IV.

STRĂBĂTÂND PACIFICUL.

La 3 aprilie, în zori, Saint-Enoch părăsi portul din golful Iles. Nu-i mai lipseau pentru aprovizionare decât nucile de cocos, păsările şi nişte porci. Neputând să şi le procure din cele două escale din Noua Zeelandă, căpitanul Bourcart îşi propunea să ajungă într-una din insulele Arhipelagului Navigatorilor, unde asemenea articole de consum se găsesc cu siguranţă.

Vântul bătea din direcţia cea bună şi cele 900 de mile care despart Ika-Na-Maoui de tropicul Capricornului fură străbătute în opt zile cu^ pânzele întinse şi mura la babord.

În acea zi, 12 aprilie, răspunzând unei întrebări pe care i-o adresase doctorul Filhiol, domnul Bourcart zise:

— Da, ne aflăm poate în locul dintre paralela 23 şi meridianul 175, unde Oceanul Pacific are cea mai mare adâncime. în cursul sondajelor care au fost făcute de pe nava Penguin s-au depănat 4 900 de braţe de saulă, fără să se atingă fundul.

— Credeam, zise doctorul Filhiol, că abisurile cele mai mari se află în mările Japoniei…

— Eroare, declară căpitanu Bourcart. Aici sunt locuri mai adânci cu 245 de braţe, ceea ce dă un total de nouă mii de metri…

— Ei, răspunse doctorul Filhiol, măsoară cât munţii din Himalaia: 8 600 metri Dhaulagiri* din Nepal sau 9 000 metri Chamalari din Boutan…

— Iată, iubite doctor, o comparaţie foarte instructivă.

— Ea demonstrează, domnule căpitan, că cele mai înalte vârfuri de pe Pământ nu egalează hăurile submarine. în timpul formării sale, când globul nostru avea tendinţa să-şi ia forma definitivă, depresiunile au dobândit mai mare însemnătate decât ridicăturile scoarţei şi poate că aceste adâncimi nu vor fi niciodată cunoscute cu exactitate.

Trei zile după aceea, la 15 aprilie, după ce trecuse de insulele Samoa din arhipelagul Navigatorilor, Saint-Enoch ancora la câteva cabluri de insula Savai, care este una dintre cele mai mari ale acestui grup.

Vreo doisprezece indigeni, însoţindu-l pe regele lor, se urcară la bord, împreună cu un englez care le servea de interpret. Băştinaşii erau aproape goi. Nici regele lor nu era mai îmbrăcat decât supuşii. Dar o cămaşă de pânză pe care căpitanul Bourcart i-o dădu în dar nu întârzie să acopere goliciunea regală, după ce suveranul se încăpăţână la început să-şi treacă picioarele prin mâneci…

Bărcile trimise la ţărm, după sfatul englezului, aduseră la înapoiere un transport de nuci proaspete.

După apusul soarelui, Saint-Enoch vira ancora, de teamă să nu fie prea aproape de coastă şi manevră apoi în larg toată noaptea.

Odată cu sosirea zorilor, căpitanul Bourcart se-ntoarse şi aruncă ancora în locul unde'fusese în ziua precedentă. Băştinaşii dădură şefului ospătar vreo douăzeci de broaşte ţestoase foarte frumoase, cam tot atâţia porci din soiul celor mici şi o cantitate însemnată de păsări. Aceste provizii fură plătite cu obiecte ieftine, foarte căutate de samoezi, şi în special cu cuţite de proastă calitate, cu preţul de cinci soli* bucata.

La trei zile după plecare, oamenii de veghe semnalară o ceată de caşaloţi care zburdau la o distanţă de 4-5 mile la babord. Vântul bătea slab şi Saint-Enoch ieşea cu greutate în larg. Se şi făcuse târziu, aproape de ora cinci. Cu toate acestea, căpitanul Bourcart nu vru să piardă ocazia de a captura unul sau mai multe exemplare din aceste animale. Două baleniere fură coborâte imediat, una a secundului Heurtaux şi cealaltă a locotenentului Coquebert. In ele luară loc aceşti ofiţeri cu harponerii şi mateloţii lor. Cu ajutorul ramelor, marea fiind destul de calmă, se-ndreptară spre grupul de caşaloţi.

De pe dunetă, căpitanul Bourcart şi doctorul Filhiol aveau să urmărească cu mult interes peripeţiile pescuitului.

— Este mult mai dificil decât pescuitul balenelor, zise domnul Bourcart, şi aduce un câştig mai mic. îndată ce unul dintre caşaloţi este harponat, eşti adesea obligat să-i dai parâmă, căci se scufundă la mare adâncime cu o repeziciune extraordinară. Dar, dacă baleniera a reuşit să ţină parâma strâns în timpul primei scufundări, ai aproape certitudinea că ai prins prada. Odată ieşită la suprafaţă, toporişca şi lancea o ucid imediat.

Aşa s-a şi întâmplat în acea zi. Cele două baleniere nu putură să atingă decât un singur caşalot de mărime mijlocie deşi există unii a căror lungime o depăşeşte pe-a unei balene.

Noaptea începuse să se lase şi, cum se ridicau nori la est, era imprudent să întârzii. Aşa că seara echipajul se ocupă doar de acest unic exemplar.

După două zile nu mai avu rost să încerce să pescuiască aici. Caşaloţii dispăruseră şi Saint-Enoch, servit de un vânt prielnic, îşi reluă drumul spre nord-est.

În acea zi apăru o altă navă, care urma aceeaşi direcţie, la o distanţă de trei sau patru mile. Era o corabie cu trei catarge a cărei naţionalitate n-o puteai recunoaşte la o depărtare atât de mare. Cu toate acestea, după forma pe care o avea coca şi câteva detalii în ce priveşte velatura, părea să fie engleză.

În mijlocul zilei se dezlănţui una din vijeliile de la vest la est, foarte primejdioase prin violenţa dacă nu prin durata lor, provocând naufragii, dacă navele nu sunt pregătite să le înfrunte.

Într-o clipă marea se montă şi valurile măturau bordul. Căpitanul Bourcart trebui să schimbe direcţia pentru a ţine piept rafalelor de vânt care izbeau în velele gabier, trincă, rândunici şi focul mic.

În cursul manevrei, matelotul Gastinet se caţără până în partea din afară a focului mare pentru a desprinde o scotă şi-şi pierdu echilibrul, căzând în mare.

— Om la apă! strigă unul din camarazii lui, care de pe teuga de la prova îl văzuse scufundându-se în valuri.

Toată lumea, se repezi pe punte şi domnul Bourcart urcă repede pe dunetă că' să conducă operaţiile de salvare a matelotului.

Dacă Gastinet n-ar fi fost un bun înotător, ar fi fost pierdut. Marea era prea agitată pentru a putea coborî o ambarcaţiune. Rămânea ca singur mijloc de a-l ajuta, să-i arunci colaci de salvare, ceea ce se iacu de altfel imediat.

