Capitolul XVIII.

Care istoriseşte ce primire s-a făcut guvernatorului general al Insulei Gurbi şi ce evenimente s-au petrecut în lipsa lui.

Goeleta părăsise insula la 31 ianuarie şi se întorcea la 5 martie, după un drum de 35 de zile – anul terestru fiind bisect. Acestor 35 de zile le corespundeau 70 de zile galliene, căci Soarele trecuse de 70 de ori la meridianul insulei.

Hector Servadac se simţi mişcat, apropiindu-se de singura parte din solul algerian care scăpase din dezastru. De mai multe ori, în timpul îndelungatei sale absenţe, se întrebase dacă o va mai găsi în locul unde o lăsase şi tot aşa şi pe credinciosul său Ben-Zuf. Îndoielile lui erau îndreptăţite, după ce atâtea evenimente cosmice schimbaseră atât de mult suprafaţa Galliei.

Dar temerile ofiţerului de stat major se dovediră fără temei. Insula Gurbi se afla tot acolo şi chiar – ciudăţenie destul de mare – înainte de a ajunge la portul Şelifului, Hector Servadac observă că un nor cu o înfăţişare cu totul deosebită plutea la 100 de picioare deasupra pământului ce alcătuia domeniul său.

Când goeleta nu mai era decât la vreo câteva sute de metri de coastă, norul le apăru ca o masă compactă ce urca şi cobora automat în aer. Căpitanul Servadac remarcă atunci că nu era vorba de vapori condensaţi, ci de o îngrămădire de păsări, înghesuite cum stau scrumbiile în apă. Acest nor uriaş scotea strigăte asurzitoare, cărora le răspundeau dealtfel dese detunături.

Dobrâna îşi semnală sosirea printr-o lovitură de tun şi aruncă ancora în micul port al Şelifului.

În acea clipă, un om cu o puşcă în mână alergă spre ei şi se avântă dintr-o săritură sus pe stâncile din faţă. Era Ben-Zuf.

Ben-Zuf rămase întâi nemişcat, cu ochii aţintiţi la o distanţă de 15 paşi – „atât cât îngăduie conformaţia omenească”, cum spun sergenţii instructori – arătându-şi vădit şi în toate chipurile respectul pe care-l datora superiorului său. Dar bunul ostaş nu se putu stăpâni şi, repezindu-se în întâmpinarea căpitanului care tocmai debarcase, îi sărută mâinile cu duioşie.

În loc de cuvintele obişnuite: „Ce fericire că vă văd iar! Cât de îngrijorat am fost! Ce lungă mi s-a părut lipsa dumneavoastră!” Ben-Zuf strigă:

— Ah, ticăloşii, bandiţii! Ce bine că v-aţi înapoiat, domnule căpitan! Hoţii! Piraţii!

— Pe cine eşti aşa de supărat, Ben-Zuf? Întrebă Hector Servadac, pe care aceste exclamaţii ciudate îl făcură să creadă că o bandă de hoţi a dat năvală pe domeniul lor.

— Ei, pe cine! Pe blestematele astea de păsări! Strigă Ben-Zuf. Uite, se împlineşte luna de când îmi irosesc praful de puşcă pe ele. Dar cu cât stau să le omor, cu atât se strâng mai multe. Ah! Dacă i-aş lăsa în voia lor, pe jefuitorii ăştia cu pene şi cioc, n-am mai avea în curând nici un bob de grâu pe insulă!

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop, care-l ajunseră din urmă pe căpitan, se putură încredinţa că Ben-Zuf nu exagerase cu nimic. Semănăturile care crescuseră repede datorită marilor călduri din ianuarie în momentul când Gallia trecea la periheliul său, erau acum pradă câtorva mii de păsări. Lacomele zburătoare tindeau să ia tot ce rămăsese din recoltă. Trebuie să spunem „tot ce rămăsese din recoltă”, pentru că Ben-Zuf nu stătuse cu mâinile în sân în timpul călătoriei întreprinse de Dobrâna; numeroase clăi de grâu se ridicau pe câmpul întins, în parte gol. În ce priveşte cârdurile de păsări, însumau toate zburătoarele pe care Gallia le luase cu sine când se despărţise de globul terestru. Şi era firesc că-şi căutaseră adăpost pe Insula Gurbi, căci numai acolo găseau câmpii, poiene, apă dulce – dovadă că pe nici o altă parte a asteroidului nu aflau hrana trebuincioasă. Dar era, de asemenea, adevărat că voiau să trăiască păgubindu-i pe locuitorii insulei – pretenţie la care trebuia să te împotriveşti prin toate mijloacele.

