Capitolul XVII.

Care ar putea fi intitulat pe bună dreptate: de la acelaşi aceloraşi.

Navigatorilor de pe Dobrâna nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se întoarcă pe Insula Gurbi. Această fâşie îngustă de pământ era, pe cât se părea, singura porţiune din vechiul sol care putea să-i adăpostească şi să-i hrănească pe cei purtaţi de noul astru prin lumea solară.

— La urma urmei, îşi spunea căpitanul Servadac, e aproape o părticică din Franţa.

Proiectul de a se întoarce pe Insula Gurbi a fost discutat, aşadar, şi era pe cale de a fi acceptat, când locotenentul Prokop le atrase atenţia că noul perimetru al Mediteranei nu le era încă în întregime cunoscut.

— Ne mai rămâne să-l explorăm către nord, spuse el, de la punctul unde se afla altădată capul Antibes până la intrarea în strâmtoarea care dă spre apele Gibraltarului, şi către sud de la golful Gabes din nou până la strâmtoarea cu pricina. Noi am urmat întradevăr la sud conturul vechii coaste africane, dar nu am mers pe lângă marginea noului litoral. Cine ştie dacă e închisă orice ieşire spre sud şi dacă vreo oază roditoare a deşertului african n-a scăpat din fioroasa catastrofă? Apoi Italia, Sicilia, arhipelagul Insulelor Baleare, marile insule ale Mediteranei au rezistat poate şi trebuie ca Dobrâna să se îndrepte într-acolo.

— E adevărat ceea ce spui, Prokop, rosti contele Timaşev, şi mi se pare, într-adevăr, absolut necesar să completăm pe cât putem schiţa hidrografică a noului bazin.

— Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere, li se alătură şi căpitanul Servadac. Dar se pune problema dacă trebuie să ne desăvârşim explorarea acum, înainte de a ne întoarce pe Insula Gurbi.

— Cred că trebuie să ne folosim de Dobrâna atâta vreme cât poate să mai slujească la ceva, răspunse locotenentul Prokop.

— Ce vrei să spui, Prokop? Întrebă contele Timaşev.

— Vreau să spun că temperatura scade mereu, Gallia urmând o curbă care o îndepărtează din ce în ce mai mult de Soare, şi că vom suferi deci în curând geruri foarte mari. Marea va îngheţa şi ne va fi cu neputinţă să mai navigăm. Ştiţi doar cât de mari sunt greutăţile unei călătorii printre câmpurile de gheaţă. Nu-i mai bine să continuăm explorarea cât timp apele mai sunt accesibile?

— Ai dreptate, Prokop, încuviinţă contele Timaşev. Să cercetăm ce-a mai rămas din vechiul continent, şi dacă vreo bucată din Europa a fost cruţată, dacă nişte nefericiţi cărora le putem veni în ajutor au supravieţuit catastrofei, e cazul s-o ştim înainte de a ne întoarce la locul de iernare.

Pe contele Timaşev îl însufleţea, desigur, un simţământ generos de vreme ce, în atari împrejurări, se gândea în primul rând la semenii săi. Şi cine ştie? A te gândi la alţii nu înseamnă oare a te gândi la tine însuţi? Nici o deosebire de rasă, nici o diferenţă de naţionalitate nu mai putea exista între locuitorii de pe Gallia, purtaţi prin spaţiile nesfârşite. Erau reprezentanţii aceluiaşi popor sau, mai curând, ai aceleiaşi familii, căci nu era de aşteptat ca supravieţuitorii vechiului pământ să fie prea numeroşi. Dar, în sfârşit, dacă se mai aflau pe undeva, trebuiau cu toţii să se unească, să-şi împletească strădaniile pentru salvarea comună şi, dacă nu mai era nici o nădejde să se întoarcă vreodată pe globul terestru, să încerce să refacă pe acest astru o nouă omenire.

La 25 februarie goeleta părăsi micul golf unde găsise un vremelnic adăpost. Navigând pe lângă litoralul nordic, ea se îndreptă spre est cu toată viteza. Gerul începea să fie muşcător mai ales pe un vânt biciuitor. Termometrul arăta, în medie, două grade sub zero. Din fericire marea nu îngheaţă decât la o temperatură mai scăzută decât apa dulce şi Dobrâna nu întâmpină nici o piedică în drumul ei. Dar trebuiau să se grăbească.

