Capitolul XXI.

În care se va vedea ce încântătoare surpriză le face natura, întro frumoasă noapte, locuitorilor de pe Gallia.

Într-adevăr, caverna era o locuinţă minunată, gata încălzită şi luminată, destul de încăpătoare pentru toţi cei de pe Gallia. Nu numai Hector Servadac şi „supuşii săi”, cum obişnuia să spună Ben-Zuf, puteau s-o locuiască în condiţii bune, ci şi cei doi cai ai căpitanului, precum şi un mare număr de animale domestice aveau loc să se adăpostească aici împotriva frigului, până la sfârşitul iernii galliene, dacă această iarnă va avea vreodată sfârşit.

Îşi dădură numaidecât seama că enorma scobitură nu era altceva decât capătul a vreo douăzeci de galerii care, după ce se ramificaseră în interiorul masivului, dădeau toate în acest loc. Aerul cald răspândea o temperatură foarte ridicată şi ai fi zis că trece prin porii minerali ai muntelui. Aşadar, sub bolţile masive, feriţi de toate intemperiile unui climat polar, înfruntând gerurile din spaţiu, oricât ar fi fost ele de aprige, toate vieţuitoarele de pe noul astru aveau să găsească aici un adăpost sigur, atâta vreme cât vulcanul va fi în activitate. Dar, după cum remarcă pe drept cuvânt contele Timaşev, nici un alt munte vulcanic nu fusese semnalat în timpul călătoriei Dobrânei pe perimetrul noii mări, şi, dacă acest unic horn servea drept supapă pentru focul interior de pe Gallia, erupţia putea să dureze secole.

Nu era deci de pierdut nici o zi, nici un ceas. În timpul cât Dobrâna mai putea naviga, trebuiau să se întoarcă la Insula Gurbi şi să se mute în grabă, să transporte fără întârziere la noul lor domiciliu oamenii şi animalele, să înmagazineze cerealele şi furajele, să se instaleze definitiv pe „Pământul Cald”, după cum numiră pe bună dreptate această porţiune vulcanică de pe promontoriu.

Şalupa se întoarse chiar în ziua aceea pe Insula Gurbi, şi, chiar de a doua zi, începură pregătirile.

Era vorba de o iernare îndelungată şi trebuiau să prevadă totul. Da, o iernare lungă, poate nesfârşită, cu mult mai ameninţătoare decât cele şase luni de noapte şi iarnă pe care le înfruntă navigatorii de pe mările arctice! Cine putea să prevadă, oare, clipa în care Gallia va fi eliberată din lanţurile ei de gheaţă? Cine putea să spună dacă în mişcarea ei de revoluţie ea urmărea o curbă care revenea la punctul de pornire şi dacă o orbită eliptică o va duce vreodată din nou aproape de Soare?

Căpitanul Servadac aduse la cunoştinţa tovarăşilor săi fericita descoperire ce o făcuse. Numele de „Pământul Cald” fu primit cu urale de Nina şi mai ales de spanioli. Cu toţii mulţumiră, aşa cum se cuvenea, providenţei, care rânduise atât de bine lucrurile.

În timpul următoarelor trei zile, Dobrâna făcu trei călătorii. Încărcată până la înălţimea bastingajului, ea transportă mai întâi recolta de cereale şi furaje, care fu depusă în adâncile încăperi ce trebuiau să servească drept depozite. La 15 martie, staulele stâncoase primiră acele animale domestice, tauri, vaci, oi şi porci, cam cincizeci la număr, a căror specie voiau să o perpetueze. Celelalte, pe care frigul avea să le stârpească în curând, trebuiau ucise în cantitate cât mai mare cu putinţă, conservarea cărnii pe termen nelimitat fiind uşoară în aceste regiuni friguroase. Gallienii vor avea în acest fel o uriaşă rezervă.

Perspectiva era liniştitoare, cel puţin pentru actuala populaţie a Galliei.