Din nefericire, Gastinet fusese luat^de vânt şi, cum nava devia, colacii nu putură ajunge până acolo. însă el îi văzu şi căută să se prindă de ei înotând din răsputeri.

— întindeţi trinca şi rândunica de furtună, comandă căpitanul Bourcart.

Şi, virând, Saint-Enoch se apropie de omul care se zbătea în mijlocul valurilor. De altfel, Gastinet reuşise să apuce unul din colaci şi, cu condiţia să se ţină bine, era sigur că va fi readus pe navă îndată ce aceasta va fi ajuns lângă el.

Deodată însă situaţia se complică înfiorător.

— Un rechin… un rechin! strigară câţiva mateloţi de la bord.

Unul din formidabilii rechini cu spini apărea şi dispărea în dreptul navei, după ce trecuse pe lângă pupa. Este cunoscută lăcomia şi forţa acestor monştri care – cum s-a spus pe drept cuvânt – nu „^înt decât stomac şi fălci. Ce s-ar întâmpla dacă pe nenorocitul marinar l-ar înhăţa rechinul, dacă n-ar fi tras imediat la bord?!

Dar, cu toate că monstrul se alia numai la o sută de picioare de el, Gastinet nu-l zări. Nu auzi nici măcar ce i se striga de sus, de pe duneta, şi nu-şi dădea seama de primejdia ce-l ameninţa. în acest moment răsunară câteva focuri de armă. Secundul Heurtaux şi Romain Allotte, smulgând carabinele din rastel, începură să tragă asupra rechinului. îl nimeriră? Greu de ştiut. Oricum, se scufundă şi niiA i se mai ivi capul deasupra valurilor.

Între timp, cu bara strânsă nava începu să manevreze în direcţia vântului. Dar, pe o mare atât de furtunoasă, va reuşi să facă abaterea?

Dacă nu putea să întoarcă, ceea ce era de temut în asemenea condiţii – manevra ar fi fost inutilă…

Trăiră o clipă de profundă îngrijorare. Saint-Enoch, în timp ce pânzele sale se umflau şi pocneau puternic, avu câteva secunde de ezitare. în fine, focurile intrară sub vânt şi astfel nava depăşi direcţia furtunii, după ce se înclinase transversal şi pârâise din toate încheieturile.

Atunci, cu scotele întinse ţeapăn, se menţinu cât putu de aproape de colacul de care se agăţase matelotiil. Oamenii avură cum să-i arunce un capăt de parâmă. pe care îşi încleşta mâinile cu toată puterea, şi-l traseră peste bastingaj în momentul când monstrul, întorcându-se, se-ndrepta spre el cu fălcile deschise, gata să-i reteze piciorul.

După ce-l aduseră pe punte, Gastinet îşi pierdu cunoştinţa. Dar doctorul Filhiol îl trezi din leşin fără nici o dificultate.

Între timp, harponerul Ducrest îi aruncase monstrului un cârlig în care era înfipt un os cu carne de vacă.

Rechinul însă părea că fugise, căci nu se mai vedea… Deodată simţiră o smucitură puternică şi parâma ar fi fost trasă în adânc dacă nu ar fi încolăcit-o şi amărât-o de una din cavilele bastingajului. Cârligul se agăţase de botul rechinului şi nu se desprindea. Şase oameni începură să tragă parâma şi scoaseră animalul din apă. Apoi îi prinseră coada într-un laţ, îl ridicară cu vinciul pe punte şi -l despicară cu câteva lovituri de topor.

De obicei, mateloţii vor să vadă ce conţine stomacul monstrului al cărui nume, după cum se pretinde, e semnificativ, căci vine de la cuvântul latin „requiem”.

Iată ce scoaseră din burta rechinului, în care ar fi fost loc şi pentru sărmanul Gastinet: o cantitate de obiecte căzute în mare, o sticlă goală, trei cutii de conserve şi ele goale, mai multe bucăţi de sfoară groasă, o bucată de mătase, diverse resturi de oase, o pălărie de pânză impermeabilă, o cizmă pescărească veche şi cadrul unui coteţ.

Se-nţelege că acest inventar îl interesa cel mai mult pe doctorul Filhiol.

— Este o adevărată ladă de gunoi a mării! exclamă el.

De fapt nu se putea imagina o caracterizare mai justă. Medicul adăugă:

— Nu ne mai rămâne acum altceva de făcut decât să azvârlim rechinul peste bord.

— Nu, dragul meu Filhiol, spuse domnul Bourcart.

— Şi ce vrei să faci cu acest rechin, domnule căpitan?

— Să-l desfac şi să păstrez tot ce are o valoare. Şi numai în ceea ce te interesează pe dumneata, doctore, din aceşti rechini se extrage o untură care nu se încheagă niciodată şi care are toate calităţile medicinale ale unturii de morun. în ceea ce priveşte pielea, după ce este uscată şi lustruită, serveşte bijutierilor să fabrice giuvaeruri pline de fantezie, legătorilor de cărţi să facă scoarţe şi tâmplarilor să facă răzuitoare pentru lemn.

— Te pomeneşti, domnule căpitan c-ai să-mi spui că se mănâncă şi carnea de rechin?

— Fără-ndoială şi aripile lui sunt foarte căutate pe pieţele cerescului imperiu şi se plăteşte până la şapte sute de franci tona… Dacă noi nu putem să ne ospătăm, precum chinezii, cu carne de rechin, putem face însă din ea un clei de peşte care este superior cleiului de nisetru la limpezirea vinului, a berii şi a lichiorurilor. în plus, cine-i suportă gustul uleios – un fileu de rechin este ceva foarte bun… Vezi deci că acest animal e de mare preţ.

La data de 25 aprilie domnul Bourcart nota în jurnalul de bord că trecuseră linia ecuatorului. La ora nouă dimineaţa în ziua aceea, pe o vreme frumoasă, făcu cu ajutorul sextantului o primă operaţie fixând longitudinea – adică ora locului – şi va completa calculul când soarele va trece pe meridian, ţinând seama, cu lochul, de distanţa parcursă între cei doi timpi ai operaţiei; la prânz acest al doilea calcul îi indică latitudinea prin poziţia soarelui deasupra orizontului şi căpitanul determină definitiv ora la cronometru.

Vremea se arătă prielnică şi cerul senin. De aceea domnul Bourcart considera calculele făcute de el ca foarte exacte. Apoi se adresă celor din jur:

— Prieteni, am trecut ecuatorul iar Sainî-Enoch s-a întors în emisfera nordică.

Cum doctorul Filhiol era singurul de la bord care nu trecuse încă linia ecuatorului şi nu fusese botezat când străbătuse Atlanticul, îl scutiră şi de data aceasta de ceremoniile mai mult sau mai puţin neplăcute ale lui moş Tropic. Ofiţerii se mulţumiră să bea în careu pentru succesul expediţiei şi acelaşi lucru îl făcu şi echipajul… Oamenii primiră o porţie dublă de rachiu, cum se obişnuia de fiecare dată când se captura o balenă.