— O să luăm o hotărâre în această problemă, zise Hector Servadac.

— Ei bine, domnule căpitan, întrebă Ben-Zuf, şi camarazii noştri de arme din Africa, ce s-a întâmplat cu ei?

— Camarazii noştri din Africa sunt tot în Africa, răspunse Hector Servadac.

— Bravii noştri tovarăşi!

— Numai că Africa nu mai este unde a fost! Adăugă căpitanul Servadac.

— Numai este Africa! Dar Franţa?

— Franţa! E tare departe de noi, Ben-Zuf!

— Şi Montmartre?

Era un strigăt ieşit din inimă! În câteva cuvinte, căpitanul Servadac îi explică ordonanţei sale ce se petrecuse, cum Montmartre, şi împreună cu Montmartre Parisul, şi împreună cu Parisul Franţa, şi împreună cu Franţa Europa, şi împreună cu Europa globul pământesc era la mai mult de 24 de milioane leghe de Insula Gurbi. Prin urmare trebuiau să renunţe aproape definitiv la speranţa de a se întoarce vreodată acolo.

— Haida-de! Exclamă ordonanţa. Niciodată! Laurent zis Ben-Zuf, din Montmartre, să nu mai vadă Montmartre! Prostii, domnule căpitan, nu vă fie cu supărare, prostii! Şi Ben-Zuf clătină din cap ca un om căruia e cu neputinţă să-i schimbi părerea.

— Bine, prietene, răspunse căpitanul Servadac. Speră cât vrei. Nu trebuie să te laşi niciodată pradă disperării. Asta-i şi deviza corespondentului nostru anonim. Dar acum să începem prin a ne instala pe Insula Gurbi, ca şi cum am rămâne aici pentru totdeauna.

Tot vorbind, Hector Servadac, luând-o înaintea contelui Timaşev şi a locotenentului Prokop, ajunse la gurbiul reclădit de Ben-Zuf. Şi clădirea postului era în stare bună, iar Galette şi Zefir aveau un culcuş cum se cuvine. Acolo, în micuţa cabană, Hector Servadac îi găzdui pe oaspeţii săi, precum şi pe Nina însoţită de capra ei. Pe drum ordonanţa crezu de cuviinţă să dea Ninei şi lui Marzy două sărutări apăsate, pe care aceste făpturi iubitoare i le înapoiară din toată inima.

Apoi se ţinu sfat, în gurbi, cu privire la cele ce aveau în primul rând de făcut.

Problema cea mai serioasă care se punea în viitor era cea a locuinţei. Cum să se instaleze pe insulă în aşa fel, încât să înfrunte gerurile îngrozitoare prin care va trece Gallia în drumul ei prin spaţiile interplanetare, fără să se poată măcar calcula cât timp vor dura? Acest timp depindea, de fapt, de excentricitatea orbitei parcurse de asteroid. Poate că aveau să treacă mulţi ani înainte ca el să se întoarcă din nou înspre soare. Combustibilul nu era în cantitate mare. Cărbune deloc, copaci puţini şi exista perspectiva ca nici să nu mai crească nimic pe acest frig îngrozitor. Ce era de făcut? Cum să preîntâmpine aceste teribile împrejurări? Trebuia găsită o ieşire în cel mai scurt timp. Alimentarea coloniei nu prezenta greutăţi pentru moment. În ce priveşte băutura nu era, desigur, nici un pericol. Câteva râuri brăzdau câmpia şi apa umplea cisternele. Pe deasupra, peste puţin timp, frigul va provoca îngheţarea Mării Galliene, iar gheaţa va fi un izvor abundent de lichid potabil, căci nu va conţine nici o singură moleculă de sare.

Cât despre hrana propriu-zisă, necesară alimentaţiei omului, ea era asigurată vreme îndelungată. Pe de o parte cerealele gata să fie strânse în hambare, pe de alta turmele răspândite prin insulă alcătuiau o grămadă de rezerve. Desigur, în perioada gerurilor pământul nu va rodi şi recolta de nutreţ pentru animale nu va putea fi înnoită. Trebuiau luate măsuri şi, dacă reuşeau să calculeze durata mişcării de translaţie a Galliei în jurul centrului ei de atracţie, ar fi fost nimerit să reducă numărul de animale păstrând doar pe cele necesare.

