Capitolul XIII.

Unde e vorba de generalul de brigadă Murphy, de maiorul Oliphant, de caporalul Pim şi de un proiectil care se pierde dincolo de zare

— Vă voi lua nebunul, dacă binevoiţi să-mi permiteţi, spuse generalul de brigadă Murphy care, după două zile de şovăială, se hotărî, în sfârşit, să facă mutarea îndelung chibzuită.

— Vă permit, de vreme ce nu pot să vă împiedic, răspunse maiorul Oliphant, cufundat în contemplarea tablei de şah.

Acestea se petreceau în dimineaţa zilei de 17 februarie – după calendarul vechi – şi se făcu seară înainte ca maiorul Oliphant să fi ripostat la mutarea generalului Murphy.

Se cuvine, dealtfel, să precizăm că partida de şah fusese începută cu patru luni în urmă şi că cei doi adversari nu făcuseră decât douăzeci de mutări. Amândoi se numărau printre elevii vestitului Philidor care susţinea că nu poţi fi un bun jucător dacă nu ştii să muţi pionii pe care el îi numea „sufletul şahului”. Prin urmare, nici un pion nu fusese pierdut cu uşurinţă până atunci. Cu atât mai mult cu cât generalul de brigadă Henage Finch Murphy şi maiorul John Temple Oliphant nu sacrificau niciodată nimic la întâmplare şi nu făceau nici cel mai mic lucru decât după o matură chibzuinţă.

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant erau doi onorabili ofiţeri ai armatei engleze, pe care soarta îi adunase laolaltă într-un post îndepărtat, unde îşi treceau timpul liber jucând şah. Amândoi în vârstă de patruzeci de ani, amândoi înalţi, amândoi cu părul roşu, cu faţa împodobită de cei mai frumoşi favoriţi din lume, în colţurile cărora se pierdeau mustăţile lor lungi, amândoi veşnic îmbrăcaţi în uniformă, veşnic netulburaţi în faţa oricărei împrejurări, foarte mândri de a fi englezi şi duşmani a tot ce nu era englezesc, dintr-un orgoliu înnăscut, ei cădeau repede de acord că anglo-saxonul este făcut dintr-o plămadă deosebită, nedescoperită încă de analizele chimice. Aceşti doi ofiţeri erau poate două sperietori din acelea care alungă păsările, dar care ştiu minunat de bine să apere câmpul încredinţat pazei lor. Cei doi englezi se simţeau oricând şi oriunde la ei acasă, chiar dacă soarta îi trimitea la câteva mii de leghe de ţara lor, şi gata mereu să colonizeze, să colonizeze până şi Luna. În ziua în care ar putea să înfigă acolo steagul britanic.

Cataclismul care adusese schimbări atât de adânci pe o porţiune a globului terestru avusese loc fără să stârnească, se cuvine s-o recunoaştem, o mirare nemăsurată nici maiorului Oliphant, nici generalului Murphy, două figuri cu adevărat excepţionale. Ei se pomeniseră deodată izolaţi, cu 11 oameni în postul pe care-l ocupau în momentul când se petrecuse catastrofa. Din stânca uriaşă, unde stăteau încazarmaţi mai multe sute de ofiţeri şi soldaţi, nu mai rămăsese decât o insuliţă îngustă, înconjurată de marea nesfârşită.

— Ah! Se mulţumise să spună maiorul. Iată ce se poate chema o împrejurare deosebită.

— Deosebită, într-adevăr! Fu tot ce răspunse generalul.

— Dar Anglia veghează.

— Întotdeauna.

— Şi vasele ei vor veni să ne repatrieze?

— Vor veni.

— Să rămânem, deci, la postul nostru.

— La postul nostru.

Dealtfel, chiar dacă ofiţerii şi cei 11 oameni ai lor ar fi vrut să-şi părăsească postul, le-ar fi venit destul de greu, căci nu aveau la îndemână decât o simplă barcă. Din locuitori ai unui continent cum fuseseră în ajun, ajunşi peste noapte insulari, cei doi ofiţeri, 10 soldaţi şi servitorul lor Kirke aşteptau cu cea mai desăvârşită răbdare clipa în care vreun vapor va veni să le dea ştiri despre patria-mamă.