A trebuit, în pofida nesfârşitelor lui bombăneli, ca şi Jean-Marie Cabidoulin să ciocnească un pahar cu meşterul Ollive:

— O duşcă bună nu se refuză, îi zise camaradul său.

— Nu, fireşte, replică dogarul, dar asta nu mă va face să-mi schimb părerea!

— Nu ţi-o schimba, bătrâne, şi bea totuşi cu mine!

În partea asta a Pacificului vânturile sunt foarte slabe în această perioadă a anului şi Saint-Enoch abia se mişca. Zilele păreau nespus de lungi.

Stând aproape locului din zori şi până seara şi de cu seara până dimineaţa, corabia devine o jucărie a hulei. Atunci lumea încearcă să se distreze cu lectura, cu conversaţia, când nu reuşeşte să uite dormind orele pe care trebuie să le petreacă în mijlocul căldurilor apăsătoare de la tropice.

Într-o după-amiază, la 27 aprilie, domnul Bourcart, doctorul Filhiol, ofiţerii, meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin, adăpostiţi sub tenda dunetei, vorbeau de una şi de alta.

Secundul, adresându-se dogarului, îi zise:

— Hai, Cabidoulin, mărturiseşte că 900 de butoaie cu ulei în cală este un bun început pentru sezonul de pescuit.

— Nouă sute de butoaie, domnule Heurtaux, răspunse dogarul, nu sunt două mii şi celelalte 1 100 nu se vor umple, poate, tot aşa de uşor cum se umple o ceaşcă la cambuză.

— Doar dacă, spuse râzând locotenentul Coquebert, nu mai întâlnim nici o balenă…

— Deoarece marele şarpe al mării le-a înghiţit pe toate, adăugă pe acelaşi ton locotenentul Allotte.

— E posibil, răspunse dogarul fără să glumească.

— Meştere Cabidoulin, interveni căpitanul Bourcart, tot mai crezi că există un astfel de monstru?

Ba bine că nu, încăpăţânatul! zise meşterul Ollive. Numai despre asta trăncăneşte tot timpul pe puntea prova.

— Şi n-o să-mi tacă gura nici de acum înainte, zise dogarul.

— Bine, spuse domnul Heurtaux, nu-i nici o pagubă pentru oamenii noştri, nu cred ei în prostiile lui Cabidoulin! Dar în ce-i priveşte pe elevii marinari, asta-i altă poveste şi nu sunt sigur dacă nu va sfârşi prin a-i înfricoşa…

— Deci… ai grijă să-ţi ţii gura, Cabidoulin, ordonă domnul Bourcart.

— Şi de ce, căpitane? răspunse dogarul. Cel puţin echipajul va.fi prevenit şi atunci când îl va vedea pe şarpele mării… sau oricare alt monstru marin…

— Cum, întrebă domnul Heurtaux, eşti convins că-l vom vedea pe faimosul şarpe al mării?

— Nu încape nici o îndoială.

— De ce?

— De ce? Vezi, domnule Heurtaux, asta-i credinţa mea iar glumele domnului Ollive n-or să mi-o schimbe…

— Totuşi, în patruzeci de ani de navigaţie pe oceanele Atlantic şi Pacific nu l-ai putut vedea, după câte ştiu, pe acest animal fantastic.

— Ba chiar eram sigur că nu-l voi vedea niciodată, deoarece am ieşit la pensie, răspunse dogarul. Dar domnul Bourcart a venit să mă angajeze şi ştiu că de data asta nu voi mai scăpa!

— Ei bine, pe mine nu m-ar supăra o asemenea întâlnire! exclamă locotenentul Allotte.

— Nu spune asta, domnule locotenent, nu spune asta! replică dogarul cu o voce gravă.

— Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, reluă domnul Bourcart, ceea ce spui n-are nici o noimă… Marele şarpe al mării!… Ţi-o repet pentru a suta oară… nimeni nu l-a văzut vreodată şi nimeni nu-l va vedea, pentru simplul motiv că nu există şi nu poate exista…

— Există, domnule căpitan, şi încă în aşa fel, încât Saint-Enoch va face cunoştinţă cu el înainte de terminarea expediţiei şi cine ştie dacă ea nu se va termina chiar din această cauză!

Trebuie să recunoaştem că Jean-Marie Cabidoulin era atât de sigur, că nu numai elevii marinari, dar chiar o parte din mateloţi începeau să creadă în ameninţătoarele preziceri ale dogarului. Va reuşi oare căpitanul Bourcart să-i închidă gura unui om atât de convins de ceea ce spune?

Doctorul Filhiol, întrebat de domnul Bourcart ce părere are despre pretinsul şarpe al mării, zise:

— Am citit aproape tot ce s-a scris cu privire la acest subiect şi cunosc şi glumele care s-au făcut pe seama ziarului „Constitutionel” care a înfăţişat legendele despre el drept realitate… Asemenea istorii nu sunt noi, domnule căpitan. Au apărut încă de la începutul erei noastre. De pe atunci credulitatea oamenilor atribuia dimensiuni gigantice unor animale precum caracatiţa, sepia, calmarul sau alte cefalopode, care în mod obişnuit nu măsurau mai mult de 70-80 de centimetri cu tentacule cu tot. E o mare diferenţă între aceste dimensiuni şi cele atribuite de imaginaţie unor uriaşi ai speciei care voiau să te prindă cu braţe de 30, 60 şi chiar 100 de picioare lungime. Şi nu s-a vorbit oare de un krakeu lung de o jumătate de leghe, care apuca navele şi le trăgea în fundul oceanului?

Jean-Marie Cabidoulin asculta cu mare atenţie spusele doctorului, dar nu înceta, clătinând din cap, să li se-mpotrivească.

— Nu, continuă domnul Filhiol, toate sunt nişte poveşti cărora, poate, le dădeau crezare cei din vechime. Chiar în timpul lui Pliniu se vorbea despre un şarpe amfibiu cu un cap mare ca de câine, cu urechi îndoite spre spate, cu trupul acoperit de solzi gălbui, care se arunca asupra bărcilor şi le scufunda. Apoi, după 10-12 secole, episcopul norvegian Pontoppidan afirma că există un monstru marin ale cărui coarne se asemuie cu nişte catarge armate cu vergi şi, când pescarii credeau că se află deasupra unor hăuri, de fapt se aflau la abia câteva picioare adâncime, deoarece animalul înota sub chila şalupelor! Şi după câte istoriseau, animalul avea un cap enorm de cal, ochi negri, o coamă albă şi, când se deplasa, disloca un asemenea volum de apă, încât marea se dezlănţuia în vârtejuri aidoma curentului Măel-Strom.

— Şi de ce să nu fi istorisit dacă l-au văzut? întrebă dogarul.

— Ei! L-au văzut sau au crezut că l-au văzut, bietul meu Cabidoulin! rosti căpitanul Bourcart.

