Capitolul VI.

Care-l pofteşte pe cititor să-l urmeze pe căpitanul Servadac în prima excursie pe noul său domeniu.

Firea aventuroasă a căpitanului Servadac fiind cunoscută, cititorul va crede fără greutate că el nu s-a arătat cu totul năucit de atâtea evenimente extraordinare. Totuşi, mai puţin nepăsător ca Ben-Zuf, îi plăcea să cunoască cauza lucrurilor. Nu-i prea păsa de efect cu condiţia să poată cunoaşte pricina. Dacă stăteai să-l asculţi, a fi omorât de o ghiulea de tun nu însemna nimic, din moment ce ştiai în virtutea cărora legi ale balisticii şi pe ce fel de traiectorie sosea să te lovească drept în piept. Acesta era felul lui de a vedea lucrurile. Aşa că după ce a cercetat atât cât era de aşteptat de la temperamentul lui, consecinţele fenomenului care avusese loc, nu se mai gândea decât să-i descopere cauza.

— Drace! Exclamă el în clipa când se lăsă deodată noaptea. Trebuie să vedem toate astea la lumina zilei. Dacă va mai veni vreodată ziua, căci să mă ia naiba dacă ştiu unde s-a dus Soarele!

— Domnule căpitan, spuse Ben-Zuf, nu vreau să vă îmboldesc să luăm o hotărâre, dar ce facem acum?

— Stăm aici, şi mâine, dacă va fi un mâine, ne vom întoarce la gurbi, după ce vom face o recunoaştere pe coastă, la vest şi la sud. Cel mai însemnat lucru este să ştim unde ne găsim şi cum stăm, dacă nu putem să aflăm ce s-a întâmplat. Aşadar, după ce vom merge dea lungul coastei la vest şi la sud.

— Dacă va mai fi o coastă, îl întrerupse ordonanţa.

— Şi dacă va mai fi un sud! Continuă Servadac.

— Atunci, putem să dormim?

— Dacă, dacă vom putea.

În urma acestei permisiuni, Ben-Zuf, pe care atâtea incidente nu-l putuseră scoate din fire, se cuibări întruna din adânciturile de pe litoral şi căzu în somnul neştiutorului, care este câteodată mai adânc decât cel al drepţilor.

În ce-l priveşte pe căpitanul Servadac, el se apucă să rătăcească pe malul noii mări, în mijlocul unui furnicar de semne de întrebare care i se încrucişau în minte.

În primul rând, care putea fi întinderea catastrofei? Atinsese doar o porţiune restrânsă a Africii? Alger, Oran, Mostaganem, toate aceste oraşe învecinate scăpaseră nevătămate? Să creadă oare că prietenii, camarazii săi de subdivizie erau în clipa de faţă înghiţiţi de valuri împreună cu numeroşii locuitori de pe coastă, sau doar că Mediterana, deplasată de o zguduire oarecare a pământului, năvălise prin gurile Şelifului numai în regiunea algeriană unde se afla el? Aceasta ar explica, într-o anume măsură, dispariţia fluviului. Dar nu lămurea deloc celelalte fenomene cosmice.

Altă ipoteză. Să admită oare că litoralul african trecuse deodată în zona ecuatorială? Aceasta ar explica noul arc diurn descris de Soare ca şi lipsa crepusculului, dar nu răspundea la întrebarea de ce zile de 6 ore le înlocuiau pe cele de 12, nici de ce Soarele răsărea la vest şi apunea la est!

„Şi cu toate astea e neîndoielnic, îşi spunea căpitanul Servadac, că n-am avut azi decât o zi de 6 ore şi că punctele cardinale s-au schimbat cu 180°, cum ar zice un marinar, cel puţin în ce priveşte apusul şi răsăritul! În sfârşit, o să vedem mâine când apare Soarele, dacă mai apare.”