În plus, aceşti oameni cumsecade aveau hrana asigurată. În subteranele insuliţei se găsea cu ce să nutreşti 13 stomacuri, fie ele şi stomacuri englezeşti, şi încă timp de cel puţin zece ani. Ei, când ai conserve de vită, bere şi brandy, totul este „all right” cum spun ei.

În ce priveşte fenomenele fizice întâmplate ca: schimbarea punctelor cardinale, scăderea forţei de atracţie pe suprafaţa Pământului, scurtarea zilelor şi nopţilor, devierea axei de rotaţie, descrierea unei noi orbite în lumea solară, nici cei doi ofiţeri, nici oamenii lor, după ce le constataseră, nu s-au sinchisit prea mult de ele.

Generalul şi maiorul puseseră din nou pe masa de şah piesele răsturnate de zguduitură şi, netulburaţi, îşi reluaseră interminabila partidă. Poate că nebunii, caii, pionii, mai uşori acum, aveau mai puţină stabilitate ca altădată, regii şi reginele mai ales, a căror mărime îi făcea să cadă mai des; dar cu oarecare grijă, Oliphant şi Murphy sfârşiră prin a pune pe picioare mica lor oaste de fildeş.

Am spus că cei zece soldaţi, prizonieri pe insulă, nu se prea sinchisiră de fenomenele cosmice. Ca să respectăm întru totul adevărul, trebuie să adăugăm totuşi că unul din aceste fenomene a fost pricina a două întâmpinări din partea lor.

Trei zile după catastrofă, caporalul Pim, ca purtător de cuvânt al celorlalţi ostaşi, ceruse o întrevedere celor doi ofiţeri. Întrevederea fiind acordată, Pim, urmat de nouă soldaţi, intră în camera generalului Murphy. Aici, cu mâna la chipiul pe care şi-l pusese puţin aplecat pe urechea dreaptă şi bine prins cu cureluşa petrecută pe sub buza inferioară, cu pieptul tare strâns în vestonul roşu şi cu pantalonii verzui prea largi, caporalul aşteptă ca şefii săi să binevoiască a-i adresa cuvântul.

Aceştia îşi întrerupseră partida de şah.

— Ce vrea caporalul Pim? Întrebă generalul Murphy, ridicând capul cu demnitate.

— Să discute mai întâi cu domnul general de brigadă despre plata oamenilor şi, în al doilea rând, cu domnul maior în legătură cu hrana lor.

— Caporalul să-şi susţină prima cerere, răspunse Murphy făcând un semn de încuviinţare.

— În ce priveşte solda, înălţimea voastră, zise caporalul Pim, acum, când zilele au scăzut la jumătate, va fi şi ea proporţional mai mică?

Generalul Murphy, luat prin surprindere, cugetă o clipă şi clătinând aprobativ din cap de câteva ori arătă că socoteşte observaţia caporalului cât se poate de binevenită. Apoi se întoarse spre maiorul Oliphant şi după un schimb de priviri cu acesta rosti:

— Caporal Pim, solda a fost calculată pe intervalul de timp care se scurge de la răsăritul Soarelui până la răsăritul Soarelui din ziua următoare. Oricare ar fi durata acestui interval, solda rămâne cât a fost. Anglia este destul de bogată ca să-şi plătească soldaţii.

Era un fel binevoitor de a arăta că armata şi gloria Angliei se contopeau într-un singur gând.

— Ura! Grăiră drept răspuns cei zece oameni, dar fără să ridice glasul mai mult decât dacă ar fi spus: „mulţumesc”.

Caporalul Pim se întoarse atunci spre maiorul Oliphant.

— Caporalul să-şi susţină a doua cerere, zise maiorul privindu-şi subalternul.

— În legătură cu hrana, înălţimea voastră, spuse caporalul Pim. Acum, că zilele n-au mai mult de şase ore, nu vom avea dreptul decât la două mese în loc de patru?

Maiorul cugetă o clipă, făcu generalului Murphy un semn de încuviinţare pentru a arăta că îl socoate pe caporalul Pim un om plin de bun simţ şi de judecată.

— Caporale, rosti el, fenomenele geografice nu au nici o putere în faţa regulamentelor militare. Dumneata şi oamenii dumitale veţi lua cele patru mese la un răstimp de un ceas şi jumătate fiecare. Anglia este destul de bogată ca să se supună legilor universului când o cere regulamentul, mai adăugă maiorul care făcu o uşoară plecăciune către generalul Murphy, fericit că aplică unui fapt nou fraza rostită de superiorul său.

