Capitolul XXII.

Care se încheie cu o mică experienţă de fizică distractivă destul de ciudată.

Luna! Dacă era Luna de ce dispăruse! Şi dacă apărea iar, de unde venea oare? Până atunci nici un satelit nu însoţise Gallia în mişcarea ei de revoluţie în jurul Soarelui. Necredincioasa Diana părăsise Pământul ca să treacă în serviciul noului astru?

— Nu, e cu neputinţă, spuse locotenentul Prokop. Pământul este la mai multe milioane leghe de noi şi Luna s-a învârtit tot timpul în jurul lui!

— Ce ştim noi? Remarcă Hector Servadac. De ce nar fi căzut de curând Luna în centrul de atracţie al Galliei şi de ce n-ar fi devenit satelitul ei?

— S-ar fi arătat până acum la orizontul nostru, spuse contele Timaşev, şi n-am fi aşteptat trei luni ca s-o revedem.

— Pe cinstea mea, tot ce ni se întâmplă e atât de ciudat! Răspunse căpitanul Servadac.

— Domnule căpitan, reluă locotenentul Prokop, ipoteza că atracţia exercitată de Gallia a fost destul de puternică pentru a-i răpi Pământului satelitul este inadmisibilă!

— Bine, domnule locotenent! Răspunse căpitanul Servadac. Cine ştie dacă acelaşi fenomen, care ne-a smuls de pe globul terestru, n-a scos în acelaşi timp şi Luna din drumul ei? Apoi, rătăcind prin lumea solară, ea ni s-a alăturat.

— Nu, domnule căpitan, nu! Răspunse locotenentul Prokop. Şi dintr-un motiv de netăgăduit.

— Şi care este acest motiv?

— Greutatea Galliei fiind mult mai mică decât cea a satelitului terestru, Gallia ar fi devenit luna acestuia şi nu invers.

— De acord, domnule locotenent, urmă Hector Servadac. Dar cine ne poate spune dacă nu suntem cumva o lună a lunii şi dacă satelitul terestru, fiind aruncat pe o nouă orbită, noi nu-l însoţim prin lumea interplanetară?

— Ţineţi mult să resping şi această ipoteză? Întrebă locotenentul Prokop.

— Nu, răspunse zâmbind căpitanul Servadac, fiindcă într-adevăr, dacă asteroidul nostru n-ar fi decât un subsatelit, el n-ar avea nevoie de trei luni ca să dea o jumătate de ocol Lunii, şi ea ar fi apărut de mai multe ori de la catastrofă!

În timpul acestei discuţii, satelitul Galliei, oricare ar fi fost el, se înălţa repede la orizont – ceea ce şi justifica ultimul argument al căpitanului Servadac. Putură să-l observe cu atenţie. Aduseră ocheanele şi curând se vădi că nu era străvechea Phoebe din nopţile terestre.

Într-adevăr, deşi satelitul era parcă mai aproape de Gallia decât e Luna de Pământ, părea mult mai mic, iar suprafaţa lui nu era mai întinsă decât a zecea parte a satelitului terestru. Deci nu era decât o Lună redusă, care reflecta destul de slab lumina Soarelui şi n-ar fi fost în stare să facă să pălească stelele de gradul al optulea. Se ridicase la apus, adică tocmai în opoziţie cu astrul luminos, şi trebuia să fie acum plină. Era cu neputinţă s-o confunzi cu Luna. Căpitanul Servadac fu nevoit să recunoască că nu se vedeau pe ea nici mări, nici dungi, nici cratere, nici munţi, niciunul din amănuntele care sunt desenate atât de clar pe hărţile selenografice. Nu mai era chipul acela blând al surorii lui Apollo care, proaspătă şi tânără după unii, bătrână şi zbârcită după alţii, privea liniştită, de atâtea veacuri, pe muritorii sublunari. Era deci o lună deosebită şi, aşa cum observă contele Timaşev, foarte probabil vreun asteroid pe care Gallia îl atrăsese.

Era oare vorba de una din cele 169 de planete pitice catalogate până la acea dată, sau de alta de care astronomii încă nu luaseră cunoştinţă? Poate le va fi dat să afle mai târziu. Există şi unii asteroizi atât de mici, încât un bun drumeţ le-ar putea face înconjurul în 24 de ore. Greutatea lor, în acest caz, e cu mult inferioară greutăţii Galliei, a cărei putere de atracţie ar fi putut foarte bine să se exercite asupra uneia din aceste planete în miniatură.