— Şi apoi, adăugă doctorul Filhiol – chiar aceşti oameni de bună credinţă nu erau de acord între ei, unii afirmând că pretinsul monstru avea botul ascuţit şi că scotea apă pe nară, alţii susţinând că avea aripi în formă de ureche de elefant. După aceea a fost vorba de marea balenă albă de pe coastele Groenlandei, faimosul Moby Dick, pe care balenierele scoţiene au căutat-o mai mult de două secole fără s-o poată captura, pentru bunul motiv că n-au zărit-o niciodată…

— Ceea ce nu i-a împiedicat să fie convinşi că există… zise râzând domnul Bourcart.

— Bineînţeles, încuviinţă domnul Filhiol, tot aşa a fost şi cu şarpele nu mai puţin legendar, despre care se vorbea acum vreo patruzeci de ani că a venit pentru prima oară să se zbenguiască în plin golf Gloucester şi pentru a doua – la 30 de mile distanţă de Boston, în apele americane.

Jean-Marie Cabidoulin fu oare clătinat în credinţa sa de argumentele doctorului? Nu, fără îndoială; şi ar fi putut să-i răspundă: „De vreme ce în mare se găsesc tot felul de plante extraordinare, alge cu o lungime de 800-1 000 de picioare, de ce n-ar fi şi monştrii de dimensiuni enorme, organizaţi să trăiască la mari adâncimi, pe care nu le părăsesc decât în rare răstimpuri?”

— Sigur e, continuă doctorul, că în 1819, un sloop – adică o ambarcaţiune cu un singur catarg – numit Concordia, aflându-se la 15 000 de mile de Race-Point, a întâlnit un fel de reptilă al cărei trup ieşea la suprafaţa mării cu 5-6 picioare; avea pielea negricioasă şi un cap de cal, dar nu măsura în lungime decât vreo 50 de picioare, fiind deci mai mică decât caşaloţii şi balenele.

in 1848, la bordul lui Peking, echipajul a crezut că vede un animal enorm având peste 100 de picioare lungime, care se mişca la suprafaţa mării. In timpul cercetărilor s-a constatat că nu era decât o algă nemăsurat de mare, acoperită de tot felul de paraziţi marini.

În 1849, în strâmtoarea care separă insula Osterssen de continent, căpitanul Schielderup declara că a întâlnit un şarpe de 600 de picioare care dormea pe apă.

În 1857, oamenii de veghe de pe Castillan semnalaseră prezenţa unui monstru cu capul mare în formă de butoi, a cărui lungime putea fi estimată la 200 de picioare.

În 1862, comandantul Bouyer al avizoului Alecton…

— Mă scuzaţi că vă întrerup, domnule Filhiol, zise meşterul Cabidoulin, eu cunosc un matelot care era la bord…

— La bordul lui Alecton0 întrebă domnul Bourcart.

— Da…

— Şi acest matelot a văzut ceea ce a povestit comandantul avizoului?

— Cum mă vezi şi cum te văd, şi echipajul a tras la bord un adevărat monstru…

— Fie, răspunse doctorul Filhiol, dar s-a dovedit până la urmă că nu era decât un enorm cefalopod de culoare brun-roşiatică, cu ochii în vârful capului, cu o gură ca un cioc de papagal, cu corpul fusiform mai gros la mijloc, aripi rotunjite în două loburi cărnoase care se găseau la capătul posterior şi opt braţe în jurul capului… Această masă de carne moale nu cântărea mai puţin de 2 000 de kilograme, cu toate că animalul măsura doar 5-6 metri de la cap la coadă… Nu era deci un şarpe de mare…

— Când există caracatiţe şi calmari de felul acesta, răspunse dogarul, mă întreb de ce n-ar exista şi şarpele de mare…?

Iată, de altfel, descoperirile făcute mai târziu în legătură cu specimenele teratologice care se află în adâncurile mari: în 1864 la câteva sute de mile în largul portului San-Francisco, nava olandeză Cornelis se ciocni de o caracatiţă care îşi înfăşurase una din tentaculele cu ventuze în jurul subarbelor bompresului, împingându-l până la suprafaţa apei. Când acest tentacul fu tăiat cu lovituri de topor, alte două se agăţară de şarturile arborelui trinchet şi de cabestan. Apoi, după amputarea lor, a trebuit să se mai taie alte opt tentacule care făceau ca nava să capete o mare înclinare spre tribord.

Câţiva ani mai târziu, în golful Mexic a fost văzut un batracian cu cap de broască, cu ochii bulbucaţi, care avea două braţe verzi-albăstrui; cu mâinile lui mari prinse copastia unei ambarcaţiuni. Şase focuri de revolver abia reuşiră să facă această „manta” să dea drumul prăzii. Braţele animalului se legau de trup printr-un înveliş asemănător cu al liliecilor. Batracianul băgă groaza în această parte a golfului.

În 1863 de pe cuterul Lida s-a zărit, în strâmtoarea Sleat, între insula Skye şi uscat, o masă mişcătoare de-a curmezişul dârei de apă lăsată de vapor. De asemenea nava Nestor a trecut nu departe de un gigant oceanic lung de 250 de picioare şi lat de 50, cu un cap pătrat, dungat cu benzi negre şi galbene, asemănător cu o salamandră, în fine, în 1875, la 20 de mile distanţă de capul San-Roque din nord-estul Braziliei, comandantului navei Pauline, George Drivor, i se păru că zăreşte un şarpe enorm încolăcit în jurul unei balene ca un şarpe boa constrictor. Acest şarpe de culoarea unui tipar de mare, măsurând vreo 160-170 de picioare, se lupta cu prada şi sfârşi prin a o trage în adânc.

Iată fapte relatate în ultimii 30 de ani în rapoartele căpitanilor de nave. Ele arată că există, fără-ndoială, anumite animale de mare destul de neobişnuite. Făcând abstracţie de unele exagerări şi refuzând să admitem că oceanele sunt bântuite de fiinţe al căror volum este de 10 sau de 100 de ori mai mare decât al celor mai puternice balene, este foarte probabil că trebuie acordată oarecare crezare povestirilor referitoare la asemenea fenomene. Dar, până a pretinde, împreună cu Jean-Marie Cabidoulin, că în mare se găsesc şerpi, caracatiţe sau calmari de dimensiuni şi puteri care le-ar îngădui să scufunde nave de tonaj mijlociu, mai e cale lungă. Dacă un număr de nave dispar, fără a se mai putea şti ceva de ele, asta se datorează faptului că a avut loc o ciocnire, că s-au sfărâmat de stânci, sau că au pierit într-o furtună. Sunt destule, chiar prea multe, cauzele naufragiilor, fără să mai fie nevoie, cum o făcea încăpăţânatul de dogar, să^ne gândim neapărat la pitoni, himere şi hidre extra-naturale.