În ce priveşte populaţia actuală a Galliei – fără să punem la socoteală pe cei 13 englezi din Gibraltar, de care nu era nevoie să aibă deocamdată grijă – ea cuprindea 8 ruşi, 2 francezi şi o mică italiancă. Pe aceşti 11 locuitori trebuia să-i hrănească Insula Gurbi. Dar, după ce Hector Servadac anunţă această cifră, iată că Ben-Zuf sare în sus:

— Ah, domnule căpitan, nu şi iar nu! Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, dar socoteala nu-i bună.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că suntem 22 de locuitori.

— Pe insulă?

— Pe insulă.

— Vrei să mă lămureşti, Ben-Zuf?

— Păi n-am avut încă prilejul să vă previn, domnule căpitan. În timpul absenţei dumneavoastră ne-au sosit musafiri la masă.

— La masă?

— Da, da. Dar ce să mai vorbim, mai bine veniţi cu mine, adăugă Ben-Zuf, şi dumneavoastră de asemenea, domnilor ruşi. Vedeţi doar că muncile câmpului sunt foarte înaintate şi cele două braţe ale mele n-ar fi putut să le facă pe toate.

— Într-adevăr, spuse locotenentul Prokop.

— Veniţi. Nu-i departe. Numai doi kilometri. Să ne luăm puştile cu noi.

— Ca să ne apărăm? Întrebă căpitanul Servadac.

— Nu de oameni, răspunse Ben-Zuf, ci de blestematele astea de păsări.

În culmea curiozităţii, căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop îl urmară pe Ben-Zuf, lăsând-o pe Nina cu capra ei în gurbi.

Pe drum, căpitanul Servadac şi însoţitorii săi traseră un şir lung de focuri asupra norului de păsări care zbura deasupra capului lor. Erau mai multe mii de raţe sălbatice de diferite soiuri, becaţine, ciocârlii, corbi, rândunici şi alte zburătoare care se amestecau cu păsări de mare, lişiţe, pescăruşi, goelanzi, becaţe etc. Fiecare foc de armă nimerea în plin, şi zburătoarele cădeau cu zecile. Nu era vânătoare, ci o nimicire a bandelor de hoţi.

În loc să meargă pe malul nordic al insulei, Ben-Zuf tăie drumul prin câmpie. După zece minute, datorită uşurinţei specifice a trupului lor, căpitanul Servadac şi însoţitorii lui străbătuseră cei doi kilometri despre care le vorbise Ben-Zuf. Ajunseră lângă o pădurice de sicomori şi eucalipţi care se îngrămădeau la poalele unui deal, alcătuind o privelişte pitorească. Acolo se opriră.

— Ah! Ticăloşii! Bandiţii! Neruşinaţii! Strigă Ben-Zuf bătând din picior.

— Tot de păsări vorbeşti? Întrebă căpitanul Servadac.

— Aş! Nu, domnule căpitan! Vorbesc de blestemaţii ăştia de trântori care iar au lăsat munca baltă! Ia uitaţi-vă.

Şi Ben-Zuf îi arătă diferite unelte ca seceri, greble şi coase risipite pe jos.

— Măi să fie, jupâne Ben-Zuf, îmi spui odată despre ce-i vorba? Întrebă căpitanul Servadac pe care începuse să-l cuprindă nerăbdarea.

— Sst! Domnule căpitan, ascultaţi, ascultaţi! Răspunse Ben-Zuf. Nu m-am înşelat.

Ciulind urechile, Hector Servadac şi cei doi însoţitori ai săi auziră o voce care cânta, o ghitară care zdrăngănea, nişte castaniete care sunau în tact.

— Spanioli! Strigă căpitanul Servadac.

— Şi ce aţi fi vrut să fie? Răspunse Ben-Zuf. Oamenii ăştia ar pocni din castaniete şi la gura unui tun.

— Dar cum se face că.?

— Mai ascultaţi! Acum e rândul bătrânului.

Un alt glas, care numai de cântat nu cânta, scotea cele mai mânioase dojeni.

Căpitanul Servadac, ca gascon, înţelegea destul de bine spaniola, şi în timp ce cântecul spunea:

Tu sandunga y cigarro Y una cana de Jerez, Mi jamelgo y un trabuco, Ane mas gloria puede haver.

Cealaltă voce repeta cu asprime:

— Banii mei! Banii mei! O să-mi plătiţi odată ce-mi datoraţi, mizerabili majos?

Şi cântecul continua:

Para Alcarrazas, Chiclana, Para trigo, Trebujena, Ypara ninas bonitas, San Lucar de Barrameda {6}. /. /. /Documents and Settings/Administrator/Application Data/Amber ePub/Ops/notes.html – a67

— Da, o să-mi plătiţi ce mi se cuvine, bineînţeles! Se auzi iar glasul printre sunetele de castaniete.