Prima noapte petrecută la Fagurele-Nina trecu fără nici un incident. A doua zi, viaţa în comun fu definitiv organizată. „Excelenţa Sa guvernatorul”, cum obişnuia să spună cu multă emfază Ben-Zuf, nu admitea ca cineva să stea cu braţele încrucişate. Într-adevăr, căpitanul Servadac se temea, mai mult decât de orice, de trândăvie şi de relele ei urmări. Treburile zilnice fură, aşadar, rostuite cu cea mai mare grijă şi lucrul nu lipsea. Îngrijirea vitelor era o treabă destul de grea. Pregătirea conservelor, pescuitul, atât timp cât marea nu îngheţa de tot, amenajarea galeriilor, care pe alocuri trebuiră curăţate ca să fie practicabile – mii de lucruri mărunte care se iveau neîncetat nu le lăsau o clipă de răgaz.

Trebuie să adăugăm că cea mai deplină înţelegere domnea în mica colonie. Ruşii şi spaniolii se înţelegeau de minune şi începură să îndruge câteva cuvinte în franceză, care era limba oficială de pe Gallia. Pablo şi Nina deveniseră elevii căpitanului Servadac care le dădea lecţii. Ben-Zuf se însărcinase să-i distreze.

Ordonanţa îi învăţa nu numai franceza, ci şi pariziana, care e mult mai distinsă. Le promise că într-o zi o să-i ducă într-un „oraş clădit la poalele unui munte”, oraş fără pereche în lume, descriindu-l ca pe-o privelişte de vis. Se înţelege uşor despre ce oraş vorbea înflăcăratul profesor. Tot în acea vreme fu pusă la punct şi o chestiune de etichetă.

Vă aduceţi aminte că Ben-Zuf îl prezentase pe căpitanul său drept guvernator general al coloniei. Dar el nu se mărgini să-i acorde numai acest titlu, ci îl numea cu orice prilej monseniore, ceea ce până la urmă îl scoase din sărite pe Hector Servadac, care îi ordonă să nu i se mai adreseze cu acest titlu onorific.

— Totuşi, monseniore? Răspundea netulburat Ben-Zuf.

— Taci odată, dobitocule!

— Da, monseniore!

În sfârşit, căpitanul Servadac nemaiştiind cum să se facă ascultat, îi spuse într-o zi:

— N-ai de gând să nu-mi mai spui monseniore?

— Cum vrea monseniorul! Răspunse Ben-Zuf.

— Dar bine, încăpăţânatule, ştii tu ce faci numindumă astfel?

— Nu, monseniore.

— Ştii ce înseamnă cuvântul ăsta pe care-l foloseşti fără să-l pricepi?

— Nu, monseniore!

— Află că înseamnă: „bătrânul meu”, în latină, şi astfel dai dovadă că nu-ţi respecţi superiorul când i te adresezi spunându-i „bătrâne”.

Şi, pe legea mea, după această mică lecţie, titlul onorific dispăru din vocabularul lui Ben-Zuf.

Marile geruri nu veniră totuşi în a doua jumătate a lunii martie, aşa că Hector Servadac şi însoţitorii lui nu se claustrară încă. Organizară chiar câteva excursii de-a lungul litoralului şi în interiorul noului continent. Îl explorară pe o rază de cinci-şase kilometri în jurul Pământului Cald. Pretutindeni, acelaşi groaznic pustiu stâncos, fără urmă de vegetaţie. Câteva şuviţe de apă îngheţată, ici şi colo petice de zăpadă, provenind din vaporii condensaţi în atmosferă, trădau apariţia elementului lichid pe suprafaţa lui. Dar câte veacuri nu se vor scurge până când un fluviu va putea să-şi croiască albia în acest sol pietros şi să-şi rostogolească apele până la mare! Cât despre această cristalizare omogenă, căreia gallienii îi dăduseră numele de Pământul Cald, era oare un continent sau o insulă şi se întindea sau nu până la polul austral? Nu se putea şti, iar o expediţie printre cristalizările metalice trebuia socotită ca imposibilă.