Căpitanul Servadac ajunsese grozav de neîncrezător. Era, într-adevăr, foarte supărător că cerul era acoperit de nori şi că nu-şi arăta obişnuita jerbă de stele. Cu toate că nu se prea pricepea la cosmografie, Hector Servadac cunoştea principalele constelaţii. Dacă ar fi avut prilejul şi-ar fi dat seama dacă Steaua polară e tot la locul ei dau dacă, dimpotrivă, o înlocuia o altă stea, ceea ce ar fi dovedit categoric că globul terestru se învârtea în jurul unei noi axe, poate în sens invers, şi ar fi lămurit multe lucruri. Dar nu se făcu nici o spărtură printre norii care păreau destul de deşi pentru a dezlănţui o furtună, şi nici o stea nu se ivi dinaintea ochilor observatorului dezamăgit.

Cât despre Lună, nu era de aşteptat să răsară, căci. În perioada aceea era tocmai Lună nouă şi, prin urmare, ea dispăruse odată cu Soarele la orizont.

Care nu fu deci surpriza căpitanului Servadac când, după o oră şi jumătate de plimbare, zări deasupra orizontului o lumină puternică ale cărei raze se cerneau prin perdeaua de nori.

— Luna! Exclamă el. Ce vorbesc, nu poate fi Luna! Oare din întâmplare neprihănita Diana îşi face şi ea de cap şi răsare la vest? Nu-i Luna! Ea n-ar revărsa o lumină atât de puternică, în afară de cazul în care s-ar fi apropiat ciudat de mult de Pământ.

Într-adevăr, lumina astrului, oricare ar fi fost el, era atât de mare, încât străbătea pânza de aburi şi peste câmpie se iviră parcă nişte palide zori.

„N-o fi Soarele? Se întrebă ofiţerul. Dar n-au trecut nici o sută de minute de când a apus la est! Şi cu toate astea, dacă nu-i nici Soarele, nici Luna, ce să fie? Vreun bolid monstruos? Ah! Pe toţi dracii! Norii ăştia blestemaţi nu se destramă odată?”

Apoi gândindu-se din nou la el îşi spuse: „Stau şi mă întreb dacă n-aş fi făcut mai bine să-mi întrebuinţez o parte din timpul pe care l-am pierdut prosteşte, învăţând astronomia! Cine ştie! Lucrurile cu care îmi sparg acum capul sunt poate foarte simple”.

Tainele acestei noi bolţi cereşti rămaseră de nepătruns. Uriaşa lumină, răspândită de un disc de o strălucire orbitoare şi de dimensiuni gigantice, scaldă în razele ei timp de o oră creasta norilor. Pe urmă – particularitate nu mai puţin surprinzătoare – discul, în loc să descrie un arc, cum face orice astru ce respectă legile mecanicii cereşti, în loc să coboare spre celălalt orizont, păru că se depărtează pe o linie perpendiculară cu planul ecuatorului, luând cu el acele zori atât de plăcute la vedere, care înseninaseră uşor atmosfera.

Totul se cufundă iar în tenebre şi nici mintea căpitanului Servadac nu scăpă de această întunecare generală. Nu mai înţelegea absolut nimic. Legile cele mai elementare ale mecanicii erau încălcate, bolta cerească semăna cu un orologiu al cărui arc principal o luase razna, planetele nu mai respectau niciuna din legile gravitaţiei, aşa că nu aveai nici un motiv să crezi că Soarele se va mai ivi vreodată la unul din orizonturile acestui glob.

Totuşi, trei ore mai târziu, astrul, fără să răsară ca de obicei, apăru din nou la vest, albind cu lumina dimineţii grămada de nori. Ziua urma nopţii, iar căpitanul Servadac, uitându-se la ceas, constată că noaptea durase exact 6 ore.

Şase ore însă nu puteau să-l mulţumească pe BenZuf. Neînfricatul adormit trebuia, aşadar, să fie deşteptat. Hector Servadac îl scutură fără milă.

— Hai, scoală-te, la drum! Îi strigă.

— Ei, domnule căpitan! Răspunse Ben-Zuf frecându-se la ochi. Nu mi-am făcut încă suma. Abia dac-am aţipit o clipă!

— Ai dormit toată noaptea!