Între timp acalmia se prelungea spre marea plictiseală a ofiţerilor şi echipajului lui Sainî-Enoch. Nimic nu permitea să se prevadă sfârşitul ei, când deodată, la 5 mai, condiţiile atmosferice se schimbară. Un vânt tare înverzi suprafaţa mării şi nava îşi reluă drumul spre nord-est. în aceeaşi zi, nava, despre care ştiau că urmează acelaşi drum, reapăru şi se apropie chiar de Sainî-Enoch la mai puţin de o milă.

Nimeni de la bord nu se îndoi că este o balenieră. Fie că nu-şi începuse încă expediţia de pescuit, fie că aceasta nu fusese fructuoasă, nava părea destul de uşoară şi cala ei trebuia să fie aproape goală.

— Cred, zise domnul Bourcart, că această corabie caută să ajungă ca şi noi pe coastele Californiei de sud… poate chiar în golful Marguerite…

— E posibil, răspunse domnul Heurtaux, şi, dacă este aşa, am putea face drumul împreună…

— Ce-o fi, americană, germană, engleză, norvegiană?… întrebă locotenentul Coquebert.

— Putem afla, zise căpitanul Bourcart. Să ridicăm pavilionul şi ea îl va ridica pe al său. Aşa vom şti ce dorim.

După o clipă, culorile franceze fluturau pe vârful artimonului lui Sainî-Enoch.

Nava cealaltă nu avu însă politeţea să răspundă.

GOLFUL MARGUERITE.

După ce avură din nou vânt prielnic, domnul Bourcart se gândi, pe bună dreptate, că nu trebuie să-i mai fie teamă de acalmie în apropierea tropicului Cancerului. Putea ajunge fără întârziere la golful Marguerite însă de-abia la finele sezonului. Balenele care se află în golf nu vin aici în mod obişnuit decât în perioada când dau naştere puilor, apoi pleacă din nou spre regiunile Pacificului septentrional…

Totuşi, Saint-Enoch, după ce strânsese jumătate din încărcătura de ulei, va mai găsi probabil prilejul să umple cele câteva sute de butoaie de care avea nevoie. Dar dacă nava întâlnită încă nu-şi începuse, cum se presupunea, expediţia şi dacă, aşa cum se părea, voia să se apuce să pescuiască în golful Marguerite, era mai mult ca sigur că din cauza sezonului avansat nu-şi va putea face plinul.

Coasta americană li se arătă la 13 mai în dreptul tropicelor. Din primele ore zăriră capul Saint-Lucas în partea sudică a peninsulei din California veche, care mărgineşte golful îngust ce poartă acelaşi nume şi al cărui mal opus îl formează litoralul Sonorei mexicane.

Mergând de-a lungul acestei coaste, Saint-Enoch trecu prin faţa mai multor insule unde trăiau iezi, lupi de mare şi nenumărate cârduri de păsări acvatice. Barca trimisă la ţărm cu domnulsHeurtaux, care era un bun vânător, nu se întoarse goală. Lupii de mare au fost jupuiţi pentru a se păstra pielea, iar iezii au fost tăiaţi pentru carnea lor care, din punct de vedere comestibil, este de excelentă calitate.

Continuâhd să urce de-a lungul litoralului la mică distanţă, ajutat de un vânt uşor din sud-vest. Saint-Enoch trecu, la babord, de golful Tortue. La capătul golfului văzură ancorate un număr de vase care vânau probabil elefanţi de mare.

La 7 mai, pe la şapte seara, căpitanul Bourcart se găsea la intrarea golfului Marguerite, în care intenţiona să ancoreze. Prevăzător, deoarece noaptea trebuia să se lase în curând, se-ndreptă spre largul mării şi manevră în aşa fel, încât a doua zi dimineaţa, la răsăritul soarelui, se-ntoarse la intrarea în golf.

Curentul cobora atunci împotriva vântului, iscând un clipocit aidoma celui când te afli aproape de fundul mării. Se putea teme ca apa să nu fie aici destul de adâncă. De aceea domnul Bourcart trimise două bărci cu sonde pentru a se asigura cu exactitate. Se linişti însă când se stabili cu sondele că apa este adâncă de 15-20 de braţe. Nava intră deci în canal şi ajunse imediat în golful Marguerite.

Oamenii de veghe nu mai zăriseră corabia care nu-şi ridicase pavilionul. Poate că la urma urmei era în căutarea altor locuri mai populate de balene.

Cum golful este plin cu bancuri de nisip, Saint-Enoch nu înainta decât cu mare grijă. Domnul Bourcart mai vizitase acest golf, dar nisipul se deplasa tot timpul şi deci era important să recunoşti direcţia canalului. Din această cauză Saint-Enoch ancoră într-un mic golfuleţ foarte bine adăpostit.

Îndată ce pânzele fură strânse şi ancora aruncată, cele trei baleniere de la bord coborâră şi traseră la mal, pentru a aduce scoici comestibile, care se găseau cu duiumul pe stânci şi pe mal. De altfel apele golfului sunt pline de peşti de diferite specii, de barbuni. somoni şi altele^. Lupii de mare şi broaştele ţestoase nu lipsesc, la fel nici rechinii. îţi poţi procura cu uşurinţă lemne din pădurile dese de la marginea mării.

Golful Marguerite măsoară 30-35 de mile, adică vreo 12 leghe. Pentru a naviga fără avarii, este necesar să urmezi în toată lungimea un canal îngust pe alocuri de 40-50 de metri şi care e plin de bancuri de nisip şi stânci.

În scopul securităţii drumului, căpitanul Bourcart puse să se adune câteva pietroaie mari care fură legate la capătul unei pa rime, celălalt capăt al parâmei era prins de câte un butoi bine închis, alcătuind astfel un soi de geamanduri, pe care oamenii le plasau de fiecare parte a canalului, pentru a indica unde se află cotiturile.

I e trebuiră patru zile pentru a putea ajunge la o lagună mai adâncă, de cel puţin două leghe. între timp, refluxul îi sili să ancoreze de două ori.

Profitând de aceste opriri, domnul Heurtaux. însoţit de doi locotenenţi, coborî pe uscat şi vână în împrejurimi. Doborâră mai multe perechi de iezi, precum ^i câţiva şacali ce se găsesc în număr mare în pădurile din apropiere. între timp mateloţii făceau provizii de stridii gustoase şi mai pescuiau ceva peşte.

În fine, la 11 mai după-amiază Saint-Enoch ajunse la locul unde voia să rămână.

Hotărâră să arunce ancora într-un golfuleţ, la o distanţă de trei cabluri de fundul apei, mărginit la nord de movile împădurite. Din celelalte părţi ale malului, care era net^, având toate plaje cu nisip, porneau două limbi de pământ rotunjite, presărate de stânci negre foarte tari. Acest golfuleţ se deschidea în litoralul de vest al lagunei şi era totdeauna destulă apă, chiar pe mare joasă, pentru ca nava să nu eşueze. în plus, cum se-ntâmplă în mările Pacificului, mareele nu erau prea mari nici pe lună plină sau lună nouă şi nu exista o diferenţă de mai mult de două braţe şi jumătate între fluxul maxim şi refluxul minim.

