Capitolul XX.

Prin care se dovedeşte că privind cu atenţie, izbuteşti în cele din urma să zăreşti un foc la orizont.

A doua zi, la 6 martie, fără să se mai sinchisească de părerile lui. Isac Hakhabut, căpitanul Servadac dădu ordinul ca Hansa să fie dusă în portul Şelif. Bătrânul nu spuse nimic, căci deplasarea tartanei îi apăra interesele. Dar trăgea nădejde să mituiască vreo doi-trei mateloţi de pe goeletă, ca să poată ajunge la Alger sau în orice alt port de coastă.

Imediat începură lucrările în vederea apropiatei iernări. Aceste lucrări erau, dealtfel, mult înlesnite de forţa musculară mai mare pe care muncitorii puteau so desfăşoare. Se obişnuiseră cu fenomenele atracţiei scăzute şi cu decompresiunea aerului, care le activase respiraţia, aşa că acum nici nu le mai băgau în seamă.

Spaniolii, ca şi ruşii, se puseră, aşadar, pe treabă cu râvnă. Începură prin a amenaja, potrivit cu nevoile coloniei, postul care urma deocamdată să servească drept adăpost comun. Spaniolii veniră să locuiască aici, ruşii rămăseseră pe goeletă, iar evreul pe bordul tartanei sale.

Dar vasele ca şi casele de piatră nu puteau fi decât locuinţe provizorii. Trebuiau, încă înainte de sosirea iernii, să găsească adăposturi mai sigure împotriva gerurilor din spaţiile interplanetare, adăposturi care să fie călduroase, căci nu puteau fi încălzite din lipsă de combustibil. Numai nişte gropi adânci săpate în pământ puteau să constituie un adăpost potrivit pentru locuitorii de pe Insula Gurbi. Atunci când suprafaţa Galliei se va acoperi de un strat gros de gheaţă, substanţă rea conducătoare de căldură, puteau trage nădejde că temperatura interioară a gropilor va ajunge la un grad de căldură suportabil. Căpitanul Servadac şi tovarăşii lui urmau să ducă acolo o existenţă de adevăraţi troglodiţi, dar nu aveau de ales.

Din fericire nu se găseau în aceleaşi condiţii cu exploratorii sau vânătorii de balene din oceanele polare, cărora le lipseşte cel mai adesea pământul de sub picioare. Trăind pe marea îngheţată aceştia nu pot căuta în adâncurile ei un adăpost împotriva frigului. Fie că rămân pe mare, fie că îşi ridică locuinţe de lemn şi zăpadă, ei sunt prost apăraţi de marile scăderi de temperatură.

Aici, pe Gallia, dimpotrivă, pământul era solid şi chiar dacă erau siliţi să-şi sape locuinţe la câteva sute de picioare adâncime, gallienii sperau că vor putea înfrunta cele mai joase scăderi de temperatură.

Lucrările începură, aşadar, de îndată. Se ştie că la Gurbi nu lipseau lopeţile, sapele, târnăcoapele, uneltele de tot felul. Sub conducerea contramaistrului Ben-Zuf, cei 10 majos spanioli şi marinarii ruşi se puseră cu sârg pe treabă.

Dar o piedică avea să se ivească în calea muncitorilor şi a inginerului Servadac care îi conducea.

Locul ales pentru a săpa vizuina era situat la dreapta postului, acolo unde pământul forma o uşoară ridicătură. În prima zi săpăturile se făcură fără nici o greutate, dar, ajunşi la o adâncime de opt picioare, muncitorii dădură de o materie atât de dură, că nu putură s-o sfarme cu nici o unealtă.

Hector Servadac şi contele Timaşev, preveniţi de Ben-Zuf, recunoscură în această substanţă materia necunoscută care alcătuia litoralul Mării Galliene, precum şi fundul de mare. Era limpede că ea forma şi temelia Galliei. Mijloacele pentru a săpa până la o adâncime potrivită le lipseau. Praful de puşcă obişnuit n-ar fi fost suficient pentru a dezagrega această substanţă, mai rezistentă decât granitul şi, fără îndoială, că ar fi trebuit să folosească dinamita pentru a o arunca în aer.

— Ei drăcie! Dar ce mineral o fi ăsta? Strigă căpitanul Servadac. Şi cum se face că o bucată din vechiul nostru glob e alcătuită din materia asta al cărei nume nu-l cunoaştem?

— Este cu desăvârşire inexplicabil, răspunse contele Timaşev, dar dacă nu izbutim să ne săpăm un adăpost în pământul acesta, ne aşteaptă o moarte grabnică!

