Capitolul XV.

În care prietenii noştri discută pentru a ajunge să descopere un adevăr, apropiindu-se, poate, de dezvăluirea lui.

Primele ore de drum au fost folosite pentru discutarea faptului nou şi neaşteptat care survenise. Dacă nu putea deduce în întregime adevărul, cel puţin contele, căpitanul şi locotenentul Prokop aveau prilejul să pătrundă mai mult misterul ciudatei împrejurări în care se găseau.

Ce ştiau în realitate până acum, în mod incontestabil? Că Dobrâna, plecând din Insula Gurbi, adică de la gradul 1 longitudine vestică, nu se oprise decât la 13 grade longitudine estică din pricina noului litoral. Aşadar, în total, străbătuse un parcurs de 15 grade. Adăugând şi lungimea strâmtorii, care o lăsase să treacă de-a curmezişul continentului necunoscut, se mai adună vreo trei grade şi jumătate, apoi distanţa care despărţea celălalt capăt al strâmtorii de Gibraltar, încă aproape 4 grade, şi în cele din urmă cea de la Gibraltar la Insula Gurbi, adică 7 grade, făceau în total 29 de grade.

Deci, plecând din Insula Gurbi şi întorcându-se la punctul de pornire, după ce urmase îndeaproape aceeaşi paralelă, sau altfel spus, după ce descrisese întreaga circumferinţă, Dobrâna străbătuse circa 29 grade. Şi socotind un grad egal cu 80 km, erau în total 2.320 km. De vreme ce în locul unde erau Corfu şi Insulele Ionice navigatorii de pe Dobrâna găsiseră Gibraltarul, însemna că tot restul globului pământesc, însumând 331 grade, lipsea cu desăvârşire.

Înainte de catastrofă, pentru a merge de la Malta la Gibraltar pe ruta dinspre est trebuia să treci prin a doua jumătate estică a Mediteranei, prin canalul de Suez, Marea Roşie, Oceanul Indian, pe lângă insulele Sonde, Pacific şi Atlantic. În locul acestui drum imens, o strâmtoare recentă de 60 km adusese goeleta la 80 leghe de Gibraltar.

Acestea fură datele şi cifrele stabilite de locotenentul Prokop şi, ţinând seama de eventualele greşeli, erau destule ca să slujească drept bază pentru un şir de deducţii.

— Aşadar, zise căpitanul Servadac, faptul că. Dobrâna s-a întors la punctul ei de pornire fără să-şi fi schimbat direcţia ne face să tragem concluzia că sferoidul terestru n-ar mai avea decât o circumferinţă de 2.320 km.

— Da, răspunse locotenentul Prokop, şi asta înseamnă că şi-a redus diametrul la doar 740 kilometri, adică este de 16 ori mai mic decât înainte de catastrofă, când avea 12.792 kilometri. Este de netăgăduit că am făcut înconjurul a ceea ce a mai rămas din lume.

— Iată cum s-ar lămuri mai multe din fenomenele pe care le-am observat până acum, spuse contele Timaşev. Pe un sferoid redus la aceste dimensiuni, atracţia gravitaţională, se-nţelege, este micşorată mult şi pricep de asemenea de ce mişcarea sa de rotaţie în jurul propriului ax s-a accelerat într-o asemenea măsură, încât răstimpul între două răsărituri de Soare nu mai este decât de 12 ore. Cât despre noua orbită pe care o descrie în jurul Soarelui.

Contele Timaşev se opri neştiind cum se putea lega acest fenomen de noul său sistem.

— Ei, domnule conte, întrebă căpitanul Servadac, în ce priveşte noua orbită.?

— Ce părere ai în această privinţă, Prokop? Se adresă contele locotenentului.

— Nu există două căi de a explica schimbarea de orbită, răspunse Prokop, nu este decât una singură!

— Şi anume? Întrebă căpitanul Servadac cu o deosebită nerăbdare, ca şi cum presimţea ce va răspunde locotenentul.