— Ura! Repetară cei zece soldaţi, ceva mai puternic de astă dată, pentru a întări mulţumirea de care erau cuprinşi. Apoi, făcând stânga-mprejur, în frunte cu caporalul Pim, părăsiră în pas reglementar camera celor doi ofiţeri, iar aceştia îşi reluară fără zăbavă partida întreruptă.

Englezii de pe insulă aveau toate motivele să se bizuie pe Anglia, căci Anglia nu-şi părăseşte niciodată supuşii. Dar era, fără îndoială, foarte ocupată în aceste momente şi ajutorul, aşteptat cu atâta răbdare, nu sosi. La urma urmei, poate că nu se ştia în nordul Europei ce se petrecuse în sud.

Între timp, 49 din vechile zile de câte 24 de ore trecuseră de la memorabila noapte de 31 decembrie spre 1 ianuarie şi nici un vas englezesc sau de altă naţionalitate nu se ivise în zare. Partea de mare care se întindea la poalele insuliţei, cu toate că fusese înainte una dintre cele mai umblate de pe glob, rămânea mereu pustie. Ofiţerii şi soldaţii nu simţeau însă nici cea mai mică îngrijorare, nici cea mai mică mirare şi, prin urmare, nu se vedea la ei nici cel mai mic semn de descurajare. Toţi îşi îndeplineau serviciul ca de obicei şi făceau cu regularitate de pază. Cu tot atâta regularitate generalul şi maiorul treceau garnizoana în revistă. Toţi se simţeau, dealtfel, foarte bine datorită regimului recent care-i îngrăşa văzând cu ochii, şi dacă cei doi ofiţeri rezistau primejdiei de a deveni obezi, era doar datorită faptului că gradul lor le interzicea orice prisos de grăsime ce ar fi putut strica linia uniformei.

La urma urmei, englezii noştri îşi petreceau cum se cuvine timpul pe această insuliţă. Cei doi ofiţeri, având aceeaşi fire şi aceleaşi gusturi, se înţelegeau în orice privinţă. Dealtfel, un englez nu se plictiseşte niciodată, sau doar atunci când se află în ţara sa, şi în acest caz o face numai pentru a se conforma la ceea ce numeşte el „cant”.

În ce priveşte pe camarazii lor de arme care pieriseră, îi regretau, bineînţeles, dar cu o rezervă cu totul britanică. Având în vedere, pe de o parte, că fuseseră 1895 de oameni înainte de catastrofă şi, pe de alta, că nu se mai aflaseră decât 13 după aceea, o simplă operaţie de scădere le adusese la cunoştinţă că 1882 lipsesc la apel şi trecuseră acest lucru în raport.

Am spus că insuliţa era o rămăşiţă a unui masiv uriaş care se ridica la o înălţime de 2400 m deasupra nivelului mării – ocupată acum de 13 englezi, era singurul punct solid care se ivea din ape pe meleagurile acelea. Totuşi nu era întru totul exact. O a doua insuliţă, aproape la fel cu prima, ieşea la suprafaţă mai spre sud, la vreo 20 km depărtare. Era creasta altui masiv care se înălţa mai încolo, simetric cu cel dintâi unde se găseau englezii. Acelaşi cataclism le adusese pe amândouă la starea de stânci aproape de nelocuit.

A doua insuliţă era oare pustie sau slujea de adăpost vreunui supravieţuitor al catastrofei? Ofiţerii englezi îşi puseră această întrebare şi, mai mult ca sigur, între două mutări de şah au dezbătut problema în amănunţime. Li s-a părut probabil chiar destul de însemnată pentru a nu rămâne fără răspuns, fiindcă, într-o zi, profitând de un răstimp când era frumos, trecură braţul de apă care despărţea cele două insuliţe şi se întoarseră abia după 36 de ore.

