Capitolul XVI.

În care îl vom vedea pe căpitanul Servadac ţinând în mână tot ce a rămas dintr-un mare continent.

În acest timp Dobrâna, după ce înconjurase uriaşul promontoriu care îi bara drumul spre nord, se îndrepta spre locul unde trebuia de fapt să se contureze capul Creus.

Exploratorii discutau zi şi noapte, putem spune, despre aceste lucruri ciudate. Numele de Gallia revenea adesea în convorbirile lor şi, pe nesimţite, aproape fără voia lor, îşi însuşiseră ca pe o realitate această denumire geografică a asteroidului care-i purta prin lumea solară.

Dar discuţiile nu-i puteau face să uite că se ocupau cu efectuarea unei recunoaşteri a litoralului mediteranean, ce devenise indispensabilă. De aceea goeleta urma, cât de aproape cu putinţă, noua margine a bazinului care se părea că formează unica mare a Galliei.

Partea superioară a uriaşului promontoriu se afla pe locul unde fusese Barcelona pe litoralul iberic, dar acest litoral ca şi cunoscutul oraş pieriseră, fără îndoială, şi se cufundaseră în apele ale căror talazuri se izbeau puţin mai încolo de noua faleză. Această faleză cotea spre nord-est şi cobora apoi spre mare chiar la capul Creus.

Din capul Creus nu mai rămăsese nimic. Acolo începea graniţa franceză, şi e lesne de închipuit care trebuie să fi fost gândurile căpitanului Servadac atunci când văzu că un alt pământ înlocuise pământul patriei sale. O barieră de netrecut se ridica în faţa litoralului francez, astupând orice vedere. Înălţată ca un zid vertical de 1.000 de picioare, neavând nici o ieşitură drept punct de sprijin, la fel de abruptă, la fel de stearpă, la fel de „nouă” pe cât era şi în celălalt capăt al Mediteranei, ea se întindea chiar pe paralela unde ar fi trebuit să se arate malurile fermecătoare ale sudului Franţei.

Oricât de aproape mergea goeleta de-a lungul acestei coaste, nu văzură nimic din ceea ce alcătuia altădată liziera maritimă a departamentului Pirineilor Orientali, nici capul Beam, nici Port-Vendres, nici cursul râului Tech, nici bazinul de la Saint-Nazaire, nici gura râului Tet, nici bazinul Salces. Pe hotarul departamentului Aude, loc pitoresc presărat odinioară de eleştee şi insule, nu regăsiră nici o singură bucată din arondismentul Narbonne. De la capul Agde, de la hotarul ţinutului Herault până la golful Aigues-Mortes, nu mai era nimic, nici Cette, nici Frontignan, nici o urmă din acel arc al arondismentului Nâmes scăldat înainte de Mediterana, nimic din câmpiile Crau şi Camargue, nimic din estuarul şerpuitor de la Gurile Ronului. Martigues pierise! Marsilia nicăieri! Era de presupus că nu vor mai întâlni niciunul din punctele continentului european care purta numele de Franţa.

Hector Servadac, cu toate că se aştepta la orice, simţi că se prăbuşeşte în faţa acestei realităţi. Nu mai vedea nici o urmă din ţărmul, din colţurile care-i erau atât de cunoscute toate. Câteodată, când o cotitură a coastei se rotunjea spre nord, spera să găsească o bucată din pământul francez cruţată de dezastru, dar, oricât de departe se prelungea scobitura, nu se ivea nimic din minunatul ţărm al Provenţei. Când noul relief nu mărginea vechea lizieră, ea era acoperită de apele ciudatei Mediterane şi căpitanul Servadac ajunse să se întrebe dacă tot ce rămăsese din ţara lui nu se reducea la îngustul petic de pământ algerian, la acea Insulă Gurbi, unde va fi nevoit să se întoarcă.

— Şi totuşi, îi tot repeta contelui Timaşev, continentul Galliei nu se poate sfârşi cu coasta asta, pe care nu poţi pune piciorul. Polul său boreal este dincolo de ea! Ce se găseşte în spatele peretelui stâncos? Trebuie să aflăm! Dacă, în ciuda tuturor fenomenelor la care suntem martori, călcăm tot pe globul terestru şi dacă tot el ne poartă într-o nouă direcţie prin lumea planetară, dacă până în cele din urmă şi Franţa şi Rusia sunt încă aici, ca şi întreaga Europă? Trebuie să verificăm neapărat acest lucru. No să găsim oare un loc unde să debarcăm pe coastă? Nu există nici un mijloc să ne căţărăm pe faleza asta netedă şi să cercetăm, măcar o singură dată, regiunea pe care o ascunde privirilor noastre? Să debarcăm, să debarcăm!