— Anume, urmă Prokop, să admitem că o bucată sa desprins de Pământ, ducând cu sine o porţiune din atmosferă şi că străbate lumea solară pe o orbită care nu mai e aceeaşi cu orbita terestră.

După această explicaţie atât de plauzibilă, contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop păstrară câteva momente de tăcere. Încremeniţi, ei cugetau la urmările nemăsurate ale noii stări de lucruri. Dacă, într-adevăr, un bloc uriaş se desprinsese din globul terestru, încotro mergea? Cum putea fi determinată îndepărtarea orbitei eliptice pe care o urma acum? La ce distanţă de Soare va fi împins? Care va fi durata revoluţiei lui în jurul centrului de atracţie? Va cutreiera asemenea cometelor sute de mii de leghe prin spaţiu, sau va fi atras în curând spre izvorul de căldură şi lumină? În sfârşit, planul orbitei sale coincidea cu ecliptica şi se mai putea nutri speranţa că o întâlnire o să-l alipească de globul de care fusese despărţit cu atâta furie?

Căpitanul Servadac rupse primul tăcerea, strigând parcă împotriva voinţei lui.

— Ei bine, nu, fir-ar să fie! Explicaţia dumitale, domnule locotenent, lămureşte multe lucruri, dar nu poate fi admisă!

— Şi de ce nu, domnule căpitan? Se miră locotenentul. Mi se pare, dimpotrivă, că răspunde tuturor obiecţiilor.

— Nu! Dacă stau şi mă gândesc există cel puţin una care rămâne în picioare în faţa ipotezei dumitale.

— Care? Întrebă Prokop.

— Stai să ne înţelegem. Dumneata stărui să crezi că o bucată a globului, cuprinzând o parte a bazinului mediteranean de la Gibraltar până la Malta, a ajuns astrul care ne duce cu el şi străbate repede lumea solară?

— Stărui să cred acest lucru.

— Ei bine, atunci, cum îţi explici, domnule locotenent, apariţia ciudatului continent care mărgineşte acum marea şi straturile neobişnuite ale ţărmului? Dacă am fi purtaţi pe o bucată de glob, această bucată şi-ar fi păstrat cu siguranţă vechea conformaţie granitică sau calcaroasă şi n-ar prezenta la suprafaţa scoarţei această cristalizare minerală a cărei compoziţie însăşi ne este necunoscută.

Căpitanul Servadac ridicase o obiecţie serioasă la teoria locotenentului. Într-adevăr, se putea închipui, la nevoie, că un fragment s-a desprins din glob, luând cu el o parte din atmosferă şi o porţiune din apele mediteraneene; se putea chiar admite că mişcările sale de revoluţie şi de rotaţie nu sunt identice cu cele ale Pământului; dar de unde în locul malurilor roditoare care tiveau la est şi vest Mediterana, zidul abrupt lipsit de orice urmă de vegetaţie, dintr-o materie necunoscută?

Locotenentul Prokop nu fu în stare să răspundă la obiecţia adusă şi trebui să se mărginească la afirmaţia că viitorul va da, fără îndoială, dezlegările care pentru moment nu puteau fi găsite. Oricum, socotea că nu era cazul să renunţe la un sistem care explica atâtea lucruri nelămurite. În ce priveşte cauza principală, îi scăpa încă. Oare să admită că o expansiune a forţelor din centrul Pământului a putut desprinde un asemenea bloc terestru azvârlindu-l în spaţiu? Era destul de greu de crezut. În această problemă atât de complexă mai erau încă multe necunoscute.

— La urma urmei, spuse în încheiere căpitanul Servadac, puţin îmi pasă că ne învârtim prin lumea solară pe un nou astru, dacă Franţa se învârte împreună cu noi!

— Franţa. Şi Rusia! Adăugă contele Timaşev.

— Şi Rusia! Se grăbi să încuviinţeze ofiţerul de stat major în faţa legitimei revendicări a contelui.

