Capitolul XII.

În care, după ce s-a purtat ca un marinar destoinic, locotenentul Prokop se lasă în voia soartei.

Cormoranii care, speriaţi, îşi luaseră zborul, fugind din marabut, se îndreptaseră spre sud. Poate că în direcţia aceea se află vreo fâşie de pământ nu prea îndepărtată. Iată dar o nouă nădejde de care se agăţară exploratorii de pe Dobrâna.

Câteva ceasuri, după ce părăsiseră insuliţa, goeleta străbătea apele de curând ivite, cu fundul lor puţin adânc, acoperind acum toată peninsula Dakhul care despărţea odinioară golful Tunis de golful H'Amamat. Două zile mai târziu, după ce căutară în zadar coasta Sahelului tunisian, ajunseră la paralela 34, care ar fi trebuit să taie în locul acela golful Gabes.

Din estuarul prin care, cu şase săptămâni înainte se vărsa canalul mării sahariene, nu mai rămăsese nici urmă. Cât cuprindeai cu ochii spre vest se zărea numai apa. Totuşi, în ziua de 11 februarie, strigătul „pământ” răsună în sfârşit la cârma goeletei şi o coastă se ivi într-un loc unde, din punct de vedere geografic, nu era cazul s-o întâlneşti.

Coasta nu putea face parte din litoralul Tripolitaniei care este îndeobşte jos, nisipos, greu de desluşit de la o mare distanţă. Pe deasupra, acest litoral trebuia să se găsească cu două grade mai la sud.

Noul pământ, foarte vălurit, se-ntindea mult spre răsărit şi spre apus, închizând tot orizontul sudic. La stânga tăia în două golful Gabes, nemailăsând să se zărească insula Djerba care alcătuia capătul său cel mai înaintat. Pământul fu trecut cu grijă pe hărţile de bord şi ajunseră la concluzia că marea sahariană fusese umplută în parte de un nou continent.

— Aşadar, remarcă Hector Servadac, după ce am cutreierat Mediterana acolo unde altădată se afla continentul, iată că întâlnim continentul acolo unde trebuia să fie Mediterana.

— Şi prin părţile astea, adăugă locotenentul Prokop, nu se zăreşte nici o tartană din Malta, nici un sciabecco levantin, care se vedeau altădată atât de des pe aici.

— Trebuie să ne hotărâm acum, interveni atunci contele Timaşev, dacă mergem de-a lungul acestei coaste spre est sau spre vest.

— Spre vest, dacă îngăduiţi, domnule conte, sări ofiţerul francez. Să ştim măcar dacă dincolo de Şelif na mai rămas nimic din Algeria. Am putea lua, în trecere, pe însoţitorul meu de pe insula Gurbi, să ajungem apoi la Gibraltar şi vom afla, poate, ştiri din Europa.

— Căpitane Servadac, răspunse liniştit contele Timaşev cu rezerva lui obişnuită, goeleta vă stă la dispoziţie. Prokop, dă ordinele necesare.

— Aş avea ceva de spus, grăi Prokop, după ce cugetă câteva clipe.

— Vorbeşte.

— Vântul suflă dinspre răsărit şi se înteţeşte din ce în ce, răspunse Prokop. Numai cu ajutorul aburului am putea merge împotriva lui, dar şi atunci extrem de greu. Dimpotrivă, luând-o spre est, cu pânzele sus şi maşina în funcţiune, goeleta ar ajunge în câteva zile pe coasta egipteană şi acolo, la Alexandria sau oriunde în altă parte, vom afla aceleaşi veşti ca şi la Gibraltar.

— Aţi auzit părerea lui Prokop, domnule căpitan? Zise contele Timaşev întorcându-se spre Hector Servadac.