— Ei drace, un evreu! Strigă căpitanul Servadac.

— Un evreu n-ar fi nimic, răspunse Ben-Zuf, am cunoscut mulţi care nu şovăiau să se poarte ca nişte oameni de ispravă, dar ăsta e un evreu neamţ şi un renegat al tuturor ţărilor şi religiilor.

În clipa când cei doi francezi şi cei doi ruşi voiau să intre în pădurice, un spectacol neobişnuit îi făcu să se oprească la marginea ei. Spaniolii începuseră un adevărat fandango naţional. Şi prin faptul că aveau o greutate mai mică, cum se întâmpla cu toate obiectele de pe suprafaţa Galliei, săreau în aer la o înălţime de 30-40 de picioare. Nimic mai hazliu decât să vezi pe dansatori ivindu-se astfel deasupra copacilor. Erau patru majos voinici şi muşchiuloşi care trăgeau cu ei în aer un bătrân, ridicat fără voia lui la această înălţime nefirească. Apărea şi dispărea ca Sancho Pânza când a fost păcălit cu atâta iscusinţă de veselii postăvari din Segovia.

Hector Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop şi Ben-Zuf o luară prin pădure şi ajunseră întro poieniţă. Acolo, un ghitarist şi un mânuitor de castaniete, tolăniţi pe iarbă, râdeau de se prăpădeau, îndemnându-i pe dansatori să joace mai departe.

Când îl văzură pe căpitanul Servadac şi pe însoţitorii lui, cântăreţii încetară pe loc şi dansatorii, aducând şi victima cu ei, se lăsară uşurel pe pământ.

Dar de îndată bătrânul, fără suflare, scos din fire, se repezi la ofiţerul de stat major şi, vorbind de astă dată franţuzeşte, deşi cu un puternic accent german, strigă:

— Ah! Domnule guvernator general! Ticăloşii ăştia vor să mă jefuiască de avutul meu! Dar o să-mi faceţi dreptate!

În acest timp, căpitanul Servadac se uita la BenZuf, întrebându-l din ochi ce va să însemne acest titlu onorific care i se dădea, iar ordonanţa, cu o mişcare a capului, părea să spună: „Ei, da, domnule căpitan, chiar dumneavoastră sunteţi guvernatorul general! Eu am pus asta la cale!”

Căpitanul făcu atunci bătrânului semn să tacă şi acesta, plecând supus capul, îşi încrucişa braţele pe piept.

Putură să-l cerceteze în voie. Avea 50 de ani, dar părea de 60. Mic, slăbănog, cu o privire vioaie, dar prefăcută, cu nasul coroiat, cu o bărbuţă gălbuie, părul nepieptănat, picioare mari, mâini lungi cu degete încovoiate ca nişte gheare, era tipul clasic al cămătarului pe care-l recunoşteai dintr-o mie, mereu întorcându-se după cum bate vântul, cu inima uscată, lacom de galbeni şi zgârcit de mama focului. Banii trebuiau că atrag o asemenea fiinţă ca un magnet, şi dacă acest Shylock ar fi reuşit să obţină trupul debitorului său ca plată a datoriei, l-ar fi vândut fără îndoială, bucăţică cu bucăţică.

Dealtfel, cu toate că era evreu de felul lui, se făcea mahomedan în provinciile mahomedane, când i-o cereau interesele, creştin la nevoie în faţa unui catolic şi ar fi ajuns fără îndoială şi păgân ca să câştige mai mult.

Acest evreu se numea Isac Hakhabut şi era din Colonia, adică în primul rând prusac şi în al doilea german. Dar, aşa cum îi spuse căpitanului Servadac, cea mai mare parte a anului negoţul îl silea să călătorească. Meseria lui era, de fapt, comerţul cu vasele de coastă. Prăvălia lui – o corabie de 200 de tone – era o adevărată băcănie plutitoare, care transporta mii de articole din cele mai diferite, de la chibrituri până la poze colorate şi abţibilduri.

Singurul domiciliu al lui Isac Hakhabut era, la drept vorbind, corabia sa, Hansa. Neavând nici nevastă, nici copii, trăia la bordul vasului. Un şef de echipaj şi trei oameni erau de ajuns pentru a conduce această navă care făcea cabotaj de-a lungul coastelor Algeriei, Tunisiei, Egiptului, Turciei, Greciei şi tuturor porţilor Orientului. Acolo Isac Hakhabut, cu o încărcătură bogată de cafea, zahăr, orez, tutun, stofe, praf de puşcă etc., vindea, schimba, făcea pe telalul şi, dacă le adunai pe toate, câştiga mulţi bani.