Dar dacă într-adevăr numai o bucată de glob se mişca pe o nouă orbită şi această bucată era de formă sferoidală, ceea ce o făcea să aibă dimensiuni foarte restrânse, nu era de aşteptat ca o parte din Franţa şi, cel puţin, cea mai mare porţiune a imperiului rus să fi rămas pe vechea planetă? Acelaşi lucru şi în ce priveşte Anglia, dealtfel, în fond, lipsa legăturii de şase săptămâni încoace între Gibraltar şi Regatul Unit nu arătau cu prisosinţă că nu se putea comunica nici pe pământ, nici pe mare, nici prin poştă, nici prin telegraf? Dacă Insula Gurbi ocupa ecuatorul astrului, cum era dat să credem ţinând seama de egalitatea constantă a zilelor şi nopţilor, cei doi poli, nord şi sud, trebuiau să fie la o depărtare de insulă egală cu semicircumferinţa înregistrată în timpul călătoriei pe vasul Dobrâna, adică la vreo 1.160 km. Locul polului arctic deci putea fi stabilit la 580 km la nord de Insula Gurbi şi al polului antarctic la tot atâţia kilometri spre sud. Şi când aceste puncte fură trecute pe hartă, se dovedi clar că polul nord nu depăşea ţărmul Provenţei, iar polul sud cădea în pustiul Africii, în dreptul paralelei 29.

Aşa stând lucrurile, mai avea locotenentul Prokop dreptate când stăruia să creadă în sistemul său cel nou? Fusese într-adevăr smuls un bloc din globul terestru? Era cu neputinţă să te pronunţi. Soluţionarea problemei se afla numai în puterea viitorului. Dar poate că nu era o îndrăzneală prea mare să admiţi că, dacă nu descoperise încă întregul adevăr, locotenentul Prokop făcuse un pas mare spre el.

După ce trecuse de deschiderea îngustă care unea cele două extremităţi ale Mediteranei prin porţile Gibraltarului, Dobrâna se bucura din nou de un timp minunat. Avea vânt prielnic şi, împinsă de el şi de forţa aburilor, mergea cu iuţeală spre nord.

Spunem spre nord şi nu spre est, pentru că litoralul spaniol pierise cu totul, cel puţin pe porţiunea cuprinsă pe vremuri între Gibraltar şi Alicante. Nici Malaga, nici Almeria, nici capul Gata, nici capul Paloş, nici Cartagina nu se aflau pe locurile indicate de coordonatele geografice terestre. Marea acoperise toată această parte a Peninsulei Iberice şi goeleta fu nevoită să înainteze până în dreptul Seviliei pentru a regăsi nu malul andaluz, ci o faleză la fel cu cea pe care o întâlnise dincolo de Malta.

De-aici încolo, marea pătrundea în adâncul noului continent, alcătuind un unghi ascuţit al cărui vârf ar fi trebuit să-l ocupe oraşul Madrid. Apoi coasta, coborând iar spre sud, înainta la rândul ei în larg în vechiul bazin şi se prelungea ca o gheară ameninţătoare deasupra Insulelor Baleare.

Abătându-se puţin din drum pentru a căuta câteva urme din acest grup de insule binecunoscute, exploratorii făcură o descoperire cu totul neaşteptată.

Era 21 februarie. La ora 8 dimineaţa, un marinar care stătea la prova goeletei strigă:

— O sticlă pluteşte pe apă!

Sticla putea conţine un document preţios, în legătură cu noua stare de lucruri. La strigătul marinarului, contele Timaşev, Hector Servadac, locotenentul, toţi alergară pe puntea din faţă. Goeleta manevră în aşa fel, încât să se apropie de obiectul semnalat care fu pescuit fără întârziere şi ridicat la bord.

Nu era o sticlă, ci un toc de piele, ca cele care servesc de obicei la păstrarea ocheanelor de mărime mijlocie. Cu multă grijă, capacul fusese lipit cu ceară şi, dacă aruncarea lui în apă se făcuse de curând, apa nu putuse pătrunde înăuntru.