Oricât de mare îi era dorinţa de a se apropia de provincia Oran şi de a-l revedea pe Ben-Zuf, Hector Servadac recunoscu că Prokop avea dreptate. Briza din vest se făcea tot mai tare şi, luptând împotriva ei, Dobrâna nu putea naviga repede, în timp ce cu vântul în spate putea atinge în scurt timp coasta egipteană. Se îndreptară deci spre est. Vântul ameninţa să se transforme în furtună. Din fericire hula din larg avea aceeaşi direcţie cu goeleta şi valurile nu se spărgeau de punte.

De 15 zile încoace putuseră constata că temperatura care scăzuse simţitor nu era în medie decât de 15 până la 20 de grade. Această descreştere progresivă se datora unei cauze foarte naturale: depărtarea crescândă a globului pe noua lui traiectorie. Nu încăpea nici o îndoială. Pământul, după ce se apropiase de centrul său de atracţie până la depăşirea planetei Venus, se depărta treptat de el şi ajungea la o distanţă pe care n-o atinsese niciodată înainte. Se pare că la 1 februarie revenise la 1 milion de leghe de Soare, pe locul unde fusese la 1 ianuarie, iar de atunci depărtarea sa se mărise cu cel puţin o treime, ceea ce reieşea nu numai din scăderea temperaturii, ci şi din aspectul discului solar, vădit redus. Văzut din Marte, ar fi înfăţişat aceeaşi micşorare a diametrului pentru ochii unui observator. Se putea deduce, aşadar, că Pământul ajungea pe orbita acestei planete, asemănător constituită din punct de vedere fizic. Consecinţa era că noua traiectorie pe care trebuia s-o străbată în lumea solară lua forma unei elipse foarte alungite.

Totuşi, nu fenomenele cosmice îi preocupau pentru moment pe exploratorii de pe Dobrâna. Nu-i mai îngrijorau mişcările dezordonate ale globului în spaţiu, ci doar schimbările de pe scoarţa sa, a căror întindere nu o cunoşteau încă.

Aşadar, goeleta urma, la o distanţă de două mile, linia noului ţărm, de-a lungul căruia orice vapor, dacă nu putea merge mai departe, ar fi fost fără doar şi poate pierdut, căci pe liziera acestui continent nu se zărea nici un loc unde să poată ancora. Baza lui, de care talazurile se izbeau cu furie, se ridica abruptă până la o înălţime de 200-300 de picioare. Temelia, netedă ca zidul dintre două bastioane, nu avea nici o ieşitură unde să poţi pune piciorul. Deasupra se decupa pe cer o pădure de săgeţi, de obeliscuri, de mici piramide. S-ar fi zis că era o solidificare uriaşă ale cărei cristale aveau mai mult de 1.000 m înălţime.

Dar nu acesta era aspectul cel mai ciudat al giganticului masiv. Ceea ce îi uimea nemăsurat pe exploratorii de pe Dobrâna era faptul că masivul părea „nou-nouţ”. Acţiunea atmosferică parcă nu începuse să-i macine netezimea muchiilor, claritatea liniilor, culoarea substanţei din care era alcătuit. Se profila deosebit de limpede pe cer. Toate blocurile din care era format erau lustruite şi sclipitoare, ca şi cum în clipa aceea ieşiseră din forma topitorului. Luciul lor metalic, stropit cu scânteieri aurii, amintea de pirită. Rămânea de văzut dacă masivul, aruncat de forţele lui Pluto deasupra apelor, nu era alcătuit dintr-un singur metal, asemănător cu acela pe care sonda îl adusese sub formă de pulbere de pe fundul mării. În sprijinul acestei presupuneri venea şi o altă constatare. De obicei, în orice colţ al globului te-ai afla, masele stâncoase cele mai abrupte sunt brăzdate de firicele de umezeală pe care condensarea vaporilor le formează la suprafaţa lor şi care curg şerpuind după zigzagurile povârnişurilor. Afară de asta, oricât de golaşă ar fi o faleză, nu se poate să nu crească pe ea câteva plante chircite şi câteva tufe de buruieni puţin pretenţioase. Dar aici nu se afla nimic, nici cel mai subţire firicel, nici cele mai sărăcăcioase ierburi. Nici măcar o pasăre nu însufleţea acest ţinut aspru. Nu trăia nimic, nu se mişca nimic, nici din regnul vegetal, nici din cel animal.