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev putuseră săşi facă într-o zi o imagine generală asupra acestei regiuni, cercetând-o de pe vârful vulcanului. Acest munte se înălţa la capătul promontoriului de la Pământul Cald şi avea cam 900-1.000 de metri deasupra nivelului mării. Era un bloc enorm, având forma unui trunchi de con construit cu destulă regularitate. Chiar pe locul unde era trunchiat se deschidea craterul îngust prin care se revărsau materiile eruptive şi deasupra acestuia se înălţa neîncetat o imensă cunună de vapori.

Pe vechiul pământ urcuşul pe vulcan nu s-ar fi putut face decât cu mare greutate şi oboseală. Povârnişurile lui foarte abrupte, văile extrem de lunecoase ar fi fost o piedică de netrecut în calea alpiniştilor celor mai încercaţi. În orice caz, această expediţie ar fi cerut o mare risipă de forţe, iar ţinta nar fi fost atinsă decât cu eforturi foarte mari. Aici, dimpotrivă, datorită însemnatei scăderi a atracţiei gravitaţionale, Hector Servadac şi contele Timaşev înfăptuiră minuni în ce priveşte sprinteneala şi energia. O ciută n-ar fi sărit mai iute de pe o stâncă pe alta, o pasăre n-ar fi trecut mai uşor peste crestele ascuţite ce mărgineau abisul. După mai puţin de o oră de mers străbătuseră cei aproape o mie de metri care despărţeau vârful muntelui de poale. Ajunşi pe buza craterului erau mai puţin obosiţi ca după un kilometru şi jumătate de drum drept. Hotărât lucru, dacă locuirea planetei Gallia prezenta unele neajunsuri, ea oferea în schimb şi unele avantaje.

De pe vârful muntelui, cei doi exploratori, cu ocheanul la ochi, îşi dădură seama că înfăţişarea asteroidului era oarecum aceeaşi. La nord se întindea imensa Mare Galliană, netedă ca oglinda, fiindcă nu bătea nici cea mai mică adiere, de parcă gazele din atmosferă s-ar fi solidificat din pricina frigului din păturile superioare ale atmosferei. Un mic punct, ce se pierdea în ceaţă, arăta locul ocupat de Insula Gurbi. La est şi vest se desfăşura câmpia lichidă, pustie ca întotdeauna.

Spre sud, dincolo de marginea zării, se pierdea Pământul Cald. Acest capăt al continentului părea că formează un vast triunghi al cărui vârf era vulcanul, dar baza sa nu putea fi zărită. Văzut de la această înălţime, care ar fi trebuit să niveleze toate ridicăturile, solul teritoriului necunoscut nu părea practicabil. Milioanele de lamele hexagonale care-l împânzeau îl făceau cu totul inaccesibil unui drumeţ.

— Un balon sau aripi, spuse căpitanul Servadac, iată ce ne-ar trebui ca să explorăm noul ţinut! Drace! Suntem târâţi în spaţiu pe un adevărat produs chimic, tot atât de ciudat, zău, ca cele expuse în vitrinele muzeelor!

— Băgaţi de seamă, domnule căpitan, spuse contele Timaşev, cât se rotunjeşte de repede Gallia sub ochii noştri şi, prin urmare, cât de scurtă este distanţa care ne desparte de orizont?

— Da, domnule conte, răspunse Hector Servadac. E aceeaşi impresie pe care am avut-o şi de sus de pe falezele insulei. Pentru un observator aflat la o înălţime de 1.000 metri pe vechiul nostru Pământ, orizontul nu s-ar închide decât la o distanţă mult mai mare.

— Ce mic este globul gallian în comparaţie cu sferoidul terestru! Spuse contele Timaşev.

— Fără îndoială, dar e prea de ajuns pentru populaţia care-l locuieşte! Observaţi că porţiunea lui fertilă se reduce actualmente la cele 350 hectare cultivate pe Insula Gurbi!

— Da, domnule căpitan, porţiune fertilă timp de două sau trei luni de vară şi poate nefertilă timp de mii de ani de iarnă!

— Ce să facem! Zise căpitanul Servadac surâzând. Nu ni s-a cerut părerea la îmbarcarea noastră pe Gallia şi cel mai bun lucru este să fim înţelepţi!

— Nu numai înţelepţi, domnule căpitan, ci şi recunoscători celui care a aprins cu mâna lui lava vulcanului! Fără şuvoiul acesta fierbinte, eram osândiţi să murim de frig.