Locotenentul Prokop, în prezenţa contelui Timaşev şi a ofiţerului de stat major, examina tocul cu atenţie. Nu purta nici o marcă a fabricii. Ceara cu care fusese lipit capacul era neatinsă şi avea încă o pecete pe care se citeau două iniţiale:

P. R.

Pecetea fu ruptă, tocul deschis şi locotenentul scoase din el o hârtie pe care marea o cruţase. Nu era decât o foaie în pătrăţele, desprinsă dintr-un carnet. Pe ea fuseseră aşternute, cu un scris mare şi aplecat, următoarele cuvinte după care erau semne de întrebare şi de mirare:

Gallia?

Ab sole, la 15 febr, dist. 59.000.000 l.

Drum parcurs din ian. Până în feb.: 32.000.000 l. Va bene! All right! Parfait!

— Ce poate însemna asta? Întrebă contele Timaşev după ce sucise hârtia pe toate părţile.

— N-am idee, răspunse căpitanul Servadac, dar sigur e că autorul acestui document, oricine ar fi el, trăia încă la 15 februarie, de vreme ce documentul menţionează această dată.

— Fără îndoială, încuviinţă contele Timaşev.

Hârtia nu purta nici o semnătură. Nimic nu trăda de unde vine. Cuprindea cuvinte latineşti, italieneşti, englezeşti, franţuzeşti, acestea din urmă în număr mai mare.

— Nu poate fi o înşelătorie. Este limpede că acest document se referă la noul sistem cosmografic ale cărui urmări le suferim. Tocul de piele, în care a fost închis, este probabil al vreunui observator de la bordul unui vas.

— Nu, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop, deoarece acest observator ar fi pus cu siguranţă documentul într-o sticlă unde ar fi fost mai ferit de umezeală decât într-un toc de piele. Aş crede mai degrabă că vreun savant, rămas singur într-un loc de pe litoral cruţat de cataclism, vrând să transmită rezultatele cercetărilor sale, a folosit acest toc poate mai puţin preţios pentru el în momentul acela decât o sticlă.

— La urma urmei, ce importanţă are asta! Zise contele Timaşev. În clipa de faţă este mai util să lămurim ce înseamnă acest ciudat document decât să ghicim cine-i autorul său. Să procedăm deci sistematic, în primul rând, ce să însemne oare Gallia?

— Nu cunosc nici o planetă, mică sau mare, cu numele ăsta, spuse căpitanul Servadac.

— Domnule căpitan, rosti atunci locotenentul Prokop, înainte de a merge mai departe cu raţionamentul nostru, îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare.

— Vă rog domnule locotenent.

— Nu sunteţi de părere că acest document pare să justifice ultima ipoteză, şi anume că un fragment al globului terestru a fost azvârlit în spaţiu?

— Da, poate. Răspunse Hector Servadac, cu toate că obiecţia cu privire la compoziţia astrului nostru rămâne în picioare.

— Şi, în acest caz, adăugă contele Timaşev, savantul cu pricina a dat noului astru numele de Gallia.

— Să fie un savant francez? Se întrebă locotenentul Prokop.

— E de presupus, fu de părere căpitanul Servadac. Vă rog să remarcaţi că din 18 cuvinte câte cuprinde documentul, 11 sunt franţuzeşti pe lângă trei latineşti, două italieneşti şi două englezeşti. Aceasta ar dovedi şi că savantul, neştiind în mâinile cui va cădea documentul, a vrut să întrebuinţeze cuvinte din diferite limbi pentru a spori şansele de a fi înţeles.

— Să admitem că Gallia este numele noului asteroid care se învârteşte prin spaţiu, zise contele Timaşev, şi să mergem mai departe. „Ab sole distanţa la 15 februarie 59 milioane de leghe.”

— Era într-adevăr distanţa care trebuia să fi despărţit Gallia de Soare, răspunse locotenentul Prokop, atunci când a întretăiat orbita lui Marte.