Alegerea era foarte nimerită. Echipajul nu trebuia să se-ndepărteze pentru a aduce lemne. Un pirau, care curgea între movile, forma o sursă de apă dulce de unde te aprovizionai uşor.

Se-nţelege de la sine că Saint-Enoch nu urma să r^mirpă aici ancorat definitiv. Când ambarcaţiunile vor fi coborâte pentru capturarea unei balene, fie în lagună, fie în afara ei, va fi totdeauna gata să plece repede, pentru a sprijini vânătoarea, dacă va avea un vânt prielnic.

Patruzeci şi opt de ore după sosirea navei, o corabie cu trei catarge se arătă la patru mile depărtare în larg. Echipajul recunoscu imediat nava întâlnită înainte. Era o corabie engleză. Aflară mai târziu că se numea Repton şi venea din Belfast. Pe căpitan îl chema King şi pe secund Strok. Sosiseră aici pentru a-şi începe campania de pescuit în golful Marguerite. Nava nu căută să ancoreze în golfuleţul unde se găsea Saint-Enoch. Se-ndreptă, dimpotrivă, spre ultima parte a lagunei şi aruncă ancora aproape de ţărm. Cum se afla doar la vreo două mile jumătate depărtare, nu o puteau pierde din ochi.

Iar de data aceasta pavilionul francez nu o salută la trecerea sa.

Alte nave, de naţionalitate americană, navigau în diverse părţi ale golfului Marguerite şi de aici puteai trage concluzia că balenele nu părăsiseră definitiv golful.

Încă în prima zi, aşteptând ocazia să se coboare balenierele, meşterul Cabidoulin, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas, însoţiţi de câţiva mateloţi, se duseră la liziera pădurii ca să doboare câţiva copaci. Trebuiau să reînnoiască urgent provizia de lemne, atât pentru nevoile bucătăriei, cât şi pentru alimentarea cuptorului de pe punte. Era o treabă foarte importantă, pe care o au mereu în vedere căpitanii balenierelor. Munca se arătă destul de uşoară, cu toate că se făcuse foarte cald. Arşiţa se explică deoarece paralela 25 străbate aproape în întregime golful Marguerite şi în emisfera nordică, această latitudine este cea care traversează nordul Indiei şi al Africii.

La 25 mai, cu o oră înainte de apusul soarelui, harponerul Kardek, care se afla pe o vergă a arborelui trinchet, zări, la două mile depărtare de golfuleţ, mai multe cetacee, fără-ndoială în căutarea fundului de apă ridicat, prielnic puilor de balenă.

Se decise ca a doua zi, la prima oră, să fie pregătite bărcile; probabil că şi alte nave vor lua aceleaşi măsuri pentru a începe pescuitul, în seara aceea, când domnul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart dacă această operaţie se va efectua în aceleaşi condiţiuni ca şi în Noua Zeelandă, primi acest răspuns:

— Nu chiar la fel, dragă doctore, şi trebuie să fim mai precauţi. Aici vom avea de-a face cu femele care, dacă dau mai mult ulei decât masculii, sunt însă mult mai primejdioase… Când una din ele vede că este urmărită, nu întârzie să o ia la fugă şi nu numai că părăseşte golful fără să se mai întoarcă tot sezonul, dar e urmată şi de celelalte. Şi pe urmă n-ai decât să te duci să le cauţi în larg, în Pacific!

— Şi când sunt împreună cu puii, domnule căpitan?

— Atunci, zise domnul Bourcart, balenierele au toate şansele să reuşească. Balena care ia parte la zbenguielile puiului uită să mai fie bănuitoare. Te poţi apropia până la a o atinge cu toporişca, tăindu-i înotătoarele. Dacă n-ai prins-o cu harponul, e suficient să porneşti în urmărirea ei, chiar dacă va trebui să dureze câteva ore. Puiul îi întârzie fuga, căci oboseşte şi-şi pierde forţele. Şi, cum mama nu vrea să-l părăsească, ai toate şansele să te afli în condiţii bune pentru a o împunge…

— Dar, domnule căpitan, nu spuneaţi că femelele sunt mult mai primejdioase decât masculii?

— Da, domnule Filhiol, şi trebuie ca harponerul să fie foarte atent ca să nu-i rănească puiul. Altminteri mama devine furioasă şi face mari stricăciuni, aruncându-se asupra balenierelor, lovindu-le cu coada şi sfărâmându-le. De aici accidente grave. De aceea, după o campanie de pescuit în golful Marguerite, nu rareori se-ntâmplă să întâlneşti numeroase rămăşiţe de ambarcaţiuni şi destui oameni au plătit cu viaţa o imprudenţă sau o neîndemânare a harponerului!

Înainte de ora şapte dimineaţa, echipajul era gata să-nceapă vânarea cetaceelor zărite în ajun. în afară de harpoane, lănci şi topoare, căpitanul Bourean şi cei doi locotenenţi luară cu ei tunuri de tranşee, întrebuinţate totdeauna cu succes la capturarea acestui gen de balene. La o jumătate de milă distanţă de golfuleţ se zări o femelă cu puiul ei şi balenierele ridicară pânzele pentru a o putea acosta fără să-i atragă atenţia.

Desigur că Romain Allotte o luase înaintea celorlalţi şi ajunsese primul la şapte braţe de animal. Acesta, care se pregătea să se scufunde, zări probabil barca. Imediat Ducrest ridică harponul şi-l lansă cu atâta putere, că se înfipse în animal până la mâner.

În aceeaşi clipă sosiră şi celelalte trei baleniere, gata să întoarcă animalul şi să-l tragă la vas. Dar, datorită ghinionului pe care-l au deseori vânătorii de balene, harponul se rupse şi, urmată de pui, femela începu să fugă.

Se repeziră după ea cu o îndârjire nemaipomenită. Cetaceul fugea înaintea ambarcaţiunilor la o distanţă de vreo 60-80 de braţe. Răsuflarea lui – vapori de apă condensată într-o ploaie fină – se ridica până la 8-10 metri şi, cum apa era curată, însemna că nu fusese rănit mortal.

Intre timp mateloţii se opinteau din răsputeri la rame. Timp de două ore a fost imposibil să te apropii într-atât, încât să arunci harponul. Poate că ar fi putut lovi puiul, dar căpitanul, prevăzător, se opuse.

Doctorul Filhiol, dornic să nu piardă desfăşurarea luptei, luase loc la pupa, în ambarcaţiunea domnului Bourcart. împărtăşea înflăcărarea care-i însufleţea pe tovarăşii săi şi-şi exprimă temerea să nu se Jstovească înainte de a ajunge animalul.

Într-adevăr, balena scăpa scufundându-se des şi reapărând după câteva minute. Nu se depărtase prea mult de golfuleţ – vreo trei patru mile – şi acum se apropia din nou de el. Se părea chiar că-şi încetineşte viteza, căci puiul rămânea în urmă.