Nopţile erau senine. Norii păreau că nu se mai formează decât cu greu în straturile din ce în ce mai reci ale atmosferei. Constelaţiile străluceau pe cer cu o neasemuită claritate. Dacă locotenentul Prokop regreta, ca marinar, că Luna dispăruse pentru totdeauna din zare, un astronom preocupat să pătrundă tainele lumii siderale ar fi fost, dimpotrivă, fericit de prielnica întunecime a nopţilor galliene.

Exploratorii de pe Dobrâna, care n-aveau parte de Lună, aveau în schimb prilejul să vadă mărunţişul astral. În perioada aceea o adevărată grindină de stele căzătoare brăzdă atmosfera – o cantitate mult mai mare de stele decât cele pe care le înregistrează şi clasifică observatorii de pe Pământ în august şi noiembrie. Şi, în caz că, luând în consideraţie afirmaţiile lui Olmsted că circa 34 de mii de meteori de acest fel au apărut pe cer la Boston în 1833, aici cădeau, pe puţin, un număr înzecit.

Gallia străbătea tocmai acel inel, aproape concentric faţă de orbita Pământului, dar înafara ei. Corpusculii meteorici păreau să aibă ca punct de plecare astrul Algol, una din stelele constelaţiei Perseu, şi scânteierea lor deosebit de vie era minunată datorită vitezei nemaipomenite cu care veneau în atingere cu atmosfera Galliei. Nici o ploaie de artificii din milioane de focuri, capodoperă a unui Ruggieri, nu s-ar fi putut asemui cu frumuseţea acestor meteori. Stâncile de pe coastă, oglindind corpusculii pe suprafaţa lor metalică, păreau smălţuite de lumini şi marea îţi lua privirile de parcă ar fi fost şfichiuită de boabe mari arzătoare. Dar această privelişte nu dură nici 24 de ore, atât de repede se depărta Gallia de Soare.

La 26 februarie, Dobrâna fu oprită în drumul ei spre est de o lungă limbă de pământ a litoralului, care o sili să coboare până la capătul vechii Corsice din care nu rămăsese nici o urmă. Acolo, strâmtoarea Bonifacio făcuse loc unei mări întinse, cu desăvârşire pustie. Dar, pe data de 27, o insuliţă fu semnalată înspre est, la câteva mile depărtare în direcţia goeletei, şi poziţia ei te îndreptăţea să crezi că, în caz că nu avea o origine recentă, făcea parte din nordul Sardiniei.

Dobrâna se apropie de ostrov. Barca fu lăsată şi peste câteva clipe contele Timaşev şi căpitanul Servadac debarcau pe un tăpşan înverzit, care n-avea o întindere mai mare de un hectar. Câteva tufe de mirt şi sacâz, deasupra cărora se înălţa un pâlc de treipatru măslini bătrâni, creşteau ici şi colo. Insula părea cu desăvârşire pustie.

Exploratorii erau gata să plece, când auziră un behăit şi îndată după aceea zăriră o capră sărind printre stânci. Era una din acele capre domestice numite pe bună dreptate „vaca săracului”. Capra, cu un păr negricios şi nişte coarne mititele, răsucite, nici gând n-avea să fugă la apropierea oaspeţilor. Dimpotrivă, ea alerga în întâmpinarea lor şi, sărind şi behăind, părea că-i cheamă s-o însoţească.

— Capra asta nu-i singură pe insulă! Strigă Hector Servadac. Să ne luăm după ea!

Aşa şi făcură şi, câteva sute de paşi mai încolo, căpitanul Servadac şi contele Timaşev ajunseră lângă un soi de vizuină pe jumătate acoperită de tufe.

Acolo se afla o copilă de şapte-opt ani, cu chipul luminat de doi ochi mari întunecaţi şi capul umbrit de plete lungi negre, frumoasă ca una din făpturile fermecătoare pe care le-a pictat în chip de înger Murillo, în pânzele ce înfăţişau „înălţarea la cer a Maicii Domnului”.

Fetiţa, fără să fie prea speriată, privea printre ramuri. După ce se uită câteva clipe la cei doi exploratori, a căror înfăţişare o linişti, fără îndoială, se ridică, alergă spre ei şi le întinse mâinile în semn de încredere.

