VI.

VANCOUVER.

Insula Vancouver, aflată lângă coasta occidentală a Americii de Nord, lungă de 500 de kilometri şi lată de 130, este situată între a 48-a şi a 5l-a paralelă. Se-nvecinează cu Canada, care o mărgineşte la est.

Cu o sută de ani în urmă, Compania de la golful Hudson înfiinţase un port comercial la capul de sud-vest al insulei, aproape de vechiul port Cardoba, fost Camosin, cum îi ziceau indienii. Era un fel de luare în posesiune a insulei de către guvernul britanic. Dar în 1789 o ocupară spaniolii. Puţin timp mai târziu, fu retrocedată Angliei, printr-un tratat între ofiţerul spaniol Quadra şi ofiţerul englez Vancouver, al cărui nume e singurul care apare în cartografia modernă.

Satul nu întârzie să devină curând un oraş, graţie descoperirii unui filon de aur în bazinul lui Fraser, unul din râurile insulei. El deveni Victoria City şi capitala oficială a Columbiei britanice. Apoi se întemeiară şi alte oraşe, ca Nanaimo, la 24 de leghe de Victoria, fără a mai vorbi de micul port San-Juan, care se găseşte în partea meridională a insulei.

În perioada când se desfăşoară această poveste, Victoria era departe de a avea dezvoltarea pe care o are azi. Spre insula Vancouver nu mergea linia ferată lungă de 96 de km care leagă capitala de Nanaimo.

Abia cu un an mai târziu, adică în 1864, avea să fie întreprinsă o expediţie în interiorul insulei de către doctorul Brow din Edimbourg, inginerul Leech şi Frederic Wymper.

Căpitanul Bourcart va găsi la Victoria toate posibilităţile pentru tranzacţiile lui, precum şi resursele cerute de noua sa campanie de pescuit. Nu încăpea nici o îndoială în această privinţă.

În primele ore ale dimineţii, Saint-Enoch ridică ancora pentru a părăsi laguna. Ajutat de reflux, coborî canalul golfului Marguerite şi ieşi în larg.

Vânturile prielnice care băteau din est spre sud-est îi permiseră să navigheze de-a lungul coastei şi la adăpostul uscatului, la câteva mile depărtare de această lungă peninsulă a vechii Californii.

Domnul Bourcart nu mai trimisese oameni de veghe pe catarge, pentru că nu mai aveau de vânat balene. Cel mai important lucru era să se ajungă cât mai repede la Vancouver, pentru a profita de preţurile ridicate pe care le putea obţine pentru mărfurile sale. De altfel nu mai fură semnalaţi decât vreo 3-4 „suflători” la mare distanţă, a căror urmărire ar fi fost dificilă pe o mare agitată. Echipajul se mulţumi să le dea întâlnire în insulele Kurile şi în îMarea Ohotsk.

Distanţa până la strâmtoarea Juan de Fuca, care separă insula Vancouver de teritoriul Washington, situat la capătul Statelor Unite, era de aproximativ 1 400 de mile. Cu o viteză mijlocie de 90 mile în 24 de ore, Saint-Enoch o putea parcurge în nu mai mult de 15 zile, având toate pânzele întinse, inclusiv bonetele, velastraiurile şi rândunicile.

Norocul, care însoţise această expediţie, nu-i părăsi. Cam la o treime a drumului, nava manevra în dreptul portului San-Diego, capitala Californiei de Sud. Patru zile mai târziu se găsea în faţa oraşului San-Francisco, în mijlocul a numeroase bastimente, care aveau ca punct de destinaţie acest mare port american.

— Poate că-i păcat, îi zise domnul Bourcart secundului, că nu putem să vindem la San-Francisco ceea ce vrem să vindem la Victoria.

— Fără îndoială, răspunse domnul Ffeurtaux, pentru că am fi ajuns la destinaţie. Dar drumul făcut este un bun câştigat. Căci, dacă trebuie să reîncepem pescuitul în apropierea Kurilelor, va trebui să ne ducem mult mai spre nord.

— Ai dreptate, Heurtaux, şi, de altfel, informaţiile căpitanului de pe hving sunt precise. După părerea lui, Saint-Enoch va putea fi reparat cu uşurinţă la Victoria şi se va aproviziona pe câteva luni.