Hansa se găsea tocmai la Ceuta, la capătul pintenului marocan, când avu loc catastrofa. Şeful şi cei trei oameni, care nu se aflau pe bord în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, pieriseră în acelaşi timp cu atâţia alţii dintre semenii lor. Dar vă aduceţi aminte că ultimele stânci de la Ceuta, cele ce stau faţă în faţă cu Gibraltarul, fuseseră cruţate de dezastru – dacă în această împrejurare se potrivesc asemenea cuvinte – şi odată cu ele vreo zece spanioli care nici nu visau ce se petrecuse.

Aceşti spanioli, majos din Andaluzia, nepăsători din fire, trântori după pofta inimii, tot atât de gata să cânte din ghitară pe cât erau să mânuiască navaja {7}, erau nişte ţărani care aveau un conducător, un anume Negrete, ceva mai învăţat decât ceilalţi doar pentru că apucase să umble mai mult ca ei prin lume. Când se văzură singuri şi părăsiţi pe stâncile Ceutei fură puşi într-o mare încurcătură. Hansa era acolo cu proprietarul ei şi cei zece voinici nu erau oameni să se dea înapoi de la însuşirea vasului pentru a se repatria. Dar printre ei nu se găsea nici un marinar. Totuşi nu puteau rămâne veşnic pe-o stâncă şi când li se terminară proviziile îl siliră pe Hakhabut să-i primească la bord.

În aceste împrejurări, doi ofiţeri englezi din Gibraltar îi făcură o vizită lui Negrete – vizită pe care am pomenit-o înainte. Isac nu ştia ce vorbiseră englezii cu spaniolii. Fapt este că, în urma acestei vizite, Negrete îl sili pe Hakhabut să ridice pânzele ca să-l ducă pe el şi pe ai lui în locul cel mai apropiat al coastei marocane. Isac, obligat să asculte, dar obişnuit să stoarcă bani şi din piatră seacă, ceru spaniolilor săi plătească drumul, iar aceştia consimţiră, cu atât mai bucuros cu cât erau hotărâţi să nu-i dea nici un real.

Hansa plecă la 3 februarie. Briza suflând dinspre est, era uşor să conduci corabia. Era de ajuns să mergi cu vântul în spate. Marinarii de ocazie nu avură deci altceva de făcut, decât să ridice pânzele ca să plutească fără să ştie că se îndreaptă spre unicul punct de pe globul pământesc care le putea da adăpost.

Şi iată dar cum Ben-Zuf văzu într-o bună zi răsărind la orizont un vapor care nu era Dobrâna şi pe care vântul îl împingea domol spre portul Şelifului, pe fostul mal drept al fluviului.

Povestea lui Isac fu terminată de Ben-Zuf care adăugă că încărcătura Hansei, pe atunci completă, va fi foarte folositoare locuitorilor de pe insulă. Fără îndoială că vor cădea greu la înţelegere cu Isac Hakhabut, dar ţinând seama de împrejurări, era limpede că rechiziţionarea mărfurilor pentru binele obştesc nu era un lucru necinstit, de vreme ce tot nu le-ar mai fi putut vinde.

— În ce priveşte frecuşurile dintre proprietarul Hansei şi pasagerii lui, mai spuse Ben-Zuf, s-a hotărât că vor fi rezolvate cu binişorul de Excelenţa sa guvernatorul general care se afla „într-o inspecţie”.

Hector Servadac nu-şi putu stăpâni un zâmbet când auzi explicaţiile date de Ben-Zuf. Apoi făgădui lui Isac Hakhabut că i se va face dreptate, ceea ce îl făcu să înceteze cu nesfârşitele chemări către „Domnul”.

— Dar, zise contele Timaşev după ce Isac se retrăsese, cum ar putea să-i plătească oamenii ăştia?

— O! Au bani la ei, răspunse Ben-Zuf.

— Spanioli să aibă bani! Exclamă contele Timaşev. Nu-mi vine să cred.

— Au, întări Ben-Zuf, i-am văzut cu ochii mei, pot spune chiar că sunt bani englezeşti.

— Ah! Făcu căpitanul Servadac care-şi aminti de vizita ofiţerilor englezi la Ceuta. În sfârşit, n-are nici o importanţă. O să rezolvăm treaba asta mai târziu. Vă daţi seama, domnule conte, că Gallia are acum şi mai multe mostre de populaţie din bătrâna noastră Europă?

— Într-adevăr, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev, există pe această bucată a vechiului nostru glob cetăţeni originari din Franţa, Rusia, Italia, Spania, Anglia, Germania.