Echipajul de pe Dobrâna nu se mai miră deci când păsările de mare: albatroşii, pescăruşii şi goelanzii, ca şi porumbeii de stâncă veniră să-şi caute adăpost pe goeletă. Degeaba trăgeau cu puşca pentru a alunga zburătoarele care zi şi noapte stăteau prinse de catarge. Dacă li se aruncau câteva firimituri de hrană pe punte se repezeau pe loc asupra lor, bătându-se cu furie şi înghiţindu-le cu nemaipomenită lăcomie. Văzându-le atât de înfometate, era de presupus că nicăieri pe meleagurile acestea nu putuseră găsi ceva de mâncare. Oricum, pe litoralul din faţa lor nu aveau ce găsi, căci părea cu desăvârşire lipsit de plante şi de apă.

Aşa arăta coasta ciudată de-a lungul căreia pluti Dobrâna câteva zile în şir. Conturul ei se schimba uneori şi, timp de mai mulţi kilometri, avea câte o singură creastă, netedă şi puternică de parcă ar fi fost cioplită cu grijă. Apoi, într-un haos cumplit, apăreau din nou lamelele mari în formă de prismă. Dar la poalele falezei nu întâlniră nicăieri o fâşie de nisip sau un mal acoperit de pietriş, nici colţurile de stâncă obişnuite pe lângă un ţărm unde apa are o adâncime mică. Ici şi colo abia dacă se întredeschideau unele golfuleţe. Nu se vedea nici un ochi de apă dulce unde un vapor s-ar fi putut aproviziona. Pretutindeni se întindeau aceste vaste rade deschise pe trei părţi.

Dobrâna, după ce urmase linia coastei pe o distanţă de vreo 400 km, fu oprită în cele din urmă de o cotitură neaşteptată a litoralului. Locotenentul Prokop, care, ceas de ceas, trecuse pe hartă marginea noului continent, constată că în acel moment faleza se întindea de la sud spre nord. Mediterana era, aşadar, închisă în acest loc, aproape de meridianul 12? Barajul ajungea până în regiunea Italiei şi Siciliei? Aveau s-o afle în curând şi, dacă aşa stăteau lucrurile, vastul bazin ale cărui ape scăldau Europa, Asia şi Africa fusese redus la jumătate.

Goeleta, stăruind în a explora fiecare punct al noului ţărm, se îndreptă spre nord şi urcă drept spre Europa. Mergând în direcţia aceasta câteva sute de kilometri, ea trebuia să se apropie în curând de Malta, în caz că vechea insulă, ocupată pe rând de fenicieni, cartaginezi, sicilieni, romani, vandali, greci, arabi şi de cavalerii din Rhodos, fusese cruţată de cataclism.

Dar nu se întâmplă aşa. La 14 februarie, sonda scufundată în locul unde trebuia să se afle Malta, nu aduse la suprafaţă decât aceeaşi pulbere metalică, acoperită de apele mediteraneene, şi a cărei natură rămânea mai departe necunoscută.

— Distrugerile s-au întins dincolo de continentul african, le atrase atenţia contele Timaşev.

— Da, răspunse locotenentul Prokop, şi nici măcar nu putem determina limitele îngrozitorului dezastru. Ce planuri de viitor aveţi? Spre ce parte a Europei trebuie să se îndrepte Dobrâna?

— Spre Sicilia, Italia, Franţa, strigă căpitanul Servadac, unde vom putea afla în sfârşit.

— Dacă Dobrâna nu are la bord pe singurii supravieţuitori ai globului! Răspunse cu o voce gravă contele Timaşev.