În ce priveşte problema băuturii, era foarte uşor de rezolvat. Trebuiau, bineînţeles, să se mulţumească cu apă dulce; dar apa nu le va lipsi niciodată, nici vara datorită râurilor de pe Insula Gurbi, nici iarna, de vreme ce frigul o va produce prin îngheţarea apei de mare.

În timp ce pe insulă se lucra, căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop se îndeletniceau cu amenajarea locuinţei de pe Pământul Cald. Trebuiau să se grăbească, căci gheaţa începuse să nu se mai topească nici la razele perpendiculare ale soarelui de amiază. Or pentru transporturi era mai bine să se folosească de mare, atâta vreme cât nu era încă prinsă de gheţuri, decât să treacă cu greu pe suprafaţa ei solidificată.

Amenajarea diferitelor scobituri din masivul vulcanic fu organizată cu mare pricepere. Noi explorări duseseră la descoperirea altor galerii. Muntele semăna cu un fagure uriaş plin de alveole. Albinele – vrem să spunem gallienii – aveau să găsească aici uşor locuinţe şi condiţii bune de confort. Pentru felul în care era alcătuită, aşezarea primi numele de „FagureleNina”, în cinstea fetiţei.

Prima grijă a căpitanului Servadac şi a însoţitorilor săi fu să întrebuinţeze cât mai bine cu putinţă, pentru nevoile zilnice, căldura vulcanică pe care natura le-o oferea cu atâta dărnicie. Deschizând drumuri noi şuvoaielor de lavă incandescentă, le aduseseră prin deviaţie până în locurile unde aveau să le folosească. Astfel, bucătăria de pe Dobrâna, instalată într-o încăpere potrivită în acest scop, fu încălzită de aici încolo cu lavă, şi Moşel, bucătarul-şef de pe goeletă, se deprinse repede cu noul fel de încălzire.

— Eh! Spunea Ben-Zuf. Ce progres ar fi dacă, în vechea lume, fiecare casă ar avea drept calorifer un mic vulcan care n-ar costa nici un ban!

Grota cea mare, adică scobitura principală în care dădeau galeriile muntelui, fu destinată să slujească drept încăpere comună şi fu amenajată cu principalul mobilier din gurbi şi de pe Dobrâna. Velele de pe goeletă fuseseră scoase de pe vergi şi aduse la Fagurele-Nina, unde puteau servi la diverse scopuri. Biblioteca de la bord, bogată în cărţi franţuzeşti şi ruseşti, fu, bineînţeles, instalată în sala comună. O masă, lămpi, scaune completau mobilierul, iar pereţii fură împodobiţi cu hărţile de pe Dobrâna.

Se ştie că perdeaua de foc care masca golful din faţa grotei principale dădea lumină şi încălzea în acelaşi timp. Cascada de lavă cădea într-un mic bazin înconjurat de stânci, care părea că nu comunică în nici un fel cu marea. Era desigur gura unei prăpăstii foarte adânci, ale cărei ape vor rămâne lichide din pricina căldurii materiilor eruptive chiar atunci când frigul va îngheţa toată Marea Galliană. O a doua scobitură, situată în fund, la stânga sălii comune, deveni camera căpitanului Servadac şi a contelui Timaşev. Locotenentul Prokop şi Ben-Zuf ocupau împreună un fel de adâncitură într-o stâncă, ce se deschidea spre dreapta. Găsiră chiar şi un fel de firidă, unde făcură o adevărată cămăruţă pentru micuţa Nina. Cât despre mateloţii ruşi şi spaniolii, ei îşi instalară culcuşul în galeriile care dădeau spre sala comună şi pe care căldura din hornul central, le făcea cât se poate, de bune de locuit. Acesta era FagureleNina.

Micuţa colonie, instalată astfel, putea să aştepte fără teamă lunga şi aspra iarnă ce avea s-o sechestreze în masivul de pe Pământul Cald. Aici putea îndura fără primejdie o temperatură care, în cazul când Gallia va fi târâtă până la orbita lui Jupiter, nu va fi decât a 25-a parte din temperatura terestră.

