Capitolul XIV.

Care înfăţişează o anumită încordare în relaţiile internaţionale şi o o o sfârşeşte cu un eşec geografic.

Goeleta se apropia cu rapiditate de insuliţă şi englezii putură să citească pe tăbliţa de la capătul vasului numele de Dobrâna.

Un cot al lanţului de stânci alcătuia, în partea de sud, un mic golf, care n-ar fi fost în stare să adăpostească patru vase de pescari. Goeleta putea găsi însă aici un loc de acostare ferit şi chiar sigur, cu condiţia ca vânturile de sud şi de est să nu se înteţească. Ea intră deci în golfuleţ. Se aruncă ancora şi o barcă cu patru rânduri de vâsle în care se aflau contele Timaşev şi căpitanul Servadac acostă peste puţin timp pe malul insulei.

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant, ţepeni şi ţanţoşi, aşteptau cu solemnitate.

Primul care le adresă cuvântul fu Hector Servadac, năvalnic cum obişnuiesc să fie francezii.

— Ah, domnilor! Strigă el. Aţi scăpat ca şi noi din acest dezastru şi suntem fericiţi că putem strânge mâinile a doi din semenii noştri.

Ofiţerii englezi, care nu făcuseră nici un pas în întâmpinarea lor, nu schiţară de asemenea nici un gest.

— Aveţi cumva, urmă Hector Servadac fără să bage de seamă ţinuta lor băţoasă, aveţi cumva ştiri din Franţa, Rusia, Anglia, din Europa? Unde s-a oprit cataclismul? Aţi putut intra în legătură cu cei din patrie? Aţi.

— Cu cine avem cinstea să vorbim? Întrebă generalul Murphy, având grijă să nu se clintească din loc ca să nu-şi piardă un deget din înălţime.

— Adevărat, spuse Hector Servadac înălţând uşor, aproape neobservat, din umeri, nu am fost încă prezentaţi unii altora.

Apoi întorcându-se spre însoţitorul său, a cărui rezervă nu era cu nimic mai prejos de răceala englezilor, spuse:

— Domnul conte Vasili Timaşev.

— Maiorul Sir John Temple Oliphant, răspunse generalul prezentând pe colegul său.

Rusul şi englezul se salutară.

— Căpitanul de stat major Hector Servadac, spuse la rândul său contele Timaşev.

— Generalul de brigadă Henage Finch Murphy, răspunse cu o voce gravă maiorul Oliphant.

Alte saluturi ale ultimilor prezentaţi.

Regulile etichetei fuseseră respectate cu cea mai mare stricteţe. Se putea deci sta de vorbă fără ca cineva să scadă în ochii celorlalţi.

E de la sine înţeles că toată convorbirea avusese loc în limba franceză, cunoscută şi de englezi şi de ruşi – rezultat pe care compatrioţii căpitanului Servadac îl obţinuseră încăpăţânându-se să nu înveţe nici rusa nici engleza. Generalul Murphy, poftindu-i printr-un semn cu mâna, o luă înaintea oaspeţilor săi, pe care maiorul Oliphant îi urmă, şi îi duse în încăperea locuită de el şi colegul lui. Era un fel de cazemată, scobită în stâncă, dar nu lipsită de un anume confort. Luară loc şi convorbirea putu să-şi urmeze cursul firesc.

Hector Servadac, pe care îl enervaseră atâtea ceremonii, îl lăsă pe contele Timaşev să vorbească.

Acesta, înţelegând că cei doi englezi considerau că „se cuvenea” să nu fi auzit nimic din cuvintele rostite înainte de a se face prezentările, începu ab ovo.

— Domnilor, ştiţi fără îndoială că un cataclism, a cărui cauză şi întindere n-am putut-o cunoaşte încă, s-a petrecut în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Văzând ce-a rămas din teritoriul pe care I-aţi ocupat mai înainte, adică această insuliţă, este limpede că aţi resimţit puternic urmările lui.

Cei doi ofiţeri se înclinară în semn de încuviinţare.

— Însoţitorul meu, căpitanul Servadac, urmă contele, a fost şi el greu încercat de această catastrofă. El îndeplinea o misiune ca ofiţer de stat major, pe coasta Algeriei.

— O colonie franceză, mi se pare, nu-i aşa? Întrebă maiorul Oliphant închizând pe jumătate ochii.