Intre timp vântul, care avea oarecare tendinţă de slăbire, începu să bată din largul mării. Viteza lui Saint-Enoch fu puţin încetinită, dar fără pricină de îngrijorare la bord, căci nava nu trebuia să ajungă la o dată care nu suporta întârziere. De altfel, în dimineaţa zilei de 3 iulie omul de veghe semnală capul Flattery, de la intrarea în strâmtoarea Juan de Fuca.

Traversarea durase deci 16 zile – cu una mai mult decât prevăzuse domnul Bourcart – nava neputând atinge viteza medie de 90 de mile.

— Ei bine, bătrâne, îi zise meşterul Ollive lui Cabidoulin, iată-ne la intrarea în port şi totuşi nu-ncetezi să gemi…

— Eu? replică dogarul.

— Da, tu!

— Nu spun nimic.

— Nu spui nimic, dar e ca şi cum ai spune.

— Da?

— Da, şi aud cum te scurmă în piept. Mormăi pe dinăuntru.

— Voi mormăi şi cu glas tare când am să am chef! ripostă Jean-Marie Cabidoulin.

După formalităţile sanitare şi vamale, Saint Enoch ancoră lângă un debarcader care facilita descărcarea mărfurilor. In orice caz escala la Victoria va dura vreo 15 zile. Nu va putea pleca,înainte ca echipajul să facă unele reparaţii, în vederea fie a unei noi campanii în regiunile septentrionale ale Pacificului, fie a întoarcerii în Europa.

Secundul, cei doi locotenenţi şi meşterii vor avea destule de dus la bun sfârşit în acest interval, încât să le ia tot timpul. Vor trebui să descarce pe cheu nu mai puţin de 1 700 de butoaie. în plus, căpitanul Bourcart va trebui să-şi supravegheze oamenii de aproape. Sunt de temut dezertările în aceste centre, frecventate de căutătorii de aur şi de exploratorii de mine de aur din insula Vancouver şi din şesurile Caribou ale Columbiei britanice.

Chiar în portul Victoria se aflau două nave, Chanâenay din Nantes şi Forward din Liverpool, care aveau mari greutăţi de întâmpinat din cauza dezertării unui număr de mateloţi. Totuşi, domnul Bourcart credea, atât cât se poate crede, că se poate bizui pe oamenii săi. Nu vor fi reţinuţi la bord de speranţa că vor participa la beneficiile acestei expediţii la fel de fructuoasă pentru ei ca şi pentru armatorii lui Saint Enoch? Cu toate acestea se impunea o supraveghere destul de severă şi permisiile de a merge în oraş trebuiau acordate foarte rar. Mai bine era să se dubleze raţia la bord după grelele zile de lucru, decât să vezi echipajul prin cârciumi şi baruri, unde făceau cunoştinţă cu tot soiul de puşlamale.

Cât despre domnul Bourcart, va trebui în primul rând să se opcupe să-şi plaseze caricul pe piaţa din Victoria. Aşa că, imediat ce debarcă, se duse la domnul William Hope, unul din principalii agenţi maritimi.

Doctorul Filhiol, neavând de îngrijit nici un bolnav, avea tot timpul să viziteze oraşul şi împrejurimile. Poate se gândise să parcurgă toată insula, dar mijloacele de comunicaţie lipseau. Nu exista nici o şosea, doar câteva poteci duceau prin pădurile dese din interior. Era deci nevoit să-şi restrângă explorarea. în general oraşul îi păru interesant, ca toate acele oraşe ce prosperă atât de rapid pe pământul Americii, care le permite să se întindă la nesfâşit. Zidită simetric, străbătută de străzi care se întretaie în unghiuri drepte, umbrite de arbori falnici, poseda un parc vast. Există oare un oraş american care să nu aibă unul sau mai multe parcuri? Cât despre apa dulce, i-o furniza un rezervor construit la patru kilometri depărtare, alimentat de cele mai curate izvoare ale insulei.

Portul Victoria, adăpostit în fundul unui mic golf şi situat în condě ţiunile cele mai favorabile, este punctul unde se-ntâlnesc strâmtorile Juan de la Fuca şi Reine Charlotte. Navele pot pătrunde în port fie prin vest, fie prin nord-vest. Mişcarea maritimă a portului, destinată să crească în viitor, va cuprinde întreaga navigaţie din aceste regiuni.

