Capitolul XIX.

În care căpitanul Servadac este recunoscut în unanimitate de voturi, inclusiv al său, guvernator general al Galliei.

Spaniolii veniţi pe bordul Hansei erau în număr de zece, socotind şi pe un băiat de doisprezece ani numit Pablo, salvat împreună cu ei. Întâmpinară cu mult respect pe acela care le fusese prezentat de Ben-Zuf drept guvernatorul general al provinciei şi, după plecarea lui din poiană, îşi reluară lucrul.

În acest timp căpitanul Servadac şi însoţitorii săi, urmaţi la o distanţă respectuoasă de Isac Hakhabut, se îndreptau spre acea parte a litoralului unde acostase Hansa.

Situaţia era acum binecunoscută. Din vechiul Pământ nu mai rămăsese decât Insula Gurbi şi patru insuliţe: Gibraltarul ocupat de englezi, Ceuta părăsită de spanioli, Madalena unde o găsiseră pe micuţa italiancă şi mormântul lui Ludovic cel Sfânt, pe ţărmul tunisian. Marea Galliană înconjura aceste puncte cruţate de cataclism, cuprinzând cam jumătate din fosta Mediterană. În jurul ei, faleze stâncoase, dintr-o substanţă de origine necunoscută, alcătuiau un zid de nepătruns.

Numai două din aceste puncte erau locuite: stânca Gibraltarului, pe care o ocupau treisprezece englezi, aprovizionaţi pentru ani mulţi de aici înainte, şi Insula Gurbi, numărând 22 locuitori, care urmau să se hrănească numai cu produsele ei.

Poate că mai exista, pe vreo insuliţă neştiută, un ultim supravieţuitor al vechiului pământ, misteriosul autor al biletelor culese în timpul călătoriei Dobrânei.

Aşadar, pe noul asteroid se găsea o populaţie de 36 de suflete.

Chiar dacă toată această mică lume ar fi fost strânsă într-o bună zi pe Insula Gurbi, insula cu cele 350 de hectare de pământ arabil ale ei, cultivate la ora aceea, bine îngrijite, putea să le ajungă cu prisosinţă. Totul era să se ştie în ce perioadă va deveni din nou solul productiv, cu alte cuvinte după cât timp Gallia, eliberată de frigurile spaţiilor siderale, îşi va redobândi, prin apropierea de Soare, puterea vegetativă.

Două probleme se puneau în faţa gallienilor:

— Astrul lor urma o curbă care trebuia să-i aducă într-o zi aproape de centrul de lumină, adică o curbă eliptică?

— Dacă era eliptică, atunci care era mărimea ei, adică în ce perioadă Gallia, după ce va trece de punctul ei de afeliu, se va întoarce spre Soare?

Din nefericire, în actualele împrejurări, gallienii, lipsiţi de orice mijloace de cercetare, nu puteau în nici un fel să rezolve aceste probleme.

Trebuiau deci să se bizuie numai pe resursele de care dispuneau în prezent, adică proviziile de pe Dobrâna: zahăr, vin, rachiu, conserve etc., care puteau ajunge pentru două luni şi pe care contele Timaşev le punea la dispoziţia tuturor; însemnata încărcătură de pe Hansa, pe care Isac Hakhabut va fi obligat s-o dea, de voie de nevoie, mai devreme sau mai târziu pentru consumul general şi, în sfârşit, produsele vegetale şi animale de pe insulă, care, gospodărite cu grijă, puteau să asigure hrana populaţiei pe mulţi ani.

Căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop şi Ben-Zuf discutau, fireşte, în timp ce se îndreptau spre mare, despre toate aceste lucruri importante. Mai întâi, contele Timaşev, adresându-se ofiţerului de stat major, îi spuse:

— Domnule căpitan, le-aţi fost prezentat acestor oameni de ispravă drept guvernator al insulei şi socotesc că trebuie să vă păstraţi acest titlu. Sunteţi francez, ne găsim pe ceea ce a mai rămas, dintr-o colonie franceză, şi cum se cuvine ca orice grup de oameni să aibă un şef, eu şi oamenii mei vă recunoaştem ca atare.

— Pe cinstea mea, domnule conte, răspunse fără urmă de şovăială căpitanul Servadac, accept situaţia şi odată cu ea întreaga răspundere ce-mi revine. Lăsaţimă să nădăjduiesc că ne vom înţelege de minune şi că ne vom strădui din răsputeri pentru binele tuturor. Ei drăcie! Mi se pare că ce-a fost mai greu s-a făcut şi, sunt convins, că vom ieşi din încurcătură, dacă vom rămâne pe vecie despărţiţi de semenii noştri!