— Nu sunteţi răi, nu-i aşa? Spuse cu un glas dulce ca limba italiană pe care o vorbea. N-o să-mi faceţi nici un rău? Nu trebuie să-mi fie frică, nu-i aşa?

— Nu, răspunse pe italieneşte contele. Suntem şi vrem să rămânem prietenii tăi. Apoi, după ce privi un timp la drăgălaşa fetiţă, o întrebă: Cum te cheamă, micuţo?

— Nina.

— Nina, poţi să-mi spui unde ne aflăm?

— La Madalena, răspunse fetiţa. Acolo mă găseam când totul s-a schimbat pe neaşteptate.

Madalena era o insulă de lângă Caprera, la nord de Sardinia care dispăruse în uriaşul dezastru. Câteva întrebări urmate de răspunsurile isteţe ale fetiţei îl ajutară pe contele Timaşev să afle că Nina este singură pe insulă, că n-are părinţi, că păzea turma de capre a unui rentier, că în clipa catastrofei totul se scufundase deodată în jurul ei, în afară de acest petic de pământ, că împreună cu Marzy, favorita ei, fuseseră singurele care scăpaseră, că-i fusese tare teamă, dar că se liniştise după puţin timp şi se silea să-şi ducă aici traiul cu Marzy laolaltă. Mai avusese din fericire nişte merinde care nu se sfârşiseră încă şi tot sperase că un vas va veni să o ia. De vreme ce vasul sosise, nu dorea altceva decât să plece dacă i se îngăduia să ia şi capra cu ea, urmând să fie dusă la fermă când s-o putea.

— Iată încă un locuitor drăgălaş al Galliei, spuse căpitanul Servadac după ce o îmbrăţişă.

Jumătate de ceas mai târziu, cu Marzy alături, Nina se afla pe bord unde, după cum vă închipuiţi, toată lumea o primi cu braţele deschise. Găsirea acestui copil era un semn bun. Marinarii ruşi, oameni cumsecade, o socotiră un soi de înger, şi câţiva se uitară chiar să vadă dacă n-avea într-adevăr aripi. O numiră din prima zi între ei „mica madonă”.

Dobrâna se depărta şi, după câteva ore, Insula Madalena se pierdu în zare. Coborând spre sud-est, dădură iar de noul litoral care se înălţa cu cincizeci de leghe în faţa fostului ţărm italian. Un alt continent înlocuise, aşadar, peninsula din care nu mai rămăsese nici urmă. Pe paralela unde se aflase Roma se săpase un golf mare care înainta spre interior mult dincolo de locul unde ar fi trebuit să se afle oraşul etern. Apoi, noua coastă nu se întorcea iar spre largul mării dinainte decât în dreptul Calabriei ca să se prelungească până în vârful cizmei. Dar nu se mai vedea nici farul din Messina, nici Sicilia, nici măcar creştetul Etnei care se ridicase, totuşi, la o înălţime de 3.350 m deasupra nivelului mării.

Şaizeci de leghe mai la sud, Dobrâna zări din nou intrarea strâmtorii, pe care soarta le-o scosese în cale în chip atât de fericit în timpul furtunii, şi care se deschidea la sud spre marea Gibraltarului.

De aici până la strâmtoarea Gabes, exploratorii cercetaseră noul perimetru al Mediteranei. Locotenentul Prokop, pe drept cuvânt zgârcit în ce priveşte timpul, tăie drumul în linie dreaptă până la paralela unde se găseau malurile neexplorate ale continentului. Era în 3 martie.

Din punctul unde se aflau coasta urma marginea Tunisiei, trecea prin fosta provincie Constantine în dreptul oazei Ziban. Apoi, cotind brusc, cobora până la paralela 32 şi urca din nou formând un golf neregulat, scobit în chip ciudat în uriaşul bloc de minereu cristalizat. De aici, pe o distanţă de circa 150 de leghe, se întindea de-a curmezişul fostei Sahare algeriene pentru a se apropia de Maroc, la sud de Insula Gurbi, printr-o limbă de pământ care i-ar fi putut sluji Marocului drept hotar natural, dacă acest ţinut ar mai fi existat.