— Bine, încuviinţă contele Timaşev. Iată că primul punct al documentului se potriveşte cu observaţiile noastre.

— Întocmai, spuse locotenentul Prokop.

— Drum parcurs din ianuarie până în februarie„, îşi urmă contele Timaşev lectura, „82 milioane de leghe”.

— Este vorba, desigur, spuse Hector Servadac, de drumul străbătut de Gallia pe noua orbită.

— Da, completă locotenentul Prokop, şi, după legile lui Kepler, viteza planetei Gallia, sau dacă vreţi acelaşi lucru altfel exprimat – drumul străbătut în intervale de timp egale trebuie să fi scăzut treptat. Cea mai înaltă temperatură pe care am simţit-o a fost tocmai la acea dată, la 15 ianuarie. Este, aşadar, foarte probabil ca, în acea zi, Gallia să fi fost la periheliul ei, adică la distanţa cea mai mică de Soare, şi că mergea atunci cu o viteză dublă faţă de cea a Pământului care nu este decât de 28800 de leghe pe oră.

— Foarte bine, răspunse căpitanul Servadac, dar asta nu ne arată la ce distanţă se va depărta Gallia de Soare, în punctul afeliului, nici ce putem nădăjdui sau de ce trebuie să ne temem pe viitor.

— Nu, domnule căpitan, rosti locotenentul Prokop, dar făcând cercetări atente asupra diferitelor puncte de pe traiectoria Galliei, vom ajunge cu siguranţă să-i determinăm elementele, aplicând legea gravitaţiei universale.

— Şi, în consecinţă, drumul pe care-l va parcurge în lumea solară, încheie căpitanul Servadac.

— Dacă, într-adevăr, reluă Timaşev, Gallia este un asteroid, ca toate corpurile în mişcare este supus legilor mecanicii şi Soarele acţionează asupra mersului său cum acţionează asupra tuturor planetelor. Din clipa în care acest bloc s-a despărţit de Pământ, el a fost prins în lanţurile nevăzute ale atracţiei şi orbita sa este acum stabilită pentru totdeauna.

— Afară doar de cazul că vreun astru nu-i va împiedica mersul sau îi va schimba mai târziu orbita, spuse locotenentul Prokop. Ah! Gallia nu-i decât un corp ceresc foarte mic în comparaţie cu celelalte din sistemul solar, şi planetele pot avea asupra sa influenţe de neînlăturat.

— Bineînţeles că Gallia poate avea întâlniri neplăcute în drumul ei, adăugă căpitanul Servadac, şi poate devia de la calea dreaptă. Dar, domnilor, băgaţi de seamă că am început să judecăm ca şi cum ar fi un fapt dovedit că am ajuns gallieni. Ei! Cine ne spune că Gallia, de care ne vorbeşte documentul, nu este pur şi simplu o a suta şaptezecea planetă mică descoperită de curând?

— Nu, îl contrazise locotenentul Prokop, nu poate fi aşa. Planetele mici nu se mişcă decât într-o zonă îngustă, cuprinsă între orbitele lui Marte şi Jupiter. Prin urmare ele nu se apropie niciodată de Soare atât de mult cât s-a apropiat Gallia la periheliul ei. Acest fapt nu poate fi pus la îndoială, de vreme ce documentul concordă cu propriile noastre ipoteze.

— Din păcate, spuse contele Timaşev, ne lipsesc instrumentele pentru a face cercetările necesare şi nu vom putea calcula elementele asteroidului nostru.

— Cine ştie? Rosti căpitanul Servadac. Până la sfârşit totul se află, mai devreme sau mai târziu!

— Cât despre ultimele cuvinte ale documentului, urmă contele Timaşev, „Va bene – All right – Parfait!”, nu înseamnă nimic.

— Dacă nu cumva arată, răspunse Hector Servadac, că autorul documentului e încântat de noua stare de lucruri şi găseşte că totul e cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumile imposibile.