Rostind aceste cuvinte, Hector Servadac întinse mâna contelui Timaşev. Acesta i-o strânse şi înclină uşor din cap. Era prima strângere de mână pe care o schimbau cei doi, de când se găsiseră unul în prezenţa celuilalt. Dealtfel, nici o aluzie cu privire la rivalitatea lor de odinioară nu fusese şi nu avea să fie niciodată făcută.

— Înainte de toate, spuse căpitanul Servadac, avem o problemă importantă de rezolvat. Oare trebuie să le aducem la cunoştinţă spaniolilor adevărata situaţie?

— Ah, nu, domnule guvernator! Sări ca ars Ben-Zuf. Oamenii ăştia sunt şi aşa destul de molateci din fire. Dacă le-am mai şi spune cum stau lucrurile şi-ar pierde orice urmă de nădejde şi n-ar mai fi buni de nimic!

— Dealtfel, adăugă locotenentul Prokop, îmi închipui că sunt ignoranţi şi cred că n-ar înţelege absolut nimic din tot ceea ce li s-ar putea spune din punct de vedere cosmografic!

— Ei, şi? Urmă căpitanul Servadac. Chiar dacă ar înţelege, nu s-ar sinchisi prea mult! Spaniolii nu se lasă impresionaţi peste măsură! Un cântec de ghitară, câţiva paşi de dans, nişte castaniete şi totul va fi uitat. Ce credeţi, domnule conte?

— Cred, răspunse contele Timaşev, că e mai bine să le spunem adevărul, aşa cum am făcut şi eu cu oamenii de pe Dobrâna.

— Este şi părerea mea, întări căpitanul Servadac, şi nu cred că trebuie să le ascundem situaţia unor oameni care vor împărtăşi pericolele ce decurg din ea. Oricât de ignoranţi ar putea fi aceşti spanioli, au băgat fără îndoială de seamă unele schimbări în fenomenele fizice, ca scurtarea zilelor, schimbarea mersului Soarelui, scăderea greutăţii. Să le spunem, dar, că sunt acum purtaţi prin spaţiu departe de Pământul din care n-a mai rămas decât această insulă.

— S-a făcut! Răspunse Ben-Zuf. Să le spunem tot! Nici un ascunziş. Dar aş vrea să văd mutra lui Isac când va afla că se găseşte la câteva sute de milioane de leghe de vechiul lui Pământ, unde un cămătar de teapa lui a lăsat pesemne mulţi datornici! Acum prinde-i dacă poţi, dragul meu!

Isac Hakhabut era la cincizeci de paşi în spatele lor şi prin urmare nu putea să audă nimic din ceea ce se spunea. Mergea gârbovit, gemând, rugându-se la toţi zeii din lume de-a valma; dar, din când în când, din ochii lui mici şi vii ţâşneau fulgere, iar buzele i se strângeau în aşa fel, încât gura lui nu mai era decât o linie strâmbă.

Şi el observase fenomenele fizice noi şi în mai multe rânduri vorbise despre asta cu Ben-Zuf pe care căuta să-l ademenească. Dar Ben-Zuf nutrea pentru el o antipatie vădită. Nu răspunsese deci decât cu glume la insistenţele lui Hakhabut. Aşa, de pildă, îi repeta că o fiinţă ca el nu avea decât de câştigat din sistemul actual şi că în loc să trăiască o sută de ani, ca orice fiu al lui Israel care se respectă, vă trăi acum două sute, dar că, ţinând seama de scăderea greutăţii lucrurilor pe suprafaţa pământului, povara anilor n-o să-i mai pară atât de grea! Mai adăuga că dacă Luna îşi luase zborul, faptul trebuia să-l lase rece, pentru că un zgârcit ca el n-ar fi dat niciodată un ban pe ea! Îl încredinţa că dacă Soarele apunea acolo unde avea altădată obiceiul să răsară, pesemne că cineva îi mutase patul din loc. În sfârşit, multe baliverne de soiul ăsta. Şi când Isac Hakhabut devenea mai stăruitor, răspundea numai:

— Aşteaptă-l pe guvernatorul general, moşule. E deştept al naibii! O să te lămurească el!

— Şi va avea grijă de mărfurile mele?

— Bineînţeles! Mai degrabă o să le confişte, decât o să le lase pradă jafului.

Aceste cuvinte nu prea mângâietoare ale lui BenZuf avuseseră totuşi darul de a trezi nădejdi în inima lui Isac Hakhabut care pândea zilnic venirea guvernatorului.