Trebuie să adăugăm că, încă din acea perioadă, portul oferea mari posibilităţi navelor obligate să facă reparaţii după lungi traversări, majoritatea foarte grele. Un arsenal bine utilat, antrepozite pentru depozitat mărfuri şi un bazin de carenaj, unde se făceau reparaţii sub linia de plutire, se aflau la dispoziţia lor.

Căpitanul de pe Iwing dăduse domnului Bourcart informaţii exacte. Cursul uleiurilor marine era în creştere. Iar Saint-Enoch ajunsese la momentul potrivit pentru a profita de conjunctură. Cererile soseau nu numai la Vancouver, dar şi la New-Westminster. important oraş al Columbiei, situat în golful Geňrgie, puţin mai la nord-est de Victoria. Două baleniere, una americană Flower şi una norvegiană – Fugg, îşi vânduseră caricul şi – ceea ce va face şi Saint-Enoch – plecaseră la pescuit în nordul Pacificului.

Tranzacţiile lui Saint-Enoch, între agentul Hope şi căpitanul Bourcart, se-ncheiară repede. Vânzarea încărcăturii se făcu la nişte preţuri neatinse până atunci şi pe care în nici un caz nu le-ar fi putut obţine în Europa. Nu mai rămânea decât să debarce butoaiele şi să le transporte la antrepozit, de unde vor fi livrate cumpărătorului.

Când se-ntoarse la bord, domnul Bourcart zise secundului:

— Heurtaux, afacerea s-a încheiat şi nu putem decât să ne felicităm că am urmat sfaturile vrednicului căpitan al lui Iwing.

— Uleiul şi fano^nele, domnule Bourcart?

— Uleiul şi fanoanele au fost vândute unei companii columbiene din New-Westminster.

— Atunci oamenii noştri se pot pune pe lucru?

— Chiar de azi şi sper ca nava să fie în măsură să plece în cel mult o lună, după ce va fi trecut pe la bazinul 'de carenaj.

— Toată lumea pe punte! comandă secundul, de la care meşterul Ollive tocmai venise să ceară instrucţiuni.

O mie şapte sute de butoaie de debarcat nu-i un lucru care se termină în mai puţin de opt zile, chiar dacă se face cu metodă şi zel. Bigile fură ridicate deasupra panourilor şi jumătate din mateloţi coborâră în cală, în timp ce cealaltă jumătate rămase pe punte. Te puteai bizui pe dorinţa şi străduinţa lor de a duce treaba la bun sfârşit. ceea ce făcea inutilă tocmirea unor hamali din port.

Dar, dacă cineva nu-şi mai vedea capul de atâta muncă acela era Jean-Marie Cabidoulin. Nu lăsa să fie ridicat nici un butoi pe care să nu-l cerceteze cu grijă, pentru a se asigura că sună a plin şi că nu va da naştere nici unei reclamaţii. Se găsea în permanenţă Ungă debarcader şi ciocănea fiecare butoi cu câte-o lovitură puternică. Cât despre ulei, nu trebuiau să se teamă, căci era de calitate superioară.

Pe scurt, debarcarea se făcea în cele mai bune condiţiuni şi lucrul continuă aşa toată săptămâna.

De altfel, treaba meşterului Cabidoulin nu se termina cu debarcarea încărcăturii. Trebuiau înlocuite butoaiele pline cu acelaşi număr de butoaie goale, în vederea noii expediţii. Din fericire domnul Bourcart găsi în antrepozitul din Victoria un stoc pe care-l achiziţiona cu un preţ convenabil. Totuşi, butoaiele trebuiau reparate şi pregătite să păstreze uleiul. O muncă grea, pentru care zilele abia ajungeau şi, dacă dogarul nu înceta să mormăie în sinea lui sau chiar cu glas tare, o făcea în zgomotul a mii de lovituri de ciocan, pe care fierarul Thomas şi dulgherul Ferut le dădeau în apropierea lui.

Saint-Enoch, dezlegat de debarcader, fu condus în bazinul de carenaj. Trebuia cercetată coca în exterior pentru a se asigura că nu fusese avariată. Secundul şi şeful de echipaj îi făcură o inspecţie amănunţită. Domnul Bourcart avea încredere în experienţa lor.