Căpitanul Servadac nu mai scoase nici un cuvânt, căci tristele lui presimţiri erau aceleaşi ca şi ale contelui Timaşev. Între timp ţinta fusese schimbată şi goeleta depăşi punctul unde se încrucişau paralela şi meridianul pe care se afla insula dispărută.

Coasta se desena în continuare spre sud şi spre nord neîngăduind nici o comunicare cu golful Sydra, vechea Syrta Mare, care se întindea odinioară până la ţinuturile egiptene. Constatară de asemenea că până şi dinspre meleagurile nordice trecerea pe mare către ţărmurile Greciei şi porturile imperiului otoman nu mai era cu putinţă. Aşadar, era imposibil să treci prin Arhipelag, Dardanele, Marea de Marmara, Bosfor, Marea Neagră şi să acostezi pe ţărmul de sud al Rusiei.

Goeleta, din clipa când îşi stabilise planul de navigaţie şi începuse să-l pună în aplicare, nu va avea alt drum de ales decât cel spre vest ca să poată ajunge astfel în părţile septentrionale ale Mediteranei.

Ea încercă să execute acest proiect în ziua de 16 februarie. Dar ca şi cum elementele ar fi vrut să lupte împotriva vasului, vântul şi valurile îşi împletiră strădaniile ca să i se pună în cale. Se dezlănţui o furtună puternică, şi pentru un vapor de numai 200 de tone era deosebit de greu să ţină piept mării zbuciumate. Primejdia deveni chiar foarte mare, căci vântul bătea dintr-o parte.

Locotenentul Prokop era foarte îngrijorat. Trebuise să strângă toate pânzele, să aplece catargele până la platformă. Dar numai cu maşina cu aburi nu putea înainta împotriva furtunii. Talazuri uriaşe ridicau goeleta în aer până la 100 de picioare şi o azvârleau de la această înălţime în prăpastia dintre valuri. Elicea, învârtindu-se de cele mai multe ori în gol, nu mai muşca apa şi-şi pierdea întreaga putere. Cu toate că aburii supraîncălziţi fuseseră aduşi la o presiune maximă, Dobrâna era împinsă înapoi de uragan.

În ce port se puteau adăposti? Coasta inabordabilă nu le oferea niciunul.

Locotenentul Prokop să fie silit oare să adopte soluţia disperată de a eşua pe coastă? Se întreba dacă să facă acest lucru. Dar dacă vasul se sfărâma, ce vor deveni naufragiaţii, în caz că vor ajunge să pună piciorul pe faleza aceasta atât de abruptă? Ce resurse îi puteau aştepta pe un pământ atât de sterp? Proviziile, odată sfârşite, cum le vor reînnoi? Puteau nădăjdui să găsească dincolo de cadrul acesta neprimitor o parte cruţată de cataclism din vechiul continent?

Dobrâna încercă să ţină piept furtunii şi echipajul ei curajos şi devotat execută manevrele cu mult sânge rece. Niciunul din marinarii care credeau în destoinicia comandanţilor lor şi în soliditatea vasului nu avu o clipă de slăbiciune. Dar maşina, încălzită la maximum, duduia atât de tare, încât era adesea gata să se desfacă în bucăţi. Dealtfel, nemaiputând folosi din plin elicea şi fără pânze – căci nu putuseră ridica nici cel mai mic foc prevăzut pentru timp de furtună, deoarece uraganul l-ar fi sfâşiat pe loc – goeleta fu mânată spre coastă.

Tot echipajul urcase pe punte, înţelegând starea disperată în care-i aruncase furtuna. Pământul se afla la numai patru mile în direcţia vântului şi Dobrâna plutea în derivă într-acolo cu o viteză care nu mai lăsa nici o nădejde că va putea fi oprită.

— Puterile omului sunt mărginite, spuse locotenentul Prokop contelui Timaşev. Nu mă pot' împotrivi curentului care ne târăşte.

