinar de agitată, ca şi cum ar fi fost pusă să fiarbă vreme îndelungată la un foc puternic. Bineînţeles, goeleta n-ar fi rezistat cu uşurinţă la această hulă nefirească.

Hector Servadac remarcă pentru prima dată, plin de uimire, cât de mult se micşorase raza circumferinţei unde se contopea marea cu uscatul.

Într-adevăr, pentru un observator plasat pe creasta înaltei faleze, linia orizontului ar fi trebuit să fie la o depărtare de 40 de km. Ori întinderea pe care o puteai cuprinde cu ochii ajungea acum la cel mult 10 km, ca şi cum volumul sferei pământeşti ar fi scăzut considerabil în câteva ceasuri.

— Toate acestea sunt din cale-afară de ciudate! Spuse ofiţerul de stat major.

În acest timp, Ben-Zuf, mai uşor ca cea mai sprintenă maimuţă, se căţărase în vârful unui eucalipt. De la această înălţime cerceta continentul şi spre Tenez şi Mostaganem şi înspre sud. Apoi, după ce coborî, îl încredinţa pe căpitan că ţinutul părea cu desăvârşire pustiu.

— Spre Şelif! Zise Hector Servadac. Să ajungem la fluviu. Acolo vom afla cum stau lucrurile.

— Spre Şelif! Răspunse Ben-Zuf.

Erau cel mult 3 km de la câmpie până la fluviul pe care căpitanul Servadac intenţiona să-l treacă, pentru a ajunge mai departe până la Mostaganem. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să ajungă în oraş înainte de căderea nopţii. Prin straturile dese de nori se simţea cum Soarele asfinţeşte foarte repede şi – ciudăţenie – în loc să descrie curba oblică pe care o impunea, în acea epocă a anului, latitudinea Algeriei, cădea perpendicular pe orizont.

Mergând fără întrerupere, căpitanul Servadac chibzuia la aceste ciudăţenii. Dacă, datorită unui fenomen cu totul neobişnuit, mişcarea de rotaţie a globului se modificase, dacă, ţinând seama de trecerea Soarelui la zenit, am fi nevoiţi să admitem că ţărmul algerian fusese deplasat dincolo de ecuator, în emisfera australă, Pământul nu părea, în afară de convexitatea sa, să fi suferit vreo schimbare mai însemnată, cel puţin în această parte a Africii. Litoralul rămăsese ce-a fost întotdeauna: un şir de faleze, de plaje şi de stânci aride, roşii ca şi cum ar fi fost feruginoase. Cât cuprindeai cu ochii, coasta nu suferise nici o deformare. Nici o schimbare nu apărea la stânga, spre sud, sau cel puţin spre ceea ce căpitanul Servadac continua să numească sud, cu toate că era limpede că poziţia celor două puncte cardinale se schimbase căci, pentru moment, trebuia să te pleci în faţa evidenţei şi să recunoşti că erau aşezate invers decât până atunci. La 3 leghe depărtare se întindeau primele înălţimi ale munţilor Merjejah şi vârfurile lor îşi desenam clar pe cer profilul obişnuit.

În acest moment, în nori se făcu o spărtură şi razele oblice ale Soarelui ajunseră până pe Pământ. Nu mai încăpea îndoială că astrul, după ce răsărise la vest, apunea la est.

— Drace! Exclamă căpitanul Servadac, sunt curios să ştiu ce părere au cei din Mostaganem despre toate astea! Ce va spune ministrul de război când va afla dintr-o telegramă că, din punct de vedere fizic, colonia lui din Africa este dezorientată aşa cum n-a fost niciodată din punct de vedere moral?

— Ei, ce-o să facă! Răspunse Ben-Zuf. O să bage toată colonia africană în beciurile poliţiei.

— Şi când o să afle că punctele cardinale încalcă grav regulamentele militare?

— O să le trimită într-o companie disciplinară.

— Şi că Soarele mă orbeşte în luna ianuarie cu razele lui perpendiculare!

— Să orbească pe-un ofiţer! Trebuie împuşcat Soarele ăsta!

Da! Se putea spune că Ben-Zuf nu se încurca în ce priveşte disciplina.