Trebuiră deci să urce spre nord până la capătul acestui pinten pentru a-l putea depăşi. Dar, trecând de el, exploratorii fură martorii unor fenomene vulcanice pe care le observară pentru prima oară pe suprafaţa Galliei.

La capătul acelei limbi de pământ se găsea un vulcan în erupţie, care se ridica la o înălţime de 3.000 de picioare. Nu era stins nici acum, căci craterul lui era învăluit de fum, dacă nu şi de flăcări.

— Gallia are, aşadar, în adâncurile ei un centru incandescent! Strigă căpitanul Servadac când vulcanul fu semnalat de marinarul de cart de pe Dobrâna.

— Şi de ce nu, căpitane? Întrebă contele Timaşev. De vreme ce Gallia nu-i decât o bucată din globul terestru, asteroidul nostru nu putea lua cu el şi o parte din focul din centrul Pământului, cum a luat o parte din atmosferă, din mări şi din continente?

— O parte tare mică! Răspunse căpitanul Servadac, dar care la urma urmei ajunge pentru actuala ei populaţie.

— În legătură cu asta, căpitane, îi ceru sfatul contele Timaşev, o dată ce călătoria noastră în jurul asteroidului trebuie să ne ducă prin împrejurimile Gibraltarului, credeţi că e cazul să-i încunoştinţăm pe englezi de noua stare de lucruri şi de urmările pe care le comportă?

— La ce bun? Răspunse căpitanul Servadac. Englezii ştiu unde se găseşte Insula Gurbi şi, dacă vor, n-au decât să poftească ei la noi. Nu sunt nişte nenorociţi lipsiţi de mijloace. Dimpotrivă. Au cu ce să reziste, şi încă vreme îndelungată. Cel mult 120 de leghe despart insuliţa lor de insula noastră şi, după ce marea va îngheţa, vor putea să vină la noi când doresc. Nu putem să ne mândrim cine ştie cât de primirea pe care ne-au făcut-o şi, dacă sosesc în Insula Gurbi, o să ne răzbunăm.

— Primindu-i bineînţeles mai bine decât au făcut-o ei, nu? Întrebă contele Timaşev.

— Da, domnule conte, răspunse căpitanul Servadac, fiindcă în realitate acum nu se mai află aici francezi, englezi, ruşi.

— Oh! Îl întrerupse contele Timaşev, clătinând din cap. Un englez e englez, pretutindeni şi întotdeauna.

— Ei, încuviinţă Hector Servadac, felul ăsta de a fi e în acelaşi timp un cusur şi o însuşire a lor.

Aşa se hotărî comportarea pe care s-o aibă faţă de mica garnizoană din Gibraltar. Dealtfel, chiar dacă s-ar fi hotărât să reia relaţiile cu cei câţiva englezi, acest lucru n-ar fi fost posibil pentru moment, deoarece Dobrâna n-ar fi putut, fără riscuri, să revină în preajma insulei lor.

Într-adevăr, temperatura scădea mereu. Locotenentul Prokop observa, destul de îngrijorat, că marea nu va întârzia să îngheţe în jurul goeletei. Apoi, datorită faptului că vasul mergea în plină viteză, cambuza era aproape goală şi cărbunele avea să lipsească în curând dacă nu va fi întrebuinţat cu multă economie. Locotenentul le înfăţişă aceste motive, cu siguranţă foarte serioase, şi, după discutarea lor, se hotărî întreruperea călătoriei în dreptul regiunii vulcanice. Mai încolo, coasta cobora spre sud şi se pierdea în marea nesfârşită. Să începi, cu riscul de a rămâne fără combustibil, un drum printr-un ocean gata să îngheţe ar fi fost o imprudenţă ale cărei urmări puteau fi foarte grave. Era de aşteptat, dealtfel, ca pe întreaga porţiune a Galliei, unde fusese altă dată deşertul african, să nu se găsească alt sol decât cel întâlnit până acum, adică un sol lipsit cu desăvârşire de apă şi humus şi pe care nici o trudă nu-l putea face vreodată să rodească. Deci, nici o pierdere dacă se întrerupea explorarea, chiar dacă aveau s-o reia apoi pe o vreme mai favorabilă. Aşa că, în ziua de 5 martie, se hotărî ca Dobrâna să nu se mai îndrepte spre nord, ci să se întoarcă la Insula Gurbi de care o despărţeau cel mult 20 de leghe.