Dar, în timpul pregătirilor de mutare şi în mijlocul activităţii înfrigurate care cuprinsese chiar şi pe spanioli, ce se întâmplase cu Isac Hakhabut, rămas pe locul de ancorare de pe Insula Gurbi?

Isac Hakhabut, încă neconvins, surd la toate dovezile pe care din spirit de umanitate ceilalţi le înmulţiseră ca să-i învingă neîncrederea, se afla la bordul tartanei lui, veghind asupra mărfurilor sale, aşa cum îşi veghează un avar comoara, mormăind, gemând, privind mereu zadarnic în zare, să vadă dacă nu cumva se iveşte un vas în preajma Insulei Gurbi. Scăpaseră astfel de chipul lui hâd la Fagurele-Nina şi nimeni nu se plângea de acest lucru. Isac declarase sus şi tare că nu va livra marfa decât pe bani având curs. De aceea, căpitanul Servadac interzisese să i se ia ceva, dar totodată şi să se cumpere ceva de la el. Se va vedea dacă încăpăţânatul va ceda, strâns cu uşa de realitatea care se va însărcina în curând să-l convingă.

Era vădit că Isac Hakhabut nu voia în ruptul capului să înţeleagă situaţia primejdioasă a micii colonii, cu care ceilalţi se împăcaseră. El se credea tot pe sferoidul terestru, pe care un cataclism îl modificase doar pe alocuri, şi socotea că, mai curând sau mai târziu, se va ivi prilejul să plece de pe Insula Gurbi ca să se apuce iar de comerţul lui pe litoralul mediteranean. Cu neîncrederea sa în toţi şi în toate, îşi închipuia că puseseră ceva la cale împotriva lui pentru a-l jefui. Aşa că, nevoind să fie tras pe sfoară, respingea ipoteza că un bloc enorm se desprinsese de Pământ şi era dus prin spaţiu şi Veghea zi şi noapte ca să nu-i fie luate bunurile.

Dar, până la urmă, cum totul părea să verifice ipoteza unui nou astru rătăcind prin lumea solară – astru locuit numai de englezii de la Gibraltar şi de coloniştii de pe Insula Gurbi – în zadar îşi plimba Isac Hakhabut pe linia orizontului vechiul său ochean, cârpit ca un burlan de sobă, că tot nu vedea ivindu-se nici o navă şi nici un cumpărător care să se repeadă să-şi schimbe aurul pe bogăţiile Hansei.

Isac cunoştea planurile de iernare care urmau să fie puse în aplicare. La început, după obiceiul lui, refuzase să le dea crezare. Dar când văzu că Dobrâna face dese călătorii spre sud, ducând recolta şi animalele domestice, trebui să admită că Hector Servadac şi însoţitorii lui se pregăteau să părăsească Insula Gurbi.

Ce avea să se întâmple cu nenorocitul de Isac Hakhabut dacă, la urma urmei, tot ceea ce refuza să creadă era totuşi adevărat? Cum? Să nu se mai găsească pe Mediterana, ci pe Marea Galliană?! Să nuşi mai vadă niciodată iubita sa patrie germană?! Nu va mai face negoţ la Tripoli şi Tunis, unde găsea cumpărători atât de uşor de înşelat? Dar asta însemna pentru el ruina!

Fu văzut părăsindu-şi mai des tartana şi amestecându-se printre ruşii şi spaniolii care nu prea îl cruţau cu vorba. Încercă iar să-l ademenească pe Ben-Zuf, oferindu-i câteva fire de tutun, dar ordonanţa le refuză „căci aşa era ordinul”.

— Nu, bătrâne! Îi spunea el. Nici măcar un firicel! Ăsta-i consemnul! O să-ţi mănânci încărcătura, o s-o bei, o s-o prizezi toată singur singurel, Sardanapalule!

Isac Hakhabut, văzând că nu poate obţine nimic de la „sfinţi”, se apropie de „Dumnezeu”. Într-o bună zi se hotărî să-l întrebe el însuşi pe căpitanul Servadac dacă totul era adevărat, socotind că un ofiţer francez nu va înşela pe un sărman om ca el.