Pe la ora unsprezece şi jumătate, un al doilea harpon fu lansat din ambarcaţiunea domnului Heurtaux. De data aceasta nu trebuiră să-i dea decât puţin drumul la parâmă. Celelalte baleniere se apropiară şi ele, nu fără a se feri de loviturile de coadă. îndată ce atacară animalul cu toporiştile şi lănciile, balena suflă cu sânge şi muri la suprafaţa apei, în timp ce puiul dispăru în adânc.

Curentul fiind prielnic, remorcară balena cu uşurinţă la bordul lui Saint-Enoch, unde domnul Bourcart ordonă să se pregătească uneltele pentru a o întoarce în aceeaşi după-amiază.

A doua zi sosi la bord un spaniol care ceru să intre la căpitan. Era unul dintre acei oameni denumiţi carcasieri, cărora li se dă grăsimea care rămâne în interiorul scheletului. Când spaniolul examina balena suspendată Ungă coasta navei, zise:

— Este într-adevăr una din cele mai mari care au fost văzute vreodată capturate în golful Marguerite, de trei luni încoace…

— Sezonul a fost bun? întrebă domnul Bourcart.

— Nu cine ştie ce, răspunse spaniolul, şi n-am avut de curăţat decât vreo şase schelete. Aşa că aş dori să mi-l cedaţi pe acesta.

— Cu plăcere.

În timpul următoarelor 48 de ore, spaniolul rămase la bord şi asistă la toate operaţiile necesare topirii grăsimii. Aceasta balenă dădu nu mai puţin de 125 de butoaie de ulei de bună calitate. Cât despre schelet, spaniolul îl duse la întreprinderea sa, care se afla pe litoralul lagunei, la două mile distanţă de golfuleţ.

Când plecă, doctorul Filhiol îi zise căpitanului:

— Ştiţi, domnule Bourcart, ce obţine acest om de la un schelet de balenă?

— Cel mult câteva bidoane de ulei…

— Vă înşelaţi; chiar el mi-a spus că îmbucătăţirea procură câteodată cel puţin vreo 15 butoaie…

— Cincisprezece, domnule Filhiol! Ei bine, este ultima oară că am fost păcălit; de acum înainte vom curăţa scheletele noi înşine.

Saint-Enoch rămase până la 17 iunie în golful Marguerite pentru a-şi completa încărcătura.

În acest timp echipajul putu să captureze mai multe balene, între altele nişte masculi foarte greu de prins, dacă nu chiar foarte primejdioşi, când erau harponaţi, într-atât se arătau de furioşi.

Unul dintre masculi fu vânat de locotenentul Coquebert la intrarea în golf. îi trebui o zi şi o noapte ca să-l aducă în golfuleţ. Tot timpul cât dura curentul potrivnic, balenierele ancorau animalul cu ajutorul unor ancore mici şi oamenii dormeau aşteptând schimbarea mareei.

Şi celelalte nave urmăreau cetaceele până la capătul golfului. Americanii, în special, erau destul de mulţumiţi de campania lor.

Căpitanul uneia din aceste nave, Iwing, din San-Diego, veni să-i tacă o vizită domnului Bourcart la bordul lui Saint-Enoch.

— Domnule căpitan, îi zise el după ce schimbaseră saluturile de rigoare, văd că v-a reuşit din plin campania de pescuit din Noua Zeelandă.

— în adevăr, zise domnul Bourcart, şi sper să-mi termin aici expediţia… Asta îmi va permite să mă-ntorc în Europa mai devreme decât credeam şi să fiu la Le Havre înainte de trei luni.

— Vă felicit, domnule căpitan, dar, dacă şansa vă favorizează, de ce vă îndreptaţi direct spre Le Havre?

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că vă puteţi vinde avantajos încărcătura fără să părăsiţi mările Pacificului. Aceasta v-ar putea permite să reîncepeţi pescuitul în insulele Kurile sau în Marea Ohotsk tocmai când acolo e timpul cel mai prielnic.

— Explicaţi-mi, domnule, unde mi-aş putea vinde încărcătura?

— La Vancouver.

— La Vancouver?

— Da, pe piaţa oraşului Victoria. în acest moment, uleiul este foarte cerut de negustorii americani şi aţi putea obţine preţuri foarte bune.

— Pe legee mea, răspunse domnul Bourcart, este o idee şi încă una excelentă! Vă mulţumesc pentru informaţie, domnule căpitan, şi probabil că voi profita de ea.

Insula Vancouver, situată în apele americane în dreptul Columbiei engleze, se află la vreo 25 de grade la nord de golful Marguerite. Pe un vânt bun, Saint-Enoch putea ajunge acolo în circa 15 zile.

Era limpede că norocul îi surâdea domnului Bourcart. Jean-Marie Cabidoulin avea să rămână de căruţă cu profeţiile lui întunecate. După campaniile din Noua Zeelandă şi golful Marguerite, o expediţie în insulele Kurile şi Marea Ohotsk în acelaşi an însemna ceva! De altfel, tot la Vancouver s-ar fi dus şi balenierele americane şi probabil şi Repton, dacă şi-ar fi făcut plinul, deoarece cursul uleiului era în foarte mare urcare.

Când domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul lui Iwing, dacă a avut vreo relaţie cu acest Repton, răspunsul fu negativ.

Nava engleză se ţinea tot timpul deoparte şi poate că nu saluta nici pavilionul înstelat al Statelor-Unite, cum nu salutase pavilionul francez. De mai multe ori, totuşi, aflându-se în urmărirea balenelor din mijlocul golfului, balenierele engleze se apropiaseră de cele franceze. De altfel nu porniseră să prindă aceeaşi balenă, ceea ce ar fi putut provoca contestaţii, cum se-ntâmpla uneori. Şi, desigur, în starea de spirit care domnea de o parte şi de alta, contestaţiile ar fi putut ajunge la ceartă… De aceea domnul Bourcart nu înceta să recomande oamenilor săi să evite orice contact cu echipajul de pe Repton, fie pe mare, când navigau în aceleaşi regiuni, fie când plecau după lemne sau să pescuiască între stânci.

În definitiv nu se ştia dacă Repton reuşea sau nu în campania sa şi, la drept vorbind, de lucrul ăsta nici că se sinchisea cineva. Saint Enoch întâlnise nava engleză în drumul dintre Noua Zeelandă şi coasta americană. Când va părăsj golful, nu o va mai revedea probabil în cursul acestei expediţii. înainte de plecare, mai fu semnalat un caşalot la trei mile depărtare de lagună. Era unul din cei mai mari pe care-i întâlniseră până acum. De data aceasta şi ambarcaţiunile lui Repton începură să-l urmărească, e drept, cu oarecare întârziere.

Pentru a nu trezi atenţia caşalotului, baleniera locotenentului Allotte, care mergea cu un vânt slab, manevră în aşa fel, încât să nu sperie animalul.