Nu existau propriu-zis avarii serioase, dar nava avea nevoie de câteva reparaţii: înlocuirea a două sau trei plăci ale dublajului de cupru, fixarea câtorva ţăruşi de stejar în scândurile bordajului şi ale coastei, astuparea cu câlţi a îmbinării scândurilor şi revopsirea părţilor de sus ale navei. Această muncă se efectua fără răgaz şi fără-ndoială că escala la Vancouver n-avea să se prelungească peste timpul prevăzut.

De aceea era de înţeles că domnul Bourcart nu înceta o clipă să-şi arate satisfacţia. Iar doctorul Filhiol îi repeta întruna:

— Şansa dumitale. domnule căpitan, şansa care te însoţeşte! Măcar dacă ar ţine-o aşa şi de-acum încolo.

— Va ţine, domnule Filhiol. Ştii ce lucru bun mi s-ar mai putea întâmpla?

— Vă rog să-mi spuneţi…

— Ca, după două luni, după cea de-a doua campanie, Saini-Enoch să revină la Victoria pentru a vinde o nouă încărcătură la aceleaşi preţuri!… Dacă balenele din preajma insulelor Kurile şi din Marea Ohotsk nu vor fi prea sălbatice…

— Vai de mine, domnule căpitan. Unde vor găsi vreodată o ocazie mai bună să-şi livreze uleiul la preţuri atât de mari?

— Nicăieri, nicăieri, răspunse râzând domnul Bourcart.

Cum am mai spus, doctorul Fi Un ol nu putuse să facă excursii în afara oraşului, aşa cum ar fi dorit. în apropierea litoralului întâlnise câteodată câţiva băştinaşi. Nu erau cele mai reuşite tipuri ale Pieilor roşii, din care se mai pot găsi încă reprezentanţi remarcabili în Far-West. Nu! erau nişte oameni cu trăsături comune, greoi, urâţi la faţă, cu nişte capete enorme, cu ochi mici, buze groase, cu nasuri lătăreţe, ale căror nări găurite erau împodobite cu inele de metal sau beţişoare de lemn. Şi, ca şi cum chipul lor nearătos nu le era suficient, îşi mai aplicau pe faţă, în timpul ceremoniilor şi de sărbători, câte o mască hidoasă de lemn, care cu ajutorul unor sfori făcea strâmbături oribile.

În locurile din interiorul insulei existau păduri superbe de pini şi chiparoşi. Echipajului i-a fost uşor să-şi procure lemnul pentru Saint-Enoch. Nu trebuia decât tăiat şi transportat. Nici vânatul nu lipsea. Domnul Heurtaux, însoţit de locotenentul Allotte, putu să doboare câteva perechi de căprioare din care bucătarul pregăti mâncăruri gustoase. Pădurea mişuna de lupi, vulpi şi hermine, greu de capturat, dar foarte căutate pentru valoarea blănurilor. De asemenea se puteau vedea şi numeroase veveriţe cu coada stufoasă.

Cea mai lungă plimbare a doctorului Filhiol îl duse până aproape de Nanaimo. Pentru această excursie luă un cuter care făcea legătura între cele două oraşe. Acolo găsi un târg destul de prosper, al cărui port oferă navelor o escală excelentă.

Traficul din Nanaimo tinde să se dezvolte pe an ce trece. Cărbunele de acolo, de excelentă calitate, se exportă la San-Francisco şi în toate porturile din vestul Pacificului, chiar şi până în China şi în arhipelagul Sandwich. încă de multă vreme, zăcămintele sale bogate erau exploatate de Compania golfului Ffudson. Huila – mai mult decât aurul – este de altfel marea, s-ar putea spune inepuizabila, bogăţie a insulei. Fără-ndoială se vor mai descoperi noi zăcăminte. Cât despre minele din Nanaimo, exploatarea lor nu cere decât o muncă uşoară şi asigură oraşului o reală prosperitate. în plus, extragerea aurului din regiunea Caribou a Columbiei britanice este scumpă şi, pentru a obţine metal în valoare de un dolar, trebuie cheltuiţi doi.

Când doctorul Filhiol se-ntoarse din această excursie, coca lui Saint-Enoch era vopsită din nou până la banda de lemn care acoperă primul şir de plăci ale dublajului carenei, iar aceeaşi bandă avea o dungă albă ca neaua. Câteva reparaţii fură făcute la velatură şi la greement, precum şi la balenierele izbite aşa de des de coada balenelor. Pe scurt, nava, după trecerea prin bazin, aruncă ancora în mijlocul portului şi plecarea fu fixată definitiv la data de 19 iulie.