Un simţământ de umanitate îi mânase oare să exploreze această stâncă? Un interes de altă natură? Nu vorbiră cu nimeni despre rezultatele plimbării, nici măcar cu caporalul Pim. Insuliţa era locuită? Caporalul n-avea cum să ştie. Oricum, cei doi ofiţeri Care plecaseră singuri se întoarseră tot singuri. Totuşi, în ciuda rezervei lor, caporalul Pim avu impresia că sunt mulţumiţi. Până într-atât, încât un plic gros, pregătit de maiorul Oliphant şi semnat de generalul Murphy şi purtând pecetea regimentului 33, aştepta să poată fi predat fără întârziere primului vapor care s-ar fi ivit în raza insulei. Pe acest plic sta scris: AMIRALULUI FAIRFAX Primul lord al Amiralităţii.

Regatul Unit.

Dar nici un vas nu se arăta şi la data de 18 februarie nu se restabiliseră încă nici un fel de comunicaţii între insuliţă şi administraţia din metropolă.

În ziua aceea, îndată ce se trezi, Murphy îi vorbi lui Oliphant.

— Astăzi este zi de sărbătoare pentru orice suflet cu adevărat englez.

— O mare sărbătoare, răspunse maiorul.

— Nu cred, urmă generalul, că împrejurările deosebite în care ne aflăm trebuie să împiedice pe doi ofiţeri şi zece soldaţi ai Regatului Unit să sărbătorească aniversarea regelui.

— Nici eu nu cred, răspunse maiorul Oliphant.

— Dacă maiestatea sa nu s-a pus încă în legătură cu noi, înseamnă că a socotit că nu e necesar.

— Desigur.

— Un pahar de porto, domnule maior?

— Cu plăcere, domnule general.

Băutura aceasta, care pare destinată cu precădere consumaţiei englezilor, fu înghiţită de gurile britanice, cărora li se spune în vorbirea populară „capcana cartofilor”, putând însă fi tot atât de bine poreclită „moartea vinului de porto” prin asemănarea cu „moartea vinului de Ron”.

— Şi acum, zise generalul, să trecem reglementar la urările care se obişnuiesc în asemenea ocazii.

— Reglementar, răspunse maiorul.

Chemat, caporalul Pim sosi cu buzele încă umezite de paharul de brandy de dimineaţă.

— Caporal Pim, rosti comandantul, astăzi este 18 februarie dacă socotim, aşa cum trebuie s-o facă orice bun englez, după vechiul calendar britanic.

— Da, înălţimea voastră, răspunse. Caporalul.

— Este, aşadar, aniversarea regelui.

Caporalul salută milităreşte.

— Caporal Pim, urmă generalul, cele douăzeci şi unu de lovituri de tun după cum cer dispoziţiile.

— La ordin, înălţimea voastră.

— Ah, caporale, adăugă generalul, veghează pe cât cu putinţă ca servanţilor să nu li se smulgă braţele din loc.

— Pe cât cu putinţă, răspunse caporalul care nu voia să ia asupra-şi mai mult decât trebuia.

Din numeroasele piese de artilerie, cu care era înzestrat altădată fortul, nu mai rămăsese decât un tun mare cu calibrul de 27 centimetri care se încărca pe gură. Era deci o maşină uriaşă. Cu toate că salvele de salut se trăgeau de obicei prin guri de dimensiuni măi mici, trebuia întrebuinţat acest tun de vreme ce, el singur, alcătuia toată artileria insulei. Caporalul Pim, după ce-şi vesti oamenii, se duse la reduta blindată care lăsa să treacă salva printr-un crenel oblic. Se aduse încărcătura de care era nevoie pentru cele 21 de lovituri obişnuite. Nu trebuie să mai spunem că urmau să fie trase doar cu pulbere.

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant, în mare ţinută şi cu bicornul cu pene pe cap, veniră să ia parte la operaţiune.

Tunul fu încărcat după toate regulile din „Manualul artileristului” şi voioasele detunături începură să bubuie. După fiecare lovitură, aşa cum i se recomandase, caporalul Pim veghea ca deschizătura pe unde se dădea foc pulberii să fie astupată cu grijă, pentru a se feri de explozii neaşteptate care să preschimbe în proiectile braţele celor ce încărcau tunul, fenomen ce se petrece adesea la marile serbări publice. De astă dată nu avu loc nici un accident.