Între timp, Hector Servadac şi însoţitorii lui ajunseră la ţărm. Acolo, cam pe la jumătatea ipotenuzei pe care o forma această parte a insulei, era ancorată Hansa. Insuficient apărată de câteva stânci, era foarte expusă şi o rafală de vânt din apus putea foarte bine s-o izbească de stânci făcând-o fărâme. Desigur nu putea rămâne ancorată acolo; trebuia neapărat dusă, mai curând sau mai târziu, la gurile Şelifului, lângă goeletă.

Când dădu cu ochii de tartana lui, Isac începu iar să se văicărească, ţipând şi strâmbându-se atât de tare, încât căpitanul Servadac îi porunci să tacă. Apoi, lăsând pe contele Timaşev şi Ben-Zuf pe mal, locotenentul Prokop şi căpitanul luară loc în barca Hansei care-i lăsă pe dugheana plutitoare.

Tartana era în stare perfectă şi prin urmare încărcătura nu avusese de suferit, lucru uşor de constatat. În cala Hansei se găseau sute de căpăţâni de zahăr, lăzi de ceai, saci de cafea, păpuşi de tutun, balerci cu rachiu, butoaie cu vin, putini cu peşte sărat, baloturi de stofă, bucăţi de pânză, haine de lână, ghete de toate mărimile şi căciuli pentru orice măsură, unelte, obiecte gospodăreşti, vase de faianţă, topuri de hârtie, sticle cu cerneală, cutii de chibrite, sute de kilograme de sare, de piper şi de alte condimente, un stoc de brânzeturi de Olanda, până şi o colecţie de almanahuri din Liege – totul în valoare de mai bine de 100.000 de franci. Numai cu câteva zile înainte de catastrofă, tartana îşi reînnoise încărcătura la Marsilia, pentru ca s-o vândă peste tot, de la Ceuta până la Tripoli, acolo unde Isac Hakhabut, viclean şi iscusit, putea să încheie o afacere care să-i aducă un câştig însutit.

— O mină nesecată pentru noi, încărcătura asta bogată! Spuse căpitanul Servadac.

— Dacă proprietarul ne va lăsa s-o exploatăm, răspunse locotenentul Prokop, clătinând din cap.

— Ei, domnule locotenent, ce vrei să facă Isac cu toate bogăţiile astea? Când o să afle că nu mai există p 1*1* w nici marocani, nici francezi, nici arabi de jecmănit, o să fie nevoit să se învoiască.

— Ştiu eu? Dar oricum o să vrea să i se plătească marfa.

— O să-l plătim, domnule locotenent, o să-l plătim cu poliţe scadente pe vechea noastră lume!

— La urma urmei, domnule căpitan, adăugă locotenentul Prokop, aveţi tot dreptul să treceţi la unele rechiziţii.

— Nu, domnule locotenent. Tocmai pentru că acest om este german socot de cuviinţă că trebuie să mă port cu el într-un fel mai puţin nemţesc. Dealtfel, îţi repet, în curând va avea mai multă nevoie el de noi, decât noi de el! Când va afla că se găseşte pe un glob, şi probabil fără speranţă să se întoarcă în lumea veche, o să-şi dea mai ieftin bogăţiile!

— Orice ar fi, răspunse locotenentul Prokop, nu putem lăsa tartana aici. Ar fi pierdută la prima furtună. Nici n-ar putea să reziste, la presiunea gheţurilor, după ce va îngheţa marea, ceea ce nu va întârzia să se întâmple.

— Bine, domnule locotenent. Dumneata şi echipajul o veţi duce în portul Şelif.

— Chiar mâine, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop, căci nu mai e vreme de pierdut.

Inventarul lucrurilor de pe Hansa fiind gata, căpitanul Servadac şi locotenentul se-ntoarseră pe mal. Se hotărî atunci ca întreaga colonie să se întrunească la postul gurbiului şi că în drum o să-i ia şi pe spanioli. Isac Hakhabut fu invitat să-l urmeze pe guvernator, ceea ce şi făcu după ce aruncă o privire îngrijorată spre tartană.

O oră mai târziu, cei 22 locuitori de pe insulă erau strânşi în încăperea cea mare a postului. Acolo, pentru întâia dată, tânărul Pablo făcu cunoştinţă cu micuţa Nina, care păru foarte mulţumită că-şi găseşte un tovarăş de aceeaşi vârstă cu ea.