— Cât se poate de franceză, răspunse tăios căpitanul Servadac.

— Era în apropiere de gurile Şelifului, urmă netulburat contele Timaşev. Acolo, în timpul acelei nopţi îngrozitoare, o parte a continentului african s-a transformat deodată în insulă, iar restul pare să fi dispărut cu desăvârşire de pe suprafaţa globului.

— Ah, făcu generalul Murphy, întâmpinând ştirea doar cu această interjecţie.

— Dar dumneavoastră, domnule conte, întrebă maiorul Oliphant, se poate şti unde eraţi în noaptea aceea funestă?

— Pe mare, domnule, la bordul goeletei mele şi socot că numai o minune a făcut să nu pierim.

— Nu putem decât să vă felicităm, domnule conte, răspunse generalul Murphy.

Contele Timaşev continuă astfel:

— Întâmplarea mânându-mă din nou spre coasta algeriană, am fost destul de mulţumit să regăsesc pe noua insulă atât pe căpitanul Servadac, cât şi pe ordonanţa sa, Ben-Zuf.

— Ben.? Se miră maiorul Oliphant.

— Zuf! Strigă Hector Servadac ca şi cum ar fi spus „uf pentru a se descărca.

— Căpitanul Servadac, reluă contele, Timaşev, voind să afle grabnic ceva ştiri, se îmbarcă pe Dobrâna şi îndreptându-ne spre vechiul est, am căutat să cercetăm ce-a rămas din colonia algeriană. N-a mai rămas nimic.

Generalul Murphy ţuguie din buze ca şi cum ar fi vrut să arate că, numai prin faptul de a fi franceză, o colonie nu putea prezenta o prea mare garanţie de soliditate. La aceasta, Hector Servadac se ridică pe jumătate de pe scaun ca să-i răspundă, dar reuşi să se stăpânească.

— Domnilor, rosti contele Timaşev, dezastrul este uriaş. Pe toată porţiunea orientală a Mediteranei n-am găsit nici o urmă a pământurilor de odinioară, nici a Algeriei, nici a Tunisiei, în afară de un singur punct, o stâncă răsărind din valuri lângă Cartagina unde se află mormântul regelui Franţei.

— Ludovic al IX-lea, nu? Spuse generalul.

— Mai cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt, domnule! Interveni căpitanul Servadac, căruia generalul Murphy se hotărî în sfârşit să-i surâdă puţin în chip de încuviinţare.

Apoi contele Timaşev povesti că goeleta navigase până în dreptul golfului Gabes, că Marea sahariană nu mai exista – ceea ce cei doi englezi socotiră cât se poate de firesc de vreme ce era o mare franceză – că o coastă nouă dintr-o materie ciudată se înălţase în faţa litoralului tripolitan şi că se întindea spre nord, cam până în dreptul Maltei, urmând linia celui de-al 12-lea meridian.

— Şi această insulă engleză, se grăbi să adauge căpitanul Servadac, Malta cu oraşul ei, cu Goulette, cu forturile, soldaţii, ofiţerii şi guvernatorul ei, s-a dus şi ea după Algeria în adâncul valurilor.

Fruntea celor doi englezi se umbri o clipă, dar aproape imediat pe chipul lor se citi cea mai vădită îndoială faţă de cele spuse de căpitanul francez.

— E destul de greu de admis că totul a fost înghiţit de ape, obiectă generalul Murphy.

— De ce? Întrebă căpitanul Servadac.

— Malta este o insulă engleză şi în această calitate. Începu maiorul Oliphant.

— A dispărut şi ea de parcă ar fi fost chineză! Ripostă căpitanul Servadac.

— Poate că v-aţi înşelat în constatările dumneavoastră în timpul călătoriei.

— Nu, domnilor, spuse contele Timaşev, nici o eroare n-a fost săvârşită şi trebuie să vă înclinaţi în faţa adevărului. Anglia a suferit desigur mult din pricina dezastrului. Nu numai insula Malta a pierit, ci şi un continent nou a închis complet partea de răsărit a Mării Mediterane. Fără o strâmtoare îngustă care deschide drum într-un singur punct al litoralului, nam fi ajuns niciodată la dumneavoastră. Este dovedit, aşadar, din păcate, că dacă n-a mai rămas nimic din Malta, n-a rămas nici mare lucru din Insulele Ionice care, de câţiva ani de zile, au intrat sub protectoratul britanic.