— Ei, drăcie, sigur, sigur că e adevărat! Răspunse Hector Servadac, scos din fire de atâta încăpăţânare. Nu-ţi mai rămâne decât timpul necesar ca să te refugiezi la Fagurele-Nina!

— Cerul să mă ajute! Murmură Isac Hakhabut speriat.

— Vrei trei-patru oameni ca să ducă Hansa în micul port de lângă Pământul Cald? Îl întrebă căpitanul Servadac.

— Aş vrea să mă duc în Alger, răspunse Isac Hakhabut.

— Îţi spun că Algerul nu mai există!

— E oare cu putinţă?

— Pentru ultima dată te întreb, vrei să ne urmezi cu tartana dumitale la Pământul Cald, unde ne ducem să iernăm?

— Vai! S-a sfârşit cu marfa mea!

— Nu vrei? Ei bine, află atunci c-o să punem în siguranţă Hansa şi fără dumneata, şi chiar fără voia dumitale.

— Fără voia mea, domnule guvernator?

— Da, fiindcă nu vreau ca, din pricina încăpăţânării dumitale prosteşti, să fie nimicită preţioasa încărcătură, fără ca nimeni să profite de ea!

— Dar asta înseamnă pentru mine ruina!

— Ar fi o ruină şi mai mare dacă te-am lăsa după capul dumitale! Răspunse Hector Servadac dând din umeri. Şi acum, lasă-mă-n pace!

Şi Isac Hakhabut se întoarse pe tartana lui, ridicând mâinile spre cer şi protestând împotriva nemaipomenitei rapacităţi a oamenilor.

La 20 martie, lucrările de pe Insula Gurbi erau terminate. Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să plece. Termometrul scăzuse în medie până la 8 grade sub zero. Din apa cisternei nu mai rămăsese nici măcar o moleculă lichidă. Se hotărâră, aşadar, ca a doua zi să se îmbarce toţi pe Dobrâna şi să părăsească insula pentru a se refugia la Fagurele-Nina. Se deciseră, de asemenea, să ducă cu ei şi tartana, în pofida protestelor proprietarului ei. Locotenentul Prokop declarase că dacă Hansa rămânea la ancoră în portul Şelif nu va putea rezista presiunii gheţurilor şi va fi negreşit sfărâmată. În golful de la Pământul Cald, mai bine apărată, va fi în siguranţă şi, în orice caz, chiar dacă vasul ar fi fost pierdut – încărcătura putea fi salvată.

Iată de ce, câteva clipe după ce goeleta ridicase ancora, Hansa se pregăti şi ea de plecare, în ciuda ţipetelor şi blestemelor lui Isac Hakhabut. Patru marinari ruşi se urcaseră la bordul ei din ordinul locotenentului şi, cu marele ghiu întins, vasuldugheană, cum îi spunea Ben-Zuf, părăsi Insula Gurbi şi se îndreptă spre sud.

Nu se poate spune ce blesteme rosti bătrânul în timpul traversării, ţinând-o întruna că acţionau împotriva voinţei lui, că n-avea nevoie de nimeni, că nu ceruse nici un fel de ajutor. Plângea, se văicărea, gemea – cel puţin din buze – căci nu se putea împiedica să nu arunce fulgere din ochii lui mici, cenuşii, printre lacrimile false. Apoi, trei ore mai târziu, când vasul fu bine prins în odgoane în golful de la Pământul Cald, şi când se văzu în siguranţă, împreună cu toate bunurile lui, dacă cineva s-ar fi apropiat de el ar fi fost izbit de vădita satisfacţie ce i se citea în priviri şi, ciulind urechile, l-ar fi auzit murmurând:

— Pe degeaba, de data asta! Tâmpiţii! Proştii! M-au dus pe gratis!

Toată fiinţa lui se arăta în aceste cuvinte. Pe degeaba! I se făcuse un serviciu „pe degeaba”!