Dar cei de pe Dobrâna, care plutea mereu cât se poate de aproape de peretele înalt şi abrupt, nu zăreau nici cel mai mic golf unde vasul s-ar fi putut adăposti; nici măcar un singur colţ de stâncă pe care membrii echipajului să poată păşi.

Litoralul era în continuare alcătuit dintr-o temelie netedă, verticală, dreaptă, înaltă de două până la trei sute de picioare şi încununată de o întreagă încâlceală stranie de lamele cristalizate. Era limpede că noua margine ce înconjura Mediterana prezenta peste tot aceeaşi îngrămădire de stânci şi că peisajul uniform fusese turnat în acelaşi tipar.

Dobrâna, duduind din plin cu toate cazanele încinse, naviga cu viteză spre est. Timpul era tot frumos. Atmosfera care se răcise neobişnuit de mult nu mai putea fi saturată de vapori. Abia câţiva nori brăzdau azurul cerului şi alcătuiau, ici şi colo, nişte ciruşi aproape străvezii. În timpul zilei, discul micşorat al Soarelui trimitea raze palide care nu mai dădeau lucrurilor decât un contur nedesluşit. Noaptea stelele sclipeau cu o strălucire nemaiîntâlnită, dar unele planete se stingeau din ce în ce în depărtare. Aşa se întâmpla cu Venus, cu Marte şi cu acel astru necunoscut care, aşezat în şirul planetelor inferioare, se ivea înaintea Soarelui când la răsărit, când la apus. Cât despre uriaşul Jupiter şi superbul Saturn, strălucirea lor dimpotrivă creştea, pentru simplul motiv că Gallia se apropia de aceste planete.

Locotenentul Prokop le arătă planeta Uranus care se vedea acum cu ochiul liber, pe când altădată n-o puteai zări decât cu ajutorul lunetei. Gallia se învârtea, aşadar, depărtându-se de centrul ei de atracţie, prin lumea planetară.

La 24 februarie, după ce urmaseră linia şerpuitoare care mărginea înaintea cataclismului departamentul Var, după ce căutaseră zadarnic urmele insulelor Hyeres, ale peninsulei Saint-Tropez, ale insulelor Lerins, ale golfului Cannes şi golfului Johan, Dobrâna ajunse în dreptul capului Antibes.

Aici, spre marea uimire, dar şi satisfacţie a exploratorilor, o crăpătură îngustă spinteca uriaşa faleză de sus în jos. La temelia ei, la nivelul mării, se întindea o mică plajă unde o barcă putea acosta cu uşurinţă.

— În sfârşit, putem debarca! Strigă căpitanul Servadac care nu mai era stăpân pe sine.

Nu trebui, dealtfel, să stăruie pe lângă contele Timaşev ca să-l determine să se oprească pe noul continent. Şi acesta şi locotenentul Prokop erau la fel de nerăbdători să debarce ca şi căpitanul Servadac. Poate că urmând povârnişul acestei scobituri, care semăna de departe cu albia râpoasă a unui puhoi, vor izbuti să ajungă până la creasta falezei şi vor avea o perspectivă destul de largă, care să le permită să cerceteze măcar această regiune bizară, dacă teritoriul francez dispăruse.

La şapte dimineaţa, contele, căpitanul şi locotenentul debarcau pe ţărm.

Pentru prima oară găsiră câteva mostre ale fostului litoral: conglomerate calcaroase, de culoare gălbuie, cu care sunt îndeobşte presărate malurile provensale. Dar această fâşie de ţărm îngustă, cu siguranţă o bucată din vechiul golf, avea o suprafaţă doar de câţiva metri şi, fără să se oprească, exploratorii porniră către râpa pe care voiau s-o treacă. Era seacă, şi se putea vedea cu uşurinţă că nici un torent nu-şi revărsase în albia ei apele învolburate. Rocile care o alcătuiau, ca şi cele ale povârnişurilor care o mărgineau de o parte şi de alta, aveau aceeaşi compoziţie lamelată, observată şi mai înainte de exploratorii noştri, şi care nu păreau a fi suferit încă influenţa dezagregării seculare. Un geolog ar fi determinat poate locul lor adevărat pe scara litologică, dar nici contele Timaşev, nici ofiţerul de stat major, nici locotenentul Prokop nu putură recunoaşte de ce natură erau.