Suntem datori să atragem atenţia că, în această împrejurare, straturile de aer mai puţin dense se mişcară cu mai puţin zgomot, împinse de gazele pe care le vărsa gura tunului, aşa că detunăturile nu erau atât de răsunătoare cum ar fi fost cu şase săptămâni înainte. Faptul fu un prilej de nemulţumire pentru cei doi ofiţeri. Încetaseră şi repercutările puternice ale sunetului care, izbindu-se de văgăunile stâncoase, schimba zgomotul sec al detunăturii în bubuitul îndelungat al tunetului. Nu se mai auzeau maiestuoasele bubuituri propagate la mari depărtări de elasticitatea aerului. Se înţelege dar că, în aceste condiţii, amorul propriu al celor doi englezi ce sărbătoreau aniversarea suveranului avu oarecum de suferit.

Se trăseseră 20 de lovituri. În clipa când să se încarce tunul pentru a 2l-a oară, generalul Murphy opri printr-un gest braţul servantului.

— Pune o ghiulea, zise el. Nu m-ar supăra să cunosc noua rază de acţiune a acestei arme.

— E bine ca experienţa să fie făcută, răspunse maiorul. Ai auzit, caporale?!

— La ordinele înălţimii voastre! Rosti caporalul Pim.

Unul din servanţi aduse pe un cărucior o ghiulea plină care nu cântărea mai puţin de 200 de livre, proiectil pe care de obicei tunul îl trimitea până la o distanţă de două leghe. Urmărind ghiuleaua cu ocheanul în timpul traiectoriei sale, se va putea vedea cu uşurinţă locul unde va cădea în mare şi, prin urmare, se va putea evalua cu aproximaţie raza de acţiune actuală a uriaşei guri de foc.

Tunul fu încărcat, aşezat în unghi de 42 de grade faţă de ţintă pentru a mări desfăşurarea traiectoriei sale şi la comanda maiorului ghiuleaua porni.

— Sfinte Gheorghe! Strigă generalul.

— Sfinte Gheorghe! Strigă maiorul.

Cele două exclamaţii de uimire fuseseră scoase în acelaşi timp. Cei doi ofiţeri rămaseră încremeniţi, cu gura căscată şi nu le venea să-şi creadă ochilor.

Era cu neputinţă de urmărit proiectilul asupra căruia forţa de gravitaţie îşi exercita atracţia mai puţin decât pe Pământ. Nu reuşiră nici cu ocheanele să vadă căderea ghiulelei în mare. Trebuiră deci să tragă concluzia că ea se dusese să se piardă dincolo de zare.

— Mai mult de trei leghe! Spuse generalul.

— Mai mult. Da. Sigur! Îngână maiorul.

Şi era doar o închipuire? Dar la această lovitură de tun a englezilor păru că răspunde o slabă detunătură care venea din larg.

Cei doi ofiţeri şi soldaţii de lângă ei ascultară, ciulind urechile, cu deosebită atenţie. Încă trei detunături una după alta se auziră din aceeaşi direcţie.

— O navă! Zise generalul. Şi dacă este aşa, nu poate fi decât o navă englezească.

Jumătate de oră mai târziu, cele două catarge ale unui vas se iviră în zare.

— Anglia vine la noi! Grăi generalul Murphy cu aerul omului căruia faptele îi dăduseră dreptate.

— A recunoscut glasul tunului nostru, răspunse maiorul Oliphant.

— Numai să nu fi atins vasul cu ghiuleaua noastră! Murmură pentru sine caporalul Pim.

Peste jumătate de oră, coca vasului zărit se contura limpede la orizont. O trâmbă lungă de fum negru se zugrăvi pe cer, arătând că aveau de-a face cu un steamer. În curând recunoscură o goeletă cu aburi care venea drept spre insulă, apropiindu-se cu vădita intenţie de a acosta. Un steag flutura la cornul vasului, dar era încă greu să desluşeşti de ce naţionalitate era.

Murphy şi Oliphant priveau. Prin ochean fără să piardă nici o clipă goeleta din ochi în grabnica dorinţă de a-i saluta culorile. Dar, deodată, ocheanele se plecară, printr-o mişcare simultană şi parcă automată a celor două braţe, şi ofiţerii se priviră uluiţi spunând: „Steagul rusesc!”

Într-adevăr, pe mătasea albă care se vedea fluturând, cu liniile ei dantelate, se încrusta crucea albastră a Rusiei.