Totuşi, când ajunse la o distanţă potrivită, caşalotul se scufundă şi trebuiră să aştepte revenirea lui la suprafaţă.

Treizeci şi cinci de minute trecuseră de la ultima lui scufundare şi, deci, nu le rămânea decât să-i pândească ieşirea, căci cam tot atâta vreme va sta sub apă.

Apăru, într-adevăr, la timpul prevăzut, la 7-8 cabluri distanţă de baleniera, care şi porni spre el cu toată viteza.

Harponerul Ducrest era în picioare pe teugă, iar Romain Allotte ţinea toporişca în mână. Dar, în acest moment, caşalotul, simţind primejdia, izbi marea cu atâta putere, încât un val umplu pe jumătate ambarcaţiunea.

Cum harponul îl atinsese în partea dreaptă, sub aripa pectorală, animalul se scufundă brusc în apă şi trebuiră să-i dea parâmă cu o asemenea iuţeală, că fură nevoiţi s-o ude ca să nu ia foc.

Când reapăru, suflă apă cu sânge şi câteva lovituri de lance îl uciseră fără greutate.

Deci treaba se sfârşise înaintea sosirii balenierelor engleze, care nu mai avură altceva de făcut decât să se întoarcă la Repton.

După topirea grăsimii, meşterul Cabidoulin atribui caşalotului umplerea a 80 de butoaie de ulei.

Plecarea fusese fixată la 17 iunie. Domnul Bourcart, după informaţiile primite de la căpitanul american, se pregătea să se-ndrepte spre insula Vancouver. Saint-Enoch era atunci în posesia a 1 700 de butoaie de ulei şi a cinci mii de kilograme de fanoane de balenă. După ce le va vinde în oraşul Victoria, căpitanul nu va ezita să întreprindă o a doua campanie în nord-estul Pacificului. O sută cincizeci de zile trecuseră de la plecarea lui din Le Havre şi escala din golful Marguerite durase de la 9 mai la 17 iunie. Coca şi greementul erau în bună stare şi la Vancouver putea să-şi reînnoiască proviziile.

În ajunul plecării, echipajul avu prilejul să intre în contact cu oamenii de pe Repton. Iată în ce împrejurări. Balenierele secundului şi locotenentului Coquebert, trimise la ţărm, trebuiau să aducă un ultim transport de lemne şi apă dulce.

Domnii Heurtaux, Coquebert şi mateloţii^ se şi aflau pe mal când unul din ei exclamă: „Balenă!… Balenă…!” într-adevăr, o femelă de dimensiuni mari, însoţită de puiul ei, trecea la vreo milă şi jumătate distanţă de golfuleţ, îndreptându-se spre partea din fund a golfului.

Cu toţii regretară, desigur, că nu puteau s-o vâneze. Dar nişte baleniere, trimise să iacă un alt serviciu, nu erau capabile să urmărească balena, neavând nici harpoane, nici parâme. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu Sa ini Enocli care, cu vinciurile fără parâme şi materialul de manevră demontat, era gata să ridice ancora. Dar, din spatele unei limbi de pământ de la capătul golfului, apărură deodată două ambarcaţiuni.

Erau bărcile lui Repton care urmăreau balena semnalată. Cum se apropiau, cu intenţia de a ataca animalul pe la spate, puteau să nu le piardă din ochi. Balenierele înaintară, fără zgomot, la distanţă de aproape o milă una de alta, a doua plecând probabil ceva mai târzi 11. Prima ridică pavilionul la pupa ambarcaţiunii, pentru a vesti că se pregăteşte să atace. Cit despre Repton, acesta aştepta cu pânzele strânse la vreo trei mile depărtare, spre est.

Domnii Heurtaux. Coquebert şi oamenii lor urcară pe o movilă din spatele pinului, de unde îmbrăţişau cu privirea întreaga lagună.

Era ora două şi jumătate când harponerul primei ambarcaţiuni văzu că este la o distanţă potrivită de animal. Balena, care se zbenguia cu puiul ei, nu zărise încă baleniera, când, deodată, un harpon străbătu văzduhul. Desigur, că englezii ştiau că este primejdios să ataci un pui de balenă. Or. tocmai puiul, care se afla lângă barcă, primi lovitura de harpon în buză. Era lovit de moarte şi, după câteva zvârcoliri, rămase nemişcat la suprafaţa apei. Cum minerul harponului ieşea afară din mare, mateloţii ziseră că puiul are aerul că fumează o pipă, iar apa care ieşea din gura lui seamănă leit cu fumul de tutun.

Balena fu apucată atunci de un acces de furie. Bătea cu coada apa care ţâşnea ca o trombă. Apoi se repezi spre baleniera. Oamenii încercară zadarnic să dea înapoi ambarcaţiunea, nu se putură feri de^ atac.

Încercară atunci să lanseze un al doilea harpon, s-o lovească cu toporiştile şi lănciile, dar totul fu zadarnic, cum degeaba traseră asupră-i cu tunul de tranşee.

A doua ambarcaţiune, găsindu-se în acel moment la trei sute de stânjeni, sub vânt, nu putea să ajungă în timp util în ajutorul celei dintâi. Aceasta, care tocmai primise o formidabilă lovitură de coadă, se scufundă imediat cu mateloţi cu tot. în cazul în care câţiva dintre ei mai apăreau la suprafaţă, admiţând că n-ar fi fost decât răniţi, cine putea şti dacă a doua ambarcaţiune ar fi sosit la timp să-i salveze?

— întoarcerea, îmbarcarea! strigă domnul Heurtaux, făcând semn locotenentului să-i urmeze.

Osamenii său văzând nişte mateloţi în pericol, nu şovăiră să le sară în ajutor. în câteva clipe coborâră în goană movila, străbătură plaja, desfăcură parâmele şi, vâslind din răsputeri, ieşiră cu bărcile din golfuleţ.

Pe locul în care balena mai tulbura cu furie apa, din nouă oameni aruncaţi în mare, numai şapte se iviră la suprafaţă. Doi lipseau.

Cât despre balenă, după ce se-ndreptă spre puiul ei, pe care curentul îl târâse la o distanţă de un cablu, dispăru în adâncime.

Secundul şi locotenentul tocmai erau gata să îmbarce câţiva englezi naufragiaţi, când ofiţerul de pe Repâon, care ajunsese la faţa locului, strigă cu o voce foarte înciudată:

— Plecaţi!… n-avem nevoie de nimeni… plecaţi!

Şi nu-ncăpea nici o îndoială că, dacă regreta moartea celor doi marinari, ofiţerul nu regretă mai puţin faptul de a fi pierdut o pradă aşa de grozavă.

Când domnii Heurtaux şi Allotte se-ntoarseră la bord, povestiră căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol cum s-au petrecut lucrurile.

Domnul Bourcart îi felicită că s-au dus să dea ajutor ambarcaţiunii de pe Repton, iar când auzi răspunsul ofiţerului spuse:

— Atunci înseamnă că nu ne-am înşelat asupra oamenilor de pe această navă.