În schimb, dacă râpa nu înfăţişa nici o urmă de umezeală mai veche sau mai recentă, se putea prevedea că, dată fiind schimbarea radicală a condiţiilor climaterice, va sluji într-o zi drept canal de scurgere al unor mari mase de apă. Într-adevăr, se şi zăreau câteva petice de zăpadă scânteietoare în numeroase locuri de pe povârniş. Mai sus, ele deveneau din ce în ce mai întinse şi mai groase, acoperind culmile înalte ale falezei. Era de aşteptat ca în curând creasta şi poate întregul ţinut de dincolo de peretele stâncos să dispară sub crusta albă a gheţarilor.

— Iată dar, le arătă contele Timaşev, primele ochiuri de apă dulce găsite pe suprafaţa Galliei.

— Da, răspunse locotenentul Prokop, şi, desigur, la o înălţime mai mare, din pricina frigului care creşte neîncetat, o să întâlnim nu numai zăpadă, ci şi gheaţă. Să nu uităm că, dacă Gallia are o formă sferoidală, aici ne aflăm aproape de ţinuturile arctice, care nu primesc decât foarte pieziş razele Soarelui. Fără îndoială că aici nu se face niciodată întuneric în întregime ca la polii Pământului, pentru că Soarele nu părăseşte ecuatorul datorită înclinaţiei mici a axei de rotaţie, dar va fi probabil foarte frig, mai ales dacă Gallia se deplasează la mare distanţă de centrul de căldură.

— Domnule locotenent, întrebă căpitanul Servadac, nu avem să ne temem că gerul va deveni atât de puternic pe suprafaţa Galliei, încât nici o fiinţă vie nu-l va putea îndura?

— Nu, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop. Oricât de mare va fi depărtarea noastră de Soare, frigul nu va depăşi limitele obişnuite ale temperaturii din spaţiile siderale, adică ale regiunilor cereşti unde aerul lipseşte cu desăvârşire.

— Şi aceste limite sunt.?

— Circa şaizeci de grade centigrade, după teoriile unui francez, savantul fizician Fourier.

— Şaizeci de grade! Exclamă contele Timaşev. Şaizeci de grade sub zero. Dar e o temperatură care pare de neîndurat chiar pentru ruşi.

— Asemenea geruri, răspunse locotenentul Prokop, au şi fost suportate de nişte navigatori englezi în mările polare şi, dacă nu mă înşel, Parry a văzut în insula Melville cum scade termometrul până la 56 grade centigrade sub zero.

Exploratorii se opriseră pentru o clipă ca să-şi tragă sufletul, căci aşa cum se întâmplă alpiniştilor, aerul, rărindu-se treptat, le îngreuia urcuşul. Pe deasupra, fără să fi ajuns la o prea mare înălţime – doar şase până la şapte sute de picioare – temperatura coborâse simţitor. Din fericire adânciturile scobite în substanţa minerală din care era alcătuită albia râpei le uşurau mersul şi la vreo oră şi jumătate după ce lăsaseră în urmă fâşia de ţărm, ajunseră pe culmea falezei.

De pe faleză se vedea nu numai marea spre sud, ci şi toată regiunea din nord care cobora dintr-o dată. Căpitanul Servadac nu se putu stăpâni să nu scoată un strigăt.

Franţa nu mai era acolo! Nenumărate stânci se îngrămădeau şiruri, şiruri până spre marginea cea mai îndepărtată a zării. Toate aceste morene cu haina lor de zăpadă sau de gheaţă se amestecau unele cu altele într-o stranie monotonie. Era o uriaşă aglomerare de materii care se cristalizaseră în formă de prisme hexagonale. Gallia nu părea să fie decât produsul unei formaţii minerale unice, necunoscute. Dacă partea superioară a falezei care mărginea Mediterana nu înfăţişa aceeaşi uniformitate a vârfurilor, era din pricină că un fenomen oarecare, probabil cel căruia i se datora şi prezenţa apelor mării, schimbase în clipa cataclismului compoziţia peretelui stâncos.