— Trag nădejdea, domnule conte, că aceste focuri nu se vor stinge înainte de sfârşitul.

— Ce sfârşit, domnule căpitan?

— Acela pe care ni-l va hotărî soarta!

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev, după ce aruncară o ultimă privire asupra pământului şi apelor, se gândiră să coboare. Dar înainte de asta hotărâră să cerceteze craterul vulcanului. Observară mai întâi că erupţia era – lucru ciudat – destul de potolită. Nu era întovărăşită de vuietele dezordonate şi bubuiturile asurzitoare care anunţă îndeobşte izbucnirea materiilor vulcanice. Acest calm relativ nu putea să scape atenţiei exploratorilor. Nu era nici măcar o fierbere de lave. Substanţele lichide, în stare de incandescenţă, se ridicau în crater printr-o mişcare continuă şi se revărsau liniştit, ca şi cum apele ar fi dat peste marginea unui lac prea plin. Să ne fie îngăduită această comparaţie. Craterul nu semăna cu un ceainic pus la foc mare şi din care apa dă pe dinafară cu furie; era mai degrabă un lighean, umplut ochi, care se revărsa uşor, aproape fără zgomot. De aceea şi lipseau celelalte materii eruptive, ca ploaia de pietre arzătoare, azvârlite printre volutele de fum, care încununează îndeobşte creştetul muntelui, sau cenuşa amestecată cu fum, ceea ce explica şi de ce la poale solul nu era presărat cu pietrele poroase, de materiile sticloase şi de alte minerale de natură plutonică, atât de răspândite în apropierea vulcanilor. Nu se vedea nici măcar un singur bloc eratic, de vreme ce nici un gheţar nu se putuse încă forma.

Această particularitate, după cum remarcă Hector Servadac, era un semn bun şi prevestea o erupţie neîntreruptă şi veşnică. Furtunile cele mai cumplite ca şi furiile oarbe nu se prelungesc niciodată. Aici, râul de foc curgea cu un debit atât de egal, se revărsa atât de lin, încât izvorul din care ieşea părea nesecat. În faţa cascadei Niagara, ale cărei unde curg atât de domol pe fundul albiei lor în amonte, nici nu-ţi dă prin gând că apele acestea s-ar putea opri vreodată din drumul lor. Avură aceeaşi senzaţie în vârful vulcanului pe care se găseau şi raţiunea ar fi respins ideea că lava ar înceta vreodată să se reverse din craterul său.

În ziua aceea se petrecu o schimbare în starea fizică a unuia din elementele de pe Gallia; dar trebuie să recunoaştem că ea fu chiar opera coloniştilor.

Într-adevăr, colonia fiind definitiv instalată pe Pământul Cald, după mutarea completă de pe Insula Gurbi, li se păru nimerit să provoace solidificarea suprafeţei Mării Galliene. Comunicaţia cu insula ar fi devenit posibilă pe apele îngheţate, iar vânătorii ar fi văzut astfel cum se lărgeşte terenul lor de vânătoare. Aşadar, în ziua aceea, căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop întruniră toată populaţia pe o stâncă ce se înălţa deasupra mării, chiar la capătul promontoriului.

Cu toate că temperatura scăzuse, marea era tot lichidă. Faptul se datora imobilităţii ei desăvârşite, căci nici un suflu de aer nu-i încreţea suprafaţa. Se ştie că, în aceste condiţii, apa poate să reziste, fără să îngheţe, la un anumit număr de grade sub zero. Un simplu şoc e de ajuns, dealtfel, s-o facă să îngheţe brusc.

Micuţa Nina şi prietenul ei Pablo avuseseră grijă să nu lipsească de la întâlnirea generală.

— Drăguţă, spuse căpitanul Servadac, poţi să arunci un bulgăre de gheaţă în mare?

— O, da! Răspunse fetiţa. Dar prietenul meu Pablo lar arunca mult mai departe decât mine.

— Încearcă totuşi, urmă Hector Servadac, punând în mâna Ninei o bucăţică de gheaţă. Apoi adăugă: uităte bine, Pablo, ai să vezi că Nina noastră e o mică zână.

Nina îşi legănă de câteva ori mâna încoace şi încolo şi aruncă bucata de gheaţă care căzu în apa liniştită.

De îndată se auzi un sfârâit imens care se întinse până dincolo de zare.

Marea Galliană se solidificase pe întreaga ei suprafaţă!