Insula Gurbi era acum cu desăvârşire părăsită de oameni. Nu mai rămăsese nimic pe acest ultim petic de pământ dintr-o colonie franceză, în afară doar de animalele care scăpaseră de vânători şi pe care frigul nu va întârzia să le nimicească. Păsările, după ce încercaseră să găsească în depărtare un continent mai primitor, se întorseseră pe insulă, dovadă incontestabilă că nu se afla nicăieri un pământ în stare să le hrănească.

În ziua aceea, căpitanul Servadac şi însoţitorii lui îşi luară solemn în posesie noul domiciliu. Amenajarea interioară a Fagurelui-Nina plăcu tuturor şi toţi fură bucuroşi că aveau o locuinţă atât de confortabilă şi, mai ales, atât de călduroasă. Numai Isac Hakhabut nu împărtăşi mulţumirea generală. Nu voi nici măcar să viziteze galeriile din munte şi rămase pe bordul tartanei sale.

— Se teme, desigur, să nu-l punem să ne plătească chirie! Zise Ben-Zuf. Ei, nu-i nimic! Nu va trece mult şi vulpea asta bătrână o să fie la strâmtoare în vizuina ei. O să-l alunge frigul!

Seara, se sărbători instalarea în noua locuinţă şi o masă bună, cu mâncăruri pregătite la focul vulcanic, îi strânse pe toţi în sala comună. Mai multe pahare, umplute cu vinuri franţuzeşti scoase din pivniţa de pe Dobrâna, fură închinate pentru guvernatorul general şi „consiliul său de administraţie”. Ben-Zuf, fireşte, îşi avu şi el partea.

Se veseliră mult şi spaniolii se întrecură în voie bună. Unul din ei îşi luă ghitara, altul castanietele şi toţi cântară în cor. La rândul său, Ben-Zuf intona celebrul refren al „zuavului”, atât de cunoscut în armata franceză, dar al cărui farmec nu poate fi apreciat decât de cei care l-au auzit executat de un virtuoz ca ordonanţa căpitanului Servadac:

Misti got în dar dar tire lure! Flic! Floc! Flac! Lira, lira!

Far la rira, Tour tala rire, Tour la Ribaud, Ricandeau.

Neodihnit, tihnit, lihnit, repaos, pe loc, cioc, boc!

De prindeţi cântarea mea, Sunteţi cineva.

Apoi se improviză un bal – fără îndoială primul de pe Gallia. Mateloţii ruşi jucau câteva dansuri din ţara lor, foarte gustate de public după minunatul fandango al spaniolilor. Chiar Ben-Zuf execută cu atâta eleganţă şi înfocare un dans binecunoscut la ElyseeMontmartre, încât simpaticul dansator primi sincere felicitări din partea lui Negrete.

Era ora 9 seara când se isprăvi serbarea inaugurării. Simţiră cu toţii nevoia să iasă puţin la aer, căci dansurile şi căldura din sala cea mare îi înfierbântaseră.

Luând-o înaintea prietenilor lui, Ben-Zuf intră în galeria principală care ieşea pe ţărmul Pământului Cald. Căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop îl urmau mai domol, când nişte strigăte ce răsunau afară îi făcură să grăbească pasul. Dar nu erau strigăte de groază, ci strigăte de bravo, urale care răsunau ca nişte împuşcături în aerul uscat şi curat.

Ajunşi la gura galeriei, căpitanul Servadac şi cei doi însoţitori ai lui îi zăriră pe toţi ceilalţi cocoţaţi pe stânci. Ben-Zuf, cu mâna întinsă spre cer, căzuse în extaz.

— Ah! Domnule guvernator general. Ah! Monseniore! Striga ordonanţa cu o undă de bucurie în glas ce nu poate fi redată în cuvinte.

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Întrebă căpitanul Servadac.

— Luna! Răspunse Ben-Zuf.

Într-adevăr, Luna ieşea din ceţurile nopţii şi lumina pentru întâia oară orizontul Galliei!