Oricum ar fi fost, în partea nordică a Galliei nu se mai vedea nici urmă a vreunui ţinut european. Pretutindeni, noua substanţă înlocuise solul vechi. Nicăieri nu se mai vedeau câmpiile vălurite ale Provenţei, nici grădinile de portocali şi lămâi cu pământul lor roşiatic, aşezat în scară pe lespezi uscate de piatră, nici păduricile de măslini cu frunzişul verzui, nici marile alei străjuite de arbori de piper, de micoculi, mimoze, palmieri şi eucalipţi, nici tufele de muşcate uriaşe, împestriţate ici şi colo cu barba popii, deasupra cărora se înălţau jerbele lungi, de aloe, nici stâncile oxidate ale litoralului, nici munţii din depărtări, cu perdelele lor întunecate de conifere.

Nu se vedea aici nimic din regnul vegetal căci şi cea mai puţin preţioasă dintre plante, lichenul de zăpadă, de pildă, n-ar fi putut creşte pe solul acesta pietros. Nu se vedea nici o urmă din regnul animal, căci nici o pasăre a regiunilor arctice n-ar fi găsit cu ce să se hrănească o singură zi! Se aflau în faţa îngrozitoarei privelişti a regnului mineral, sterp cu desăvârşire.

Căpitanul Servadac era adânc mişcat, pradă unei emoţii de care pare-se ar fi trebuit să-l scutească firea lui nepăsătoare. Stând nemişcat pe piscul unei stânci îngheţate, el privea cu ochii înlăcrimaţi noul teritoriu care se întindea în faţa lui. Refuza să creadă că Franţa fusese vreodată în acele locuri!

— Nu! Strigă el. Calculele noastre ne-au înşelat! Nam ajuns la paralela care taie Alpii Maritimi! Pământul ale cărui vestigii le căutăm se află dincolo de locurile astea. Că un zid de stânci s-a ivit din valuri, fie. Dar după ce vom trece de el, o să revedem ţinuturile europene! Haidem, haidem, domnule conte! Să lăsăm în urmă acest teritoriu de gheţuri şi să căutăm mai departe, să nu ne lăsăm!

Vorbind astfel, Hector Servadac făcu vreo douăzeci de paşi înainte ca să dea de vreo potecă pe care să poată merge printre lamelele hexagonale ale falezei.

Deodată se opri. Piciorul lui se lovise sub zăpadă de o bucată de piatră cioplită. Prin forma şi culoarea ei nu părea să fie de pe meleagurile noi. Căpitanul Servadac o luă în mână. Era o bucată de marmoră îngălbenită pe care se mai puteau citi câteva litere gravate, între care:

Vil.

— Vila! Strigă căpitanul Servadac lăsând să-i cadă din mână bucata de marmoră care se făcu ţăndări.

Piatra făcea parte, fără îndoială, dintr-o vilă, din vreo locuinţă luxoasă construită aproape de capul Antibes, în cel mai frumos loc din lume. Ce rămăsese din acest minunat cap, azvârlit ca o ramură înverzită între golful Jouan şi golful Nisa, din splendida privelişte încununată de Alpii Maritimi, care se întindea de la lanţul pitoresc al munţilor Esterelle, trecând prin Eza, Monaco, Roquebrune, Menton şi Vintimille, până în partea italiană a capului Bordighera? Nici măcar bucata de marmoră care se făcuse praf şi pulbere!

Căpitanul Servadac nu se mai putea îndoi că Antibes pierise în adâncurile noului continent. Zdrobit, căzu pe gânduri.

Contele Timaşev, apropiindu-se de el, îi spuse cu o voce gravă:

— Domnule căpitan, cunoaşteţi deviza familiei Hope?

— Nu, domnule conte, răspunse Hector Servadac.

— Ei bine, iat-o: Orbe fracto, spes illaesa! {5}. /. /. /Documents and Settings/Administrator/Application Data/Amber ePub/Ops/notes.html – a64

— E tocmai contrariul deznădăjduitelor cuvinte ale lui Dante!

— Da, căpitane, şi de acum înainte, trebuie să fie şi deviza noastră!