Cu două zile în urmă, o navă americană intră în portul Victoria şi aruncă ancora la o jumătate de cablu de Saint-Enoch. Era Iwing. înapoiat din golful Marguerite. N-aţi uitat desigur bunele relaţii stabilite între căpitanul navei şi căpitanul Bourcart şi tot aşa de cordiale între ofiţerii şi echipajul celor două nave.

Îndată ce Iwing ancoră, căpitanul Forth se duse la bordul lui Saint-Enoch unde fu primit cu multă căldură ca urmare a recunoştinţei pentru sfaturile sale atât de utile. Domnul Bourcart, totdeauna bucuros să facă un gest de politeţe, voi să-l reţină la cină. Era aproape de ora mesei şi fără multă vorbă domnul Forth acceptă invitaţia, pe care se gândise s-o facă şi el căpitanului Bourcart pentru a doua zi, la bordul vasului Iwing.

Conversaţia fu foarte interesantă în careul în care se reuniră domnul Bourcart, domnul Heurtaux, cei doi locotenenţi, doctorul Filhiol şi căpitanul american. Se vorbi mai întâi despre incidentele de navigaţie din timpul cursei celor două nave de la golful Marguerite la insula Vancouver. Apoi, după ce povesti în ce condiţii avantajoase îşi vânduse încărcătura, domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul de pe Iwing dacă pescuitul a fost bun după plecarea lui Saint-Enoch.

— Nu, răspunse domnul Forth, a fost o campanie din cele mai slabe şi, în ce mă priveşte, n-am putut să umplu mai mult de un sfert din butoaie. Balenele nu s-au arătat niciodată atât de rar.

— Aceasta se explică, poate, zise domnul Heurtaux, prin faptul că acum puii nu mai au nevoie de mamele lor şi atât puii cât şi balenele mari părăsesc golful pentru a se duce în largul oceanului.

— Fără-ndoială, acesta poate fi un motiv, răspunse domnul Forth. Totuşi, eu am pescuit des în golf şi nu-mi amintesc să mai fi fost atât de puţine la finele lunii iunie… Treceau zile întregi fără să avem de ce să coborâm bărcile, cu toate că timpul a fost frumos şi marea calmă. Aţi avut noroc că v-aţi început campania în apele Noii Zeelande. N-aţi fi putut să vă faceţi plinul numai în golful Marguerite.

— Am avut, declară domnul Bourcart, cu atât mai mult cu cât nu am întâlnit în golful Marguerite decât balene de mărime mijlocie.

— Şi noi chiar mici, replică domnul Forth. Am capturat unele care n-au dat decât 30 de butoaie de ulei!

— Spune-mi. te rog, domnule căpitan. întrebă domnul Bourcart, ai intenţia să vinzi pe piaţa din Victoria '.'

— Da, dacă se menţine cursul la fel de favorabil.

— Da, preţurile sunt bune şi nu sezonul slab din golful Marguerite le va face să scadă… Pe de altă parte, nu se aşteaptă încă nici un transport din Kurile. Marea Ohotsk sau strâmtoarea Bering.

— într-adevăr, zise domnul Heurtaux, pentru că acolo pescuitul nu va lua sfârşit înainte de şase săptămâni sau două luni…

— Şi sperăm să avem şi noi partea noastră, declară Romain Allotte.

— Căpitane Forth, reluă locotenentul Coquebert, celelalte baleniere din golful Marguerite au fost oare mai norocoase decât a voastră?

— Nu, răspunse domnul Forth. De acea, atunci când hving a întins pân/eie. cele mai multe se pregăteau.şi ele să ridice ancora pentru a^ ieşi în larg.

— Încotro se vor îndrepta? Spre coastele de nord-est ale Asiei? întrebă domnul Heurtaux.

— Cred că da.

— Eh! atunci vom li mulţi! exclamă locotenentul Coquebert.

— Cu atât mai bine! replică Romain Aliotte. Te stimulează când sunt două sau trei nave în urmărirea unei balene. Dai din vâsle să le starmi, nu alta!… Şi ce cinste pentru baleniera care aruncă prima harponul…

— Potoleşte-te, domnule locotenent, îl întrerupse domnul Bourean. Deocamdată nu-i nici o balenă la orizont.