— Şi nu cred, adăugă căpitanul Servadac, că lordul, înaltul comisar, şeful dumneavoastră, a avut de ce să se felicite în ce priveşte rezultatul cataclismului.

— Înaltul comisar, şeful nostru? Răspunse generalul Murphy cu aerul că nu înţelege ce i se spune.

— Nici dumneavoastră n-aveţi dealtfel nici un motiv să vă felicitaţi, urmă căpitanul Servadac, pentru ceea ce a rămas din insula Corfu.

— Corfu? Răspunse maiorul Oliphant. Am auzit eu bine, domnul căpitan a spus Corfu?

— Da! Cor-fu, repetă Hector Servadac.

Cei doi englezi, miraţi de-a binelea, zăboviră o clipă cu răspunsul, întrebându-se împotriva cui îi căşunase ofiţerului francez. Dar surprinderea lor fu şi mai mare când contele Timaşev vru să ştie dacă primiseră de curând veşti din Anglia, fie prin vasele britanice, fie prin cablul submarin.

— Nu, domnule conte, îi răspunse generalul Murphy, cablul s-a rupt.

— Ei bine, domnilor, nu v-aţi pus în legătură cu continentul prin telegrafele italiene?

— Italiene? Întrebă maiorul Oliphant. Vreţi să spuneţi, desigur, spaniole!

— Italiene sau spaniole, interveni căpitanul Servadac, ce contează, domnilor, dacă aţi primit ştiri din metropolă.

— N-avem nici o veste, răspunse generalul Murphy. Dar nu suntem îngrijoraţi, şi în scurt timp.

— Dar dacă nu mai există metropolă? Rosti cu seriozitate căpitanul Servadac:

— Să nu mai existe metropola?

— Da, în cazul că nu mai există Anglia!

— Anglia?

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant se sculară automat în picioare ca împinşi de un arc.

— Mi se pare, spuse generalul Murphy, că înaintea Angliei, Franţa e aceea care.

— Franţa trebuie să se ţină mai bine fiindcă-i legată de continent! Răspunse căpitanul Servadac, înfierbântându-se.

— Să se ţină mai bine ca Anglia?

— Anglia nu-i la urma urmei decât o insulă, o insulă din straturi şi aşa destul de dislocate, pentru ca să nu se fi prăbuşit în întregime.

Era gata să izbucnească o ceartă. Cei doi englezi se şi ridicaseră cu o mutră ameninţătoare, iar căpitanul Servadac era hotărât să nu dea înapoi nici un pas.

Contele Timaşev vru să-i liniştească pe adversarii înfierbântaţi, dar nu reuşi.

— Domnilor, spuse cu răceală căpitanul Servadac, cred că această convorbire ar avea de câştigat dacă ar continua în aer liber. Sunteţi aici la dumneavoastră acasă; n-aţi vrea să ieşim.?

Hector Servadac părăsi camera, urmat imediat de contele Timaşev şi de cei doi englezi. Toţi se strânseră pe un platou, din partea de sus a insulei, pe care căpitanul îl socotea în gând un teren aproape neutru.

— Domnilor, rosti el către cei doi englezi, oricât de sărăcită ar fi Franţa de când a pierdut Algeria, e totuşi în măsură să răspundă la orice provocare, de oriunde ar veni! Eu, ofiţer al armatei franceze, am onoarea s-o reprezint pe această insulă în aceeaşi calitate în care dumneavoastră reprezentaţi Anglia.

— Perfect, răspunse generalul Murphy.

— Şi nu voi răbda.

— Nici eu, sări maiorul Oliphant.

— Şi, de vreme ce suntem aici pe teren neutru.

— Neutru? Strigă generalul Murphy. Sunteţi pe pământ englez, domnule!

— Englez?

— Da, într-un ţinut străjuit de steagul britanic.

Şi generalul îi arătă steagul Regatului Unit, care flutura pe creasta cea mai înaltă a insulei.

— Să lăsăm! Rosti ironic căpitanul Servadac. Credeţi că pentru că v-a plăcut să înfigeţi steagul ăsta acolo, după catastrofă.

— Acolo era şi înainte.

— Steagul unui protectorat, nu al unei posesiuni, domnilor!

— Al unui protectorat? Strigară indignaţi într-un glas cei doi ofiţeri.