Între timp, Hector Servadac şi cu Ben-Zuf se grăbeau cât puteau. Ajutaţi de extraordinara lor însuşire de a fi uşori ca fulgul, însuşire ce devenise însăşi esenţa lor, obişnuiţi acum cu decompresiunea aerului, care îi făcea să gâfâie, alergau mai iute ca iepurii şi săreau mai sprinteni decât cerbii. Nu mai mergeau pe cărarea care şerpuia pe culmile falezei şi care le-ar fi lungit drumul. O luară pe drumul cel mai scurt, ca pasărea-n zbor, cum se spune pe vechiul continent, ca albina-n zbor, cum se spune pe cel nou. Nici o piedică nu-i putea opri. Dacă întâlneau un mărăciniş se avântau pe deasupra lui, un râu, săreau peste el, un pâlc de copaci, îl treceau dintr-un salt, cu călcâiele lipite, o movilă, o depăşeau zburând. În aceste condiţii, Montmartre ar fi fost pentru Ben-Zuf doar un pas mai mare. Amândoi nu se temeau decât de un singur lucru: să nu lungească drumul pe verticală, în dorinţa lor de a-l scurta pe orizontală. Într-adevăr, abia de atingeau pământul care părea să nu mai fie decât o trambulină nespus de elastică.

În sfârşit, se iviră malurile Şelifului şi, din câteva salturi, căpitanul Servadac şi ordonanţa se şi aflau pe malul său drept. Dar acolo fură siliţi să se oprească. Podul nu mai exista, şi avea motive temeinice să nu mai fie.

— Nu mai e nici un pod! Exclamă căpitanul Servadac. Pe aici a fost probabil o inundaţie, un al doilea potop.

— Aşi! Făcu Ben-Zuf.

Cu toate acestea aveai de ce să te miri. Într-adevăr, Şeliful dispăruse. Din malul stâng nu mai rămăsese nici urmă. Malul drept, care în ajun trecea printr-o câmpie rodnică devenise un litoral. La vest, ape tumultuoase, înfuriate, nu şopotitoare, albastre şi nu gălbui, înlocuiau cât vedeai cu ochii cursul lui liniştit, ca şi cum o mare s-ar fi substituit fluviului. Aici se sfârşea acum ţinutul a cărui întindere alcătuia până ieri teritoriul Mostaganem.

Hector Servadac voi să se ştie cu cugetul împăcat. Se apropie de ţărmul ascuns sub tufele de dafin, se aplecă, scoase apă în căuşul palmei şi o duse la gură.

— Sărată! Spuse el. Marea a înghiţit în câteva ore toată partea de vest a Algeriei!

— Atunci, domnule căpitan, o să dureze mai mult decât o simplă inundaţie?

— S-a schimbat faţa lumii! Răspunse ofiţerul de stat major, clătinând din cap. Şi acest cataclism poate avea consecinţe nemărginite. Dar prietenii, camarazii mei de arme, ce-or fi păţit?

Ben-Zuf nu-l mai văzuse niciodată pe căpitan atât de mişcat. Luă o înfăţişare la fel de gravă, ca să arate că are şi el aceleaşi griji ca Hector Servadac, deşi înţelegea mai puţin ca acesta ce putuse să se petreacă. Şi-ar fi văzut chiar filosofic de treburile sale dacă nu sar fi crezut dator să împărtăşească ostăşeşte sentimentele căpitanului.

Noul litoral, conturat de fostul mal drept al Şelifului, se întindea spre nord şi spre sud, urmând o linie uşor rotunjită. Cataclismul, care se abătuse peste această parte a Africii, nu părea să-l fi atins. Rămăsese aşa cum îl înfăţişau datele hidrografice, cu pâlcurile lui de copaci, cu malul înalt tăiat în zigzag, cu covorul verde al luncilor. Numai că, în loc să fie malul unui fluviu, forma acum ţărmul unei mări necunoscute.

Dar căpitanul Servadac, cuprins de o mare îngândurare, abia avu timpul să remarce aceste schimbări, care alteraseră atât de mult aspectul geografic al regiunii. Soarele ajunsese la orizontul de est unde căzu deodată în mare ca o ghiulea. Chiar dacă ar fi fost la tropice, la 21 septembrie sau 21 martie, în perioada când taie ecliptica, trecerea de la zi la noapte nu s-ar fi făcut atât de repede. În seara aceea nu exista amurg şi se putea ca în ziua următoare să nu fie zori. Pământ, mare, cer, totul fu învăluit dintr-o dată într-un întuneric adânc.