Într-adevăr, dacă cifrele din documente erau reale şi dacă distanţa dintre Gallia şi Soare crescuse treptat după legile mecanicii, atunci Gallia trebuia să se găsească la aproximativ 100 milioane leghe depărtare de Soare, distanţă de trei ori mai mare decât cea care desparte astrul de Pământ atunci când trece la afeliu. E lesne de înţeles cât trebuie să fi scăzut căldura şi lumina Soarelui.

E adevărat că, drept urmare a poziţiei pe care o avea axa ei ce făcea un unghi de 90° cu planul orbitei, Soarele nu se depărta niciodată de ecuatorul Galliei şi că Insula Gurbi, străbătută de paralela zero, beneficia de această situaţie. În această zonă, vara era veşnică, dar îndepărtarea de soare nu putea fi contrabalansată, iar temperatura continua să scadă. Gheaţa se şi formase între stânci, spre marea tulburare a fetiţei, şi era de aşteptat ca marea să îngheţe în curând în întregime.

Or, cu nişte geruri care mai târziu puteau să depăşească 60° sub zero, fără o locuinţă potrivită îi pândea în scurtă vreme moartea. Între timp termometrul se menţinea în medie la 6 grade sub zero, iar soba din încăperea postului înghiţea lemnul ce-l aveau la îndemână, nedând totuşi decât o căldură destul de slabă. Nu se puteau deci bizui pe acest fel de combustibil şi trebuiau să găsească o altă locuinţă, care să fie la adăpost de asemenea scăderi de temperatură, pentru că, în curând, aveau să vadă cum îngheaţă mercurul în termometre, poate chiar şi alcoolul!

Cât despre Dobrâna şi Hansa, se ştie, aceste două vase erau cu totul nepregătite să înfrunte frigul, încă de pe acum aspru. Nici nu se puteau gândi să locuiască pe corabie. Dealtfel, cine putea şti ce aveau să devină aceste nave după ce gheţurile se vor strânge în jurul lor în blocuri enorme?

Dacă Hector Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop ar fi fost oameni care să-şi piardă uşor cumpătul, atunci acesta ar fi fost prilejul cel mai bun. Într-adevăr, ce-ar mai fi putut născoci, de vreme ce ciudata duritate a solului îi împiedeca să sape un siloz?

Împrejurările deveneau tot mai grave. Dimensiunea aparentă a discului solar se reducea tot mai mult datorită distanţei. Când trecea la zenit, razele sale perpendiculare mai trimiteau puţină căldură, dar în timpul nopţii frigul se simţea foarte tare.

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev, călare pe Zefir şi Galette, străbătură în lung şi în lat insula ca să caute un loc unde să poată locui. Caii zburau deasupra obstacolelor de parcă ar fi avut aripi. Căutare zadarnică! În diferite puncte făcură sondaje, dar pretutindeni dădură, la numai câteva picioare de suprafaţa solului, de aceeaşi temelie de neclintit.

Trebuiră să renunţe la gândul de a se adăposti sub pământ.

Luară atunci hotărârea ca gallienii, în lipsa unui siloz, să locuiască în clădirea postului, pe care aveau s-o apere pe cât s-o putea de frigul de afară. Fu dat ordinul să se adune tot lemnul, uscat sau verde, de pe insulă, să fie doborâţi copacii ce acopereau câmpia. Nu era timp de stat pe gânduri. Tăierea copacilor începu de îndată.

Şi totuşi – căpitanul Servadac şi tovarăşii lui o ştiau prea bine – aceste măsuri nu ajungeau. Combustibilul se va termina repede. Ofiţerul de statmajor, în culmea îngrijorării, deşi nu lăsa să se vadă nimic, cutreiera insula repetând întruna: „O idee! O idee!”

Apoi vorbind într-o zi cu Ben-Zuf, îi zise:

— Ei drăcie! Tu n-ai nici o idee?

— Nu, domnule căpitan, răspunse ordonanţa. Şi adăugă: ei, dacă măcar am fi în Montmartre. Acolo sunt cariere gata săpate de toată frumuseţea!

— Dar, dobitocule, i-o întoarse căpitanul Servadac, dacă am fi în Montmartre, n-am avea nevoie de carierele tale!

Totuşi natura avea să le ofere tocmai adăpostul de care aveau nevoie pentru a lupta împotriva frigului din atmosferă. Iată în ce împrejurări îl descoperiră.