— Domnilor, spuse Hector Servadac bătând din picior, această insulă este tot ce-a mai rămas acum dintr-o republică parlamentară, asupra căreia Anglia n-a avut niciodată decât un drept de protectorat.

— O republică! Exclamă generalul Murphy holbând ochii.

— Şi dreptul ăsta, pe care vi l-aţi arogat asupra Insulelor Ionice şi pe care l-aţi pierdut şi l-aţi recâştigat de vreo zece ori, este cât se poate de şubred.

— Insulele Ionice! Strigă maiorul Oliphant.

— Şi aici, la Corfu.

— Corfu?

Uluirea celor doi englezi era aşa de mare, încât contele Timaşev, foarte rezervat până atunci, oricât de mult îi dădea ghes inima să ia partea ofiţerului de stat major, crezu de datoria lui să intervină în discuţie. Era deci gata să se adreseze generalului Murphy, când acesta, îndreptându-se spre căpitanul Servadac, îi spuse cu un glas mai calm:

— Domnule, nu pot să vă las să stăruiţi mai departe într-o greşeală a cărei cauză nu o pot ghici. Sunteţi aici într-o provincie cucerită de Anglia şi care îi aparţine din 1704, după cum o confirmă şi tratatul de la Utrecht. Într-adevăr, Franţa şi Spania au încercat să ne conteste acest drept în 1727, 1779, 1782, dar fără să izbutească. Aşadar, sunteţi în Anglia pe insuliţa asta, cât de mică ar fi ea, la fel cum aţi fi în piaţa Trafalgar, la Londra.

— Cum, nu suntem la Corfu, în capitala Insulelor Ionice? Întrebă contele Timaşev cu un glas plin de-o adâncă uimire.

— Nu, domnilor, nu, răspunse generalul Murphy, sunteţi aici la Gibraltar.

Gibraltar! Cuvântul fu ca un trăsnet pentru contele Timaşev şi ofiţerul de stat major! Ei se credeau la Corfu, la capătul oriental al Mediteranei, şi de fapt erau la Gibraltar, în capătul occidental, cu toate că Dobrâna nu se-ntorsese niciodată îndărăt în timpul călătoriei ei de explorare!

Iată dar un fapt nou şi trebuiau să ţină seama de urmările lui. Contele Timaşev se pregătea să tragă concluziile, când nişte strigăte îi îndreptară atenţia în altă parte. Întoarse capul şi, spre marea lui mirare, văzu oamenii de pe Dobrâna certându-se cu soldaţii englezi.

Care era pricina acestei înfruntări? Ea se datora unui schimb de cuvinte între marinarul Panovka şi caporalul Pim. De ce? Pentru că ghiuleaua trasă de tun, după ce sfărâmase unul din catargele de rezervă ale goeletei, spărsese totodată pipa lui Panovka, nu fără să-i ia ceva şi din nasul care era, poate, puţin prea lung. Aşa că, în timp ce contele Timaşev şi căpitanul Servadac întâmpinau greutăţi în a se înţelege cu ofiţerii englezi, oamenii de pe Dobrâna erau gata să se încaiere cu garnizoana de pe insulă.

Bineînţeles, Hector Servadac luă partea lui Panovka, ceea ce îl făcu pe maiorul Oliphant să spună că Anglia nu-i răspunzătoare de proiectilele ei, că era vina marinarului rus că se aflase acolo când a trecut ghiuleaua, şi apoi dacă ar fi avut nasul cârn nu i s-ar fi întâmplat nimic etc.

Auzind toate acestea, în ciuda rezervei sale, contele Timaşev se supără şi, după un schimb de cuvinte trufaşe cu cei doi ofiţeri, dădu ordin echipajului său să se îmbarce fără întârziere.

— Ne vom mai vedea, domnilor, zise căpitanul Servadac celor doi englezi.

— Cum doriţi! Răspunse maiorul Oliphant.

De fapt, în faţa acestui nou fenomen care aşezase Gibraltarul acolo unde, din punct de vedere geografic, trebuia să se afle Corfu, contele Timaşev şi căpitanul Servadac nu aveau decât un singur gând, unul să se înapoieze în Rusia, celălalt în Franţa.

De aceea, Dobrâna porni fără zăbavă şi două ore mai târziu nu se mai vedea nimic din ceea ce rămăsese din Gibraltar.