— Atunci, zise domnul Forth, v-aţi hotărât să faceţi o a doua campanie?

— Desigur.

— Şi când porniţi?

— Poimâine.

— Aşa de repede?

— Saint-Enoch e gata şi trebuie numai să ridice ancora.

— Mă felicit că am sosit la timp pentru a reînnoi cunoştinţa noastră şi a ne putea strěnge încă o dată mâinile…

— Şi noi ne felicităm de a fi putut să reluăm bunele noastre relaţii, răspunse domnul Bourean. Dacă hving ar fi intrat în golful Victoria în momentul când Saint-Enoch ieşea, am fi simţit o mare părere de rău…

După aceste cuvinte, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi ridicară paharul în sănătatea domnului Forth.

— La urma urmei, zise domnul Heurtaux, chiar dacă nu ne-am fi revăzut la Victoria, poate că Saint-Enoch şi hving vor face împreună o a doua campanie în regiunea Kurilelor?

— Oare n-aveţi intenţia. îl întrebă domnul Bourcart pe căpitan, să vă încercaţi norocul în nordul Pacificului?

— N-aş putea, domnilor, răspunse domnul Forth. hving ar sosi cam târziu pe locurile acelea de pescuit. Peste două luni primele sloiuri de gheaţă încep să se formeze în strâmtoarea Bering ca şi pe Marea Ohotsk, iar acum nu sunt în situaţia de a pleca imediat. Reparaţiile navei trebuie să dureze trei până la patru săptămâni…

— Vă exprimăm sincerele noastre păreri de rău. domnule Forth, declară domnul Bourcart. Dar aş vrea să revin asupra unui lucru despre care aţi vorbit şi care are nevoie de ceva explicaţii…

— Despre ce este vorba, domnule căpitan?

— Spre stârşitul escalei în golful Marguerite, când aţi observat că balenele deveneau tot mai rare. nu arătau o grabă ciudată pentru a pleca în larg?

— Ba da, declară căpitanul Forth. Fugeau în împrejurări parcă neobişnuite… Nu cred că exagerez dacă afirm că suflătorii păreau că se tem de o primejdie extraordinară, că ascultă de un sentiment de groază, ca şi cum ar fi intrat în panică… Balenele săreau la suprafaţa apei şi scoteau nişte gemete cum n-am mai auzit…

— Este foarte bizar, fără-ndoială, zise domnul Heurtaux şi nu ştiţi, desigur, căror cauze să atribuiţi acest fenomen.

— Nu, domnilor, răspunse domnul Forth, în afară de cazul când ar exista acolo vreun monstru formidabil…

— Ei! domnule căpitan, replică locotenentul Coquebert, dacă v-ar auzi dogarul nostru, meşterul Cabidoulin, ar exclama pe loc: „Marele şarpe al mării!”

— Pe legea mea, locotenente, replică domnul Forth, şarpe de mare sau nu, balenele, speriate, au fugit cu toată graba…

— Şi, reluă Romain Allotte, nu s-ar fi putut bara canalul golfului Marguerite… şi să fie harponate vreo câteva duzini?

— Vă asigur că nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, răspunse domnul Forth. Bărcile noastre nu s-ar fi putut întoarce fără mari avarii şi poate chiar cu pierderi de vieţi omeneşti. Dar repet că s-a întâmplat ceva neobişnuit.

— Fiindcă veni vorba, întrebă domnul Bourcart, ce s-a făcut cu nava Repton? A reuşit să pescuiască mai mult decât celelalte?

— Nu, după câte ştiu…

— Credeţi că a rămas în golful Marguerite?

— Se pregătea să plece când Iwirig a ridicat ancora.

— Unde?

După câte se zvonea, pleca să-şi continue campania în nord-vestul Pacificului…

— Ei bine, adăugă domnul Heurtaux, ar fi de dorit să nu ne întâlnim cu ea!

La căderea nopţii, căpitanul Forth se întoarse la bord, unde-l primi a doua zi pe domnul Bourcart şi pe ofiţerii săi. Se mai vorbi din nou despre evenimentele petrecute în golful Marguerite. Apoi, când cei doi căpitani se despărţiră, îşi exprimară speranţa că Saint Enoch şi Iwing se vor mai întâlni într-o zi la pescuit de balene.