La 10 martie, locotenentul Prokop şi căpitanul Servadac se duseseră să exploreze capul de sud-est al insulei. Pe drum vorbiră de împrejurările cumplite ce-i puteau aştepta. Discutau chiar cu o oarecare aprindere, nefiind de acord asupra felului în care trebuiau să facă faţă acestor împrejurări. Unul se încăpăţâna să caute la nesfârşit adăpostul de negăsit, celălalt se străduia să născocească un nou mod de încălzire a locuinţei în care se găseau. Locotenentul Prokop susţinea cea din urmă soluţie şi-şi expunea motivele, când, deodată, se opri în mijlocul argumentaţiei. Se găsea în acel moment cu faţa spre sud,. Iar căpitanul Servadac îl văzu trecându-şi mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia o ceaţă de pe ochi, apoi privind din nou cu o mare încordare.

— Nu! Nu mă înşel! Strigă el. Văd o lumină acolo!

— O lumină?

— Da, în direcţia aceea!

— Aşa e! Răspunse căpitanul Servadac, care zărise şi el punctul luminos semnalat de locotenent.

Faptul nu mai putea fi pus la îndoială. O lumină se arăta deasupra orizontului, spre sud, sub forma unui punct sclipitor, din ce în ce mai luminos, pe măsură ce se lăsa seara.

— Să fie vreun vas? Întrebă căpitanul Servadac.

— Atunci ar trebui să fie o navă în flăcări, răspunse locotenentul Prokop. Nici un fanar nu ar putea fi văzut de la această distanţă şi mai ales la asemenea înălţime.

— Dealtfel, adăugă căpitanul Servadac, focul nu se mişcă şi se pare că se vede un fel de reverberaţie în ceaţa înserării.

Cei doi observatori priviră cu mare atenţie câteva clipe, apoi, în mintea ofiţerului de stat major se făcu lumină:

— Vulcanul! Exclamă el. Vulcanul pe lângă care am trecut cu Dobrâna! Şi într-o inspiraţie adăugă: Locotenente Prokop, iată adăpostul pe care-l căutăm! Iată o locuinţă în care toate cheltuielile de încălzire cad în seama naturii! Da! O să folosim pentru toate nevoile noastre această nesfârşită şi arzătoare lavă care se revarsă din munţi! Ah, locotenente, cerul nu ne-a părăsit! Vino! Vino! Mâine trebuie să ajungem până acolo, pe acel litoral. Ne vom duce să căutăm căldura, adică viaţa, până în măruntaiele Galliei dacă va fi nevoie.

În timp ce căpitanul Servadac vorbea cu atâta înflăcărare, locotenentul Prokop se străduia să-şi amintească fiecare amănunt. Existenţa vulcanului în direcţia aceea îi apăru ca sigură. Îşi aduse aminte că la întoarcerea Dobrânei, în vreme ce naviga de-a lungul coastei meridionale a Mării Galliene, un lung promontoriu îi tăiase calea şi îl obligase să urce până la latitudinea unde se găsea altădată Oranul. Acolo trebui să ocolească un munte înalt, stâncos, a cărui culme era împodobită cu un nor de fum. Fumul fusese fără îndoială urmat de un val de flăcări sau lavă incandescentă, şi această răbufnire lumina acum orizontul meridional şi îşi trimitea reflexele prin nori.

— Aveţi dreptate, domnule căpitan, spuse locotenentul Prokop. E într-adevăr vulcanul. Chiar mâine îl vom explora!

Hector Servadac şi locotenentul Prokop se întoarseră în grabă la gurbi, unde la început nu vorbiră despre proiectele lor decât contelui Timaşev.

— Vă voi însoţi, răspunse contele. Dobrâna este la dispoziţia dumneavoastră.

— Cred că goeleta poate rămâne în portul Şelif, spuse atunci locotenentul Prokop. Şalupa cu aburi va fi de ajuns pe timpul ăsta frumos, pentru un drum de cel mult opt leghe.

— Fă cum crezi de cuviinţă, Prokop, zise contele Timaşev.

Ca şi alte luxoase vase de plăcere, Dobrâna avea o şalupă cu aburi, de mare viteză, a cărei elice era pusă în mişcare de un cazan mic, dar puternic, sistem Oriolle. Locotenentul Prokop, neştiind ce meleaguri va trebui să străbată, avea dreptate să aleagă această uşoară ambarcaţiune, căci ea îi îngăduia să cerceteze fără pericol cele mai mici golfuri ale litoralului.