— Bietul meu Ben-Zuf! Spuse căpitanul Servadac, care se gândise adesea la tovarăşul său în timpul acestor cinci săptămâni de călătorie. Să sperăm că nu i s-a întâmplat nimic rău!

În timpul drumului scurt de la vulcan până la Insula Gurbi nu se petrecu decât o singură întâmplare mai deosebită: fu găsit un al doilea bileţel al misteriosului savant care, reuşind desigur să calculeze elementele Galliei, urmărea, zi de zi, cum evoluează asteroidul pe noua lui orbită.

În zori se semnală că un obiect pluteşte pe mare. Fu pescuit. De data aceasta, un butoiaş înlocuia sticla obişnuită în asemenea ocazii, capacul ei fiind închis ermetic tot cu un strat gros de ceară pentru peceţi, pe care se aflau aceleaşi iniţiale ca şi pe tocul pescuit în împrejurări asemănătoare.

— De la acelaşi aceloraşi! Spuse căpitanul Servadac. Butoiaşul fu deschis cu grijă şi în el se găsi un document cu următorul conţinut:

Gallia (?)

Ab sole, la 1 martie, dist. 78.000.000 l.

Drum parcurs din febr. Până în martie: 59.000.000 l.

Va bene! All right! Nil desperandum!

Încântat!

— Şi nici o adresă, nici o semnătură! Strigă căpitanul Servadac. Ai putea crede că e o mistificare la mijloc.

— Ar fi o mistificare într-un număr cam mare de exemplare! Răspunse contele Timaşev. De vreme ce am cules de două ori documente de acestea ciudate, înseamnă că autorul său a aruncat în mare destule tocuri de piele şi butoiaşe!

— Dar cine o fi savantul ăsta trăsnit, căruia nici măcar nu-i trece prin gând să-şi dea adresa?

— Adresa lui? Este în puţul astrologului! Răspunse contele Timaşev, amintindu-şi de fabula lui La Fontaine.

— Nu-i deloc exclus, dar unde o fi puţul ăsta?

Întrebarea căpitanului Servadac avea să rămână deocamdată fără răspuns. Autorul documentului trăia oare pe vreo insulă scăpată din cataclism de care cei de pe Dobrâna nu aveau habar? Era pe bordul unui vas care cutreiera noua Mediterana cum făcuse şi goeleta? Nu se putea şti.

— În orice caz, socoti locotenentul Prokop, dacă documentul este serios – şi cifrele scrise în el tind s-o dovedească – ne dă prilejul să facem două constatări importante. Prima, că viteza mişcării de translaţie a Galliei a scăzut cu 23 milioane leghe, deoarece drumul parcurs de ea din ianuarie până în februarie a fost de 82 milioane leghe, iar cel din februarie până în martie nu mai e decât de 59 milioane. A doua, că distanţa dintre Gallia şi Soare, care era numai de 59 milioane leghe la 15 februarie, a ajuns la 1 martie de 78 milioane leghe, adică a crescut cu 19 milioane leghe. Deci, pe măsură ce Gallia se depărtează de Soare, viteza mişcării ei de revoluţie pe orbită scade, ceea ce e întru totul în conformitate cu legile mecanicii cereşti.

— Şi ce concluzie tragi, Prokop? Întrebă contele Timaşev.

— Că urmăm, aşa cum am mai constatat, o orbită eliptică, dar a cărei excentricitate este cu neputinţă de calculat.

— Mai observ, afară de asta, reluă contele Timaşev, că autorul documentului se slujeşte iarăşi de numele de Gallia. Propun deci să-l adoptăm definitiv ca nume al noului astru care ne poartă şi să numim această mare „Marea galliană”.

— Da, consimţi locotenentul Prokop, şi o voi înscrie sub acest nume când voi întocmi noua noastră hartă.

— În ce mă priveşte, spuse căpitanul Servadac, am de adăugat o a treia remarcă: că acest om de bine, cum se arată a fi savantul nostru, este din ce în ce mai încântat de situaţia în care se află şi, orice s-ar întâmpla, voi spune într-un glas cu el, mereu şi pretutindeni: Nil desperandum.

Câteva ore mai' târziu, marinarul de cart al Dobrânei zări în sfârşit Insula Gurbi.