— Dacă şi asta a fost noapte!

— O noapte de şase ore, dar o să trebuiască să te obişnuieşti cu ea!

— O să mă obişnuiesc.

— Să pornim. Nu-i timp de pierdut. Să ne întoarcem la gurbi pe drumul cel mai scurt şi să vedem ce-i cu caii noştri şi ce socot şi ei că s-a întâmplat.

— Socot fără îndoială, i-o întoarse ordonanţa, care nu se dădea în lături de la jocurile de cuvinte, că i-am „nesocotit” de ieri cu ţesălatul. De aceea, am de gând să le fac o toaletă completă, domnule căpitan!

— Bine, bine! Dar repede! Şi cum ai pus şaua pe ei, plecăm în recunoaştere. Cel puţin să ştim ce-a rămas din Algeria.

— Şi apoi?

— Apoi, dacă n-o să putem ajunge la Mostaganem pe la sud, o să ne îndreptăm spre Tenez pe la est.

Căpitanul Servadac şi ordonanţa sa o luară înapoi pe cărare, de-a lungul falezei, ca să se întoarcă la gurbi. Cum li se făcuse tare foame, nu se sfiiră să culeagă în drum smochine, curmale şi portocale, căci trebuiau doar să întindă mâna ca să le ia. Pe această parte a teritoriului, odinioară cu desăvârşire pustie şi care devenise, datorită noilor plantaţii, o livadă bogată şi întinsă, nu aveai să te temi de vreun proces-verbal.

O oră şi jumătate după ce părăsiseră ţărmul ce fusese malul drept al Şelifului, ajunseră la gurbi. Acolo, găsiră lucrurile în starea în care le lăsaseră. Nimeni, bineînţeles, nu venise în lipsa lor pe aceste meleaguri şi partea de est a teritoriului părea la fel de pustie ca şi partea de vest pe care o străbătuseră.

Pregătirile de plecare se făcură cu multă uşurinţă. Câţiva pesmeţi şi conserve de vânat umplură raniţa lui Ben-Zuf. Cât despre băutură, de apă nu duceau lipsă. Râuri multe şi limpezi brăzdau câmpia. Aceşti foşti afluenţi ai unui fluviu, ajunşi la rândul lor fluvii, se vărsau acum în Mediterana.

Zefir – calul căpitanului Servadac – şi Galette – iapa lui Ben-Zuf, numită astfel în amintirea morii din Montmartre – fură înşeuaţi cât ai clipi. Cei doi călăreţi săriră în şa şi porniră în galop spre Şelif.

Dar dacă ei avuseseră prilejul să simtă efectele scăderii greutăţii, dacă forţa lor musculară li se păruse de cel puţin cinci ori mai mare, cei doi cai suferiseră aceleaşi schimbări şi în aceeaşi proporţie. Nu mai erau acum nişte simple patrupede, ci adevăraţi hipogrifi. Picioarele lor abia atingeau pământul. Din fericire, Hector Servadac şi Ben-Zuf erau călăreţi încercaţi.

Ei străbătură în 20 de minute cei 8 kilometri care despărţeau gurile Şelifului de gurbi şi, după aceea, într-un ritm mai liniştit, începură să coboare spre sudest de-a lungul fostului mal drept al fluviului. Acest litoral păstrase aspectul său caracteristic de pe timpul când nu era decât o simplă margine a Şelifului. Dar tot malul celălalt dispăruse şi era înlocuit de orizontul marin. Aşadar, cel puţin până la limita indicată de zare, toată partea de aici a provinciei Oran, până la Mostaganem, trebuie să fi fost înghiţită de ape în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie.

Căpitanul Servadac cunoştea foarte bine acest teritoriu pe care-l cercetase mai demult. Făcuse odinioară măsurătorile pentru harta regiunii şi se putea orienta cu o exactitate desăvârşită. Scopul său era, ca, după ce va explora ţinutul pe o întindere cât mai mare cu putinţă, să întocmească un raport pe care să-l înainteze. Unde, cui şi când, nu ştia.