Iată de ce, a doua zi, la 11 martie, şalupa cu aburi era încărcată cu cărbune, din care se mai găseau vreo zece tone pe Dobrâna. Apoi, după ce căpitanul, contele şi locotenentul se urcară la bord, şalupa ieşi din portul Şelif, spre marea uimire a lui Ben-Zuf, căruia secretul nu-i fusese împărtăşit. Dar, oricum, ordonanţa rămânea pe Insula Gurbi cu împuterniciri depline de guvernator general, lucru de care era tare mândru.

Cei treizeci de kilometri, care despărţeau insula de promontoriul unde se înălţa vulcanul, fură străbătuţi de şalupa rapidă în mai puţin de trei ore. Creasta promontoriului apăru toată în flăcări. Erupţia părea considerabilă. Oxigenul din atmosfera transportată de Gallia se combinase oare cu materiile eruptive din măruntaiele ei pentru a da naştere acestui incendiu intens sau, ceea ce era mai probabil, vulcanul acesta se alimenta dintr-o sursă proprie de oxigen?

Şalupa cu aburi naviga de-a lungul coastei, căutând un loc de debarcare potrivit. După o jumătate de oră de explorare, găsi în fine o îngrămădire semicirculară de stânci, formând un mic golf, şi care putea să ofere pe viitor adăpost sigur goeletei şi tartanei, dacă împrejurările vor îngădui să fie aduse până acolo.

Şalupa fu legată cu parâmele, iar pasagerii ei debarcară în partea de pe coastă opusă aceleia pe unde se scurgea către mare torentul de lavă. Apropiindu-se, căpitanul Servadac şi însoţitorii lui constatară cu satisfacţie că temperatura aerului creşte simţitor.

Poate că speranţele ofiţerului se vor împlini! Poate că, dacă în acest masiv uriaş se afla vreo adâncitură locuibilă, gallienii vor scăpa de cea mai mare primejdie ce-i pândea.

Iată-i, aşadar, căutând, scotocind, ocolind colţurile ascuţite ale muntelui, căţărându-se pe povârnişurile lui cele mai abrupte, urcându-i poalele largi, sărind de pe o stâncă pe alta ca nişte capre sălbatice, căci acum erau tot atât de sprinteni ca şi ele. Dar nicăieri nu călcau pe altceva decât pe aceeaşi substanţă cu prisme hexagonale ce părea a fi singurul mineral de pe asteroid.

Totuşi cercetările lor n-aveau să se dovedească zadarnice. În spatele unui mare zid de stânci, al cărui vârf se înălţa ca o piramidă spre cer, un fel de galerie strâmtă, sau, mai degrabă, un tunel întunecos săpat în coasta muntelui se deschidea în faţa lor. Păşiră imediat prin intrarea situată cam la 20 m deasupra nivelului mării.

Căpitanul Servadac şi cei doi însoţitori ai săi înaintară târându-se într-o beznă adâncă, pipăind pereţii tunelului întunecat, sondând depresiunile terenului. După bubuitul care se înteţea, îşi dădeau bine seama că nu putea fi departe hornul central al vulcanului. Singura lor teamă era să nu le fie dintr-o dată tăiată calea printr-un zid terminal cu neputinţă de trecut.

Dar încrederea căpitanului Servadac era de nezdruncinat, şi ea se transmitea contelui Timaşev şi locotenentului Prokop.

— Haideţi, haideţi! Striga el. În împrejurări excepţionale trebuie să recurgi la mijloace excepţionale! Focul e aprins, soba nu-i departe! Natura ne dă combustibilul! Ei drăcie! O să ne coste ieftin încălzitul.

Temperatura era de cel puţin 15 grade peste zero. Când exploratorii atingeau cu mâna pereţii întortocheatei galerii, îi simţeau fierbinţi. Părea că materia stâncoasă din care era alcătuit muntele avea proprietatea de a conduce căldura de parcă ar fi fost metal.

— Vedeţi bine, spunea întruna Hector Servadac, înăuntru e un adevărat calorifer!

În sfârşit, o lumină puternică ţâşni în galeria întunecoasă şi se ivi o mare peşteră de unde se zărea lumina. Temperatura era foarte ridicată, dar suportabilă.

Cărui fenomen îi datora această cavernă săpată în masivul enorm strălucirea şi căldura ei? Pur şi simplu, unui torent de lavă care se prăbuşea într-un golf, larg deschis spre mare! Ai fi zis că sunt pânzele de apă ale Niagarei centrale, întinse în faţa celebrei Grote a Vânturilor. Numai că aici, în faţa largii deschizături a cavernei, se desfăşurau nu nişte perdele de apă, ci nişte perdele de flăcări.

— Ah! Cerule îndurător, strigă căpitanul Servadac, nu ţi-am cerut atâta!