Căpitanul Servadac luă cuvântul şi vorbi în aşa fel, încât să fie înţeles şi de spanioli şi de bătrânul evreu, spunând că le va aduce la cunoştinţă situaţia gravă în care se aflau. Adăugă de asemenea că se bizuia pe devotamentul şi pe curajul lor şi că toţi trebuiau de acum să muncească pentru binele obştesc.

Spaniolii ascultau în linişte, dar nu puteau răspunde neştiind încă ce li se cerea. Totuşi, Negrete crezu de cuviinţă să ia cuvântul, aşa că se adresă căpitanului Servadac astfel:

— Domnule guvernator, tovarăşii mei şi cu mine am vrea să ştim, înainte de a ne angaja, cam în cât timp va fi cu putinţă să ne întoarcem în Spania?

— Să ne întoarcem în Spania, domnule guvernator general?! Strigă Isac într-o franceză foarte bună. Asta nu, atâta timp cât nu-şi vor fi plătit datoriile! Şnapanii ăştia mi-au făgăduit câte 20 reali de cap ca să-i iau pe bordul Hamei. Sunt zece. Îmi datorează dar 200 de reali şi iau ca martori pe.

— Tacă-ţi gura! Strigă Ben-Zuf.

— Vei fi plătit, spuse căpitanul Servadac.

— Aşa e şi drept, răspunse Isac Hakhabut. Fiecare după dreptul lui şi dacă boierul rus vrea să-mi împrumute doi-trei din mateloţii lui ca să-mi duc tartana la Alger, şi eu îi voi plăti da. Îi voi plăti.

Numai să nu-mi ceară cine ştie cât!

— Alger! Sări iar Ben-Zuf, care nu putea să se stăpânească, dar află că.

— Lasă-mă să le aduc la cunoştinţă oamenilor, BenZuf, ceea ce ei nu ştiu încă! Spuse căpitanul Servadac. Apoi continuând în spaniolă zise: Ascultaţi, prieteni: un fenomen pe care nu l-am putut încă explica ne-a despărţit de Spania, de Italia, de Franţa, într-un cuvânt de întreaga Europă! Din celelalte continente na mai rămas nimic în afară de această insulă unde aţi găsit adăpost. Nu mai suntem pe Pământ, ci, după cât se pare, pe o bucată din glob, care ne poartă cu ea şi e cu neputinţă să spunem dacă vom mai vedea vreodată vechea noastră lume!

Înţelesesem oare spaniolii explicaţia dată de căpitanul Servadac? Era îndoielnic. Totuşi Negrete îl rugă să repete ceea ce spusese.

Hector Servadac o făcu cât mai bine cu putinţă şi, folosind imagini pe înţelesul lor, izbuti să-i facă să priceapă adevărata situaţie. Oricum ar fi fost, după ce Negrete schimbă câteva cuvinte cu ai lui, părură toţi că privesc lucrurile cu desăvârşită nepăsare.

Cât despre Isac Hakhabut, după ce-l ascultă pe căpitanul Servadac, nu scoase un cuvânt, dar strânse din buze de parcă ar fi încercat să ascundă un zâmbet.

Hector Servadac se întoarse atunci spre el şi îl întrebă dacă, după cele auzite, se mai gândea să iasă în larg şi să-şi ducă tartana la Alger, oraş din care nu mai rămăsese nici urmă.

De astă dată Isac Hakhabut zâmbi de-a binelea, dar în aşa fel, încât să nu fie zărit de spanioli. Apoi, vorbind în ruseşte ca să nu fie înţeles decât de contele Timaşev şi de oamenii lui, spuse:

— Nu-i aşa că nimic din toate astea nu-i adevărat şi că Excelenţa Sa guvernatorul general glumeşte?

La aceste cuvinte, contele Timaşev întoarse spatele nesuferitului bătrân cu un dezgust pe care nu se sili să-l ascundă.

Isac Hakhabut se întoarse atunci spre căpitanul Servadac şi îi spuse în franceză:

— Poveştile astea sunt bune pentru spanioli! Pot fi duşi. Dar cu mine, cu mine e altceva! Apoi, apropiindu-se de mica Nina, urmă în italiană: Nu-i aşa că nimic nu-i adevărat, fetiţo?

Şi ieşi din clădirea postului ridicând din umeri.

— Ei, fir-ar să fie! Ăsta ştie toate limbile? Spuse Ben-Zuf.

— Da, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac, dar în orice limbă ar vorbi, în franceză, în rusă, în spaniolă, în italiană, sau germană, el tot despre bani vorbeşte!