În timpul celor patru ore cât le mai rămăseseră până la căderea nopţii, cei doi călăreţi străbătură cam 35 km de la gurile Şelifului. Apoi poposiră lângă un cot al apei ce fusese odinioară un fluviu şi în care, cu o zi înainte, se vărsa un afluent din stânga, râul Mina, astăzi înghiţit de marea cea nouă. De-a lungul drumului nu întâlniseră ţipenie, ceea ce era destul de surprinzător.

Ben-Zuf pregăti de bine de rău un culcuş. Caii fură legaţi şi putură să pască în voie iarba deasă care acoperea malul. Noaptea trecu fără vreo întâmplare deosebită.

A doua zi, 2 ianuarie, adică în clipa când ar fi trebuit să înceapă noaptea de 1 spre 2 ianuarie după vechiul calendar terestru, căpitanul Servadac şi ordonanţa lui încălecară din nou, continuând explorarea litoralului. Plecaţi la răsăritul Soarelui, ei străbătură în cele 6 ore ale zilei o distanţă de 70 km.

Hotarul ţinutului era format, ca mai înainte, de fostul mal drept al fluviului. Doar că, la 20 km de Mina, o porţiune însemnată a malului dispăruse şi, odată cu ea, fusese înghiţită de ape anexa de la Surkelmitu şi cei 800 de locuitori ai ei. Şi cine ştie dacă nu avuseseră aceeaşi soartă şi alte oraşe mai însemnate din regiunea aceasta a Algeriei situată dincolo de Şelif, ca Mazagran, Mostaganem, Orleansville?

După ce ocoliră micul golf de curând format de spărtura malului, căpitanul Servadac regăsi marginea fluviului chiar în faţa locului pe care ar fi trebuit să se afle comuna mixtă Ami-Mussa, vechea aşezare Khamis a tribului Beni-Uragh. Dar nu mai rămăsese nici urmă din această capitală a provinciei, nici măcar din vârful Mankura, înalt de 1126 m, la poalele căruia fusese clădită.

În acea seară, cei doi exploratori făcură popas întrun colţişor cu care se sfârşea brusc noul lor domeniu. Era aproape de locul unde ar fi trebuit să se găsească însemnatul târguşor Memunturoy care pierise ca prin farmec.

— Şi eu care-mi făceam socoteala să cinez şi să dorm azi la Orleansville! Zise căpitanul Servadac, privind la marea întunecată, întinsă cât vedea cu ochii înaintea lui.

— Cu neputinţă, domnule căpitan, îl asigură BenZuf, doar dacă am merge cu vaporul până acolo.

— Să ştii, Ben-Zuf, mare noroc am avut amândoi!

— Adevărat, domnule căpitan! Ăsta-i felul nostru! Şi o să vedeţi că o să găsim noi mijlocul de a trece marea ca să dăm o raită până la Mostaganem.

— Hm! Dacă suntem pe o peninsulă, ceea ce trebuie să nădăjduim, o să ne ducem mai curând la Tenez să aflăm ce s-a întâmplat.

— Sau să povestim noi cele petrecute, răspunse cu multă înţelepciune Ben-Zuf.

La răsăritul Soarelui, 6 ore mai târziu, căpitanul Servadac putu să cerceteze noua configuraţie a teritoriului.

Din locul unde-şi petrecuseră noaptea, litoralul se întindea acum spre sud şi spre nord. Nu mai era un mal natural, ca cel dinainte al Şelifului. Vechea câmpie se sfârşea cu o surpătură recentă. Din acest colţ lipsea, cum am sus, târguşorul Memunturoy. Afară de asta, Ben-Zuf, căţărându-se pe o colină aflată în spatele lor, nu putu zări nimic decât zarea care mărginea întinsul mării. Nu se vedea nici o bucată de pământ. Deci nici urmă de Orleansville, care ar fi trebuit să se afle la 10 km spre sud-vest.