— Ca marinar ai făcut tot ce era cu putinţă? Îl întrebă contele Timaşev a cărui faţă nu trăda nici o emoţie.

— Tot, răspunse locotenentul Prokop. Dar în mai puţin de o oră goeleta noastră va fi aruncată pe coastă.

— În mai puţin de o oră, zise Contele Timaşev în aşa fel, încât să-l audă toată lumea, se poate întâmpla o minune.

— Nu vom scăpa decât dacă acest continent se deschide ca să lase drum de trecere Dobrânei.

— Suntem în mâna soartei! Răspunse contele Timaşev descoperindu-se.

Hector Servadac, locotenentul, marinarii, fără să tulbure tăcerea, îi urmară cuvioşi pilda.

Prokop, socotind că este cu neputinţă să se depărteze de pământ, luă atunci toate măsurile ca să atingă coasta în condiţii cât mai puţin rele. Avu grijă ca naufragiaţii, dacă scapă vreunul de mânia mării, să nu rămână fără resurse primele zile după ce vor ajunge pe noul continent. Puse să se aducă pe punte lăzi cu alimente şi butoiaşe cu apă dulce care fură legate de poloboace goale ca să plutească deasupra valurilor după sfărâmarea vasului. Într-un cuvânt, luă toate măsurile de prevedere pe care le putea lua un marinar.

Nu mai exista, într-adevăr, nici o speranţă ca goeleta să fie salvată. De-a lungul uriaşului zid nu se vedea nici un golfuleţ, nici o crăpătură unde un vas în primejdie să se poată adăposti. Dobrâna nu mai putea nădăjdui decât într-o bruscă schimbare a vântului care s-o împingă din nou spre larg sau, cum spusese locotenentul Prokop, ca printr-o minune litoralul să se deschidă pentru a o lăsa să treacă. Dar vântul nu-şi schimbă direcţia, şi n-avea să şi-o schimbe nici de aici încolo.

Peste puţin timp, goeleta nu mai era decât la o milă de coastă. Treptat vedeau cum se măreşte uriaşa faleză şi, datorită unei iluzii optice, li se părea că ea se prăvăleşte asupra goeletei ca şi cum ar fi vrut s-o strivească. În câteva clipe Dobrâna nu mai fu decât la 600 de metri de mal. Nu era nimeni pe bord care să nu fie încredinţat că se apropia ceasul de pe urmă!

— Adio, conte Timaşev, zise căpitanul Servadac întinzând mâna însoţitorului său.

— Adio căpitane, răspunse contele.

Nici nu sfârşise bine că Dobrâna ridicată de talazurile fioroase şi azvârlită spre coastă, urma să se sfarme de faleză, din clipă în clipă. Dar deodată răsună un glas:

— Hei, repede, băieţi. Ridicaţi focul! Lăsaţi lest! Ridicaţi trinca, cârma la dreapta!

Era vocea lui Prokop care, în picioare pe puntea din faţă, dădea aceste ordine. Oricât de neaşteptate erau, echipajul le execută cu iuţeală, în timp ce locotenentul, alergând spre partea din spate a vasului, puse el însuşi mâna pe roata cârmei. Ce voia locotenentul Prokop? Să conducă fără îndoială goeleta în aşa fel, încât să eşueze pe coastă cu capătul dinainte al vasului.

— Atenţiune! Strigă el mai departe. Scotele!

În acea clipă se auzi un ţipăt. Dar nu un ţipăt de groază izbucni din toate piepturile.

O crestătură a falezei, largă de cel mult 40 de picioare, se ivi între două vârfuri stâncoase. Era cel puţin un adăpost dacă nu o trecere. Dobrâna, condusă de mâna locotenentului intră cu iuţeala fulgerului şi mânată de vânt, în ea. Poate nu-i mai era dat Prokop să iasă de acolo niciodată!