Părăsind locul de popas, căpitanul Servadac şi ordonanţa sa urmară noua lizieră mergând printre hârtoape de-a lungul câmpurilor ce se sfârşeau ca retezate şi unde arborii pe jumătate dezrădăcinaţi atârnau deasupra apei. Erau şi câţiva măslini bătrâni al căror trunchi, răsucit îngrozitor, părea tăiat cu securea.

Cei doi călăreţi mergeau acum mai încet, căci ţărmul zimţat de golfuri şi promontorii îi silea să facă nenumărate ocoluri. La apusul Soarelui, după ce străbătuseră alţi 35 de km, abia ajunseseră la poalele munţilor din Merjejah care, înainte de catastrofă, terminau în această parte lanţul Atlasului Mic. Aici lanţul muntos se surpase brusc şi se ridica prăpăstios deasupra ţărmului.

A doua zi dimineaţă, după ce trecuseră călare printr-una din trecătorile muntelui, Servadac şi BenZuf urcară pe jos unul din piscurile cele mai înalte şi îşi făcură, în sfârşit, o imagine exactă asupra porţiunii înguste a teritoriului algerian unde păreau să fie acum singurii locuitori.

O nouă coastă se întindea de la poalele muntelui Merjejah până la recentele ţărmuri ale Mediteranei, pe o lungime de aproximativ 30 km. Nici un istm nu lega acest ţinut de cel al Tenezului care pierise. Aşadar, cei doi exploratori cercetaseră nu o peninsulă, ci o insulă. De pe înălţimea pe care se afla, căpitanul Servadac se văzu silit, spre marea lui mirare, să constate că marea îl înconjura din toate părţile şi cât cuprindea cu ochii nu putu descoperi nici o fâşie de pământ.

Această insulă, de curând desprinsă din solul algerian, avea forma unui patrulater neregulat, aproape un triunghi, al cărui perimetru se desfăşura astfel: 120 km pe fostul mal al Şelifului; 35 km de la sud spre nord, mergând spre lanţul munţilor Atlasul Mic; 30 km o linie oblică ajungând până la mare şi 100 km pe vechiul litoral al Mediteranei. În total 285 km.

— Foarte bine! Grăi ofiţerul. Dar de ce-i aşa?

— Ei, de ce nu? Îi răspunse Ben-Zuf. E aşa fiindcă aşa e. Dacă aşa a vrut Dumnezeu, domnule căpitan, trebuie să ne împăcăm cu situaţia şi să vedem ce e de făcut.

Coborâră amândoi de pe munte şi se urcară din nou pe caii care păşteau liniştiţi iarba verde. În ziua aceea ajunseră până la litoralul mediteranean fără să găsească vreo urmă din orăşelul Montenotte, dispărut ca şi Tenez, din care nici măcar o casă ruinată nu se vedea în zare.

A doua zi, 5 ianuarie, făcură un marş forţat pe ţărmul mării care nu era chiar atât de intact cum îşi închipuise ofiţerul de stat major. Patru aşezări lipseau de pe coastă: Callaat-Şimah, Agmiss, Marabut şi Pointe-Basse. Capurile nu putuseră rezista cutremurului şi se desprinseseră de continent. Dealtfel exploratorii avuseseră prilejul să constate că insula lor, dacă era cu totul lipsită de locuitori, în afară de ei înşişi, în schimb fauna era reprezentată de câteva turme de rumegătoare care rătăceau pe câmpie.

Căpitanului Servadac şi ordonanţei sale le mai trebuiră cinci zile noi, adică de fapt două zile şi jumătate din cele vechi, ca să străbată perimetrul insulei. Se întoarseră deci la gurbi după 60 de ore.

— Ei, domnule căpitan, ce ziceţi? Îl întrebă Ben-Zuf.

— Dar tu?

— Iată-vă guvernatorul general al Algeriei.

— O Algerie fără locuitori!

— Ei, asta-i! Eu nu contez?

— Tu ai fi, aşadar.?

— Populaţia, domnule căpitan, populaţia.

— Şi rondelul meu? Îşi spuse Servadac, când se duse la culcare. Chiar merita să mă chinui atât ca să-l fac?