VIII.

MAREA OHOTSK.

Kurilele, mai puţin numeroase decât Aleutinele, sunt în cea mai mare parte nelocuite. Trei sau patru dintre ele pot fi considerate ca insule; aşa sunt Paramusir, Owekotan, Ouchichir şi Matoua. Destul de împădurite, ele posedă un sol fertil. Celelalte, nisipoase şi presărate de stânci, sunt sterpe, improprii oricăror culturi.

Locuitorii insulelor, păroşi şi mici de stat, sunt cunoscuţi sub denumirea de kamciadali.

Domnul Bourcart nu se gândea să facă o escală în acest grup de insule, unde nu avea ce face. Se grăbea să freacă de această barieră, care mărgineşte Marea Ohotsk la sud, pentru a-şi putea începe a doua campanie.

După ce ocoli capul Lopatka al peninsulei Kamciatka, iăsând Paramucirul la babord, Saint-Enoch pătrunse în apele siberiene la 23 august, după 36 de zile de navigaţie, de când pornise din Vancouver.

Vastul bazin Ohotsk, foarte adăpostit de lungul şir al Kurilelor, are o suprafaţă de trei-patru ori mai mare decât Marea Neagră. Ca şi oceanul, e bântuit de furtuni foarte puternice.

Când Saint-Enoch trecu prin strâmtoare, avu loc un accident uşor, dar care ar fi putut fi foarte grav. Nava se găsea în partea cea mai îngustă a strâmtorii, când, din cauza unui curent, etrava se ciocni de un fund de mare ridicat, a cărui poziţie fusese indicată greşit pe hartă. Căpitanul Bourcart se afla atunci pe dunetă, aproape de cârmaci, iar secundul sta la bastingajul babordului. îndată după ciocnire, care fu destul de uşoară, se auzi comanda: Mascaţi cele trei gabiere!

Imediat echipajul manevră vergile, care fură orientate în aşa fel, Monstrul rămânea nemişcat încât vântul să bată pânzele invers, astfel ca Saint-Enoch să poată să se desprindă, dând îndărăt.

Dar căpitanul Bourcart văzu că această manevră era insuficientă. Trebuia să se arunce o ancoră la pupa, ca, trăgând lanţul, să se imprime navei o mişcare înapoi.

În aceeaşi clipă o barcă fu lansată pe mare cu o ancoră şi locotenentul Coquebert însoţit de doi elevi marinari se ocupară s-o arunce într-un loc potrivit.

Izbitura, cum am mai spus, n-a fost mare. O navă aşa solid construită ca SaintrEnoch trebuia să scape fără nici o avarie. In plus, cum se produsese pe mare joasă, îndată ce va veni fluxul, ancora împiedicând-o să se afunde mai tare, nava se va ridica de la sine.

Prima grijă a domnuiui Bourcart fu să trimită la pompă pe şeful echipajului şi pe dulgher Amândoi se convinseră că bastimentul nu ia apă Nici o urmă de avarie nu se observa nici la bordaj şi nici la coaste.

Nu le mai rămânea decât să aştepte mareea care nu întârzie şi, după câteva hârjâieli ale chilei, Saint-Enoch scăpă din locul unde se petrecuse accidentul. Pânzele sale fură imediat orientate din nou şi, după o oră de drum, Saint-Enoch intra în Marea Ohotsk. Oamenii de veghe îşi reluară posturile pe vergile arborelui mare şi pe cele ale arborelui trinchet, pentru a putea semnala balenele care se vor găsi la distanţă potrivită. Nimeni nu se-ndoia că vor reuşi aici, ca în golful Marguerite şi Noua Zeelandă. înainte de două luni, Saint-Enoch, întors la Vancouver, va vinde şi a1 doilea transport la preţuri nu mai puţin bune decât obţinuse pe primul.

Cerul era senin. Un vânt uşor bătea din sud-est. Marea avea hule lungi, fără valuri înspumate, şi nimic nu împiedica mersul ambarcaţiunilor. Se vedeau câteva nave, cele mai multe dintre ele fiind baleniere. Probabil că explorau de câteva săptămâni aceste meleaguri şi-şi vor continua campania până la iarnă. Celelalte corăbii se-ndreptau spre Nikolaevsk, Ohotsk şi Ayan, principalele porturi aţe ţinutului, de unde vor pleca apoi în larg.

Încă din acea epocă Nikolaevsk, capitala provinciei Amur, situată aproape de gura marelui fluviu cu acelaşi nume, era un oraş important, al cărui comerţ se dezvolta an de an. Avea un port foarte bine adăpostit în strâmtoarea Tartaria, care desparte litoralul de lunga insulă Sahalin.

Poate că în sufletul lui Jean-Marie Cabidoulin eşuarea navei Saint-Enoch însemna că începuse o eră de nenorociri. Nu o spunea ritos, dar nu trebuia să-l zgândări prea mult.

Trebuie să recunoaştem că începutul campaniei în Marea Ohotsk nu^ se arătase prea fericit.

În timpul dimineţii o balenă suflă la vreo două mile depărtare şi domnul Bourcart pregăti imediat cele patru baleniere. Dar în zadar se apucară s-o urmărească. Le fu cu neputinţă s-o revadă după ce se scufundă de trei ori şi oricum ajunsese prea departe.

A doua zi dimineaţa, o încercare asemănătoare dădu greş şi ea. Ambarcaţiunile reveniră la bord fără ca harponerii să fi avut prilejul să lanseze harponul.

Deci balenele nu lipseau în această mare. Oamenii de veghe mai semnalară câteva. Dar, foarte sperioase, nu se lăsau capturate. Celelalte nave erau oare mai norocoase? Căpitanul n-avea de ce să creadă aşa ceva.

Este lesne de închipuit că echipajul simţi o îndreptăţită dezamăgire. Mai mult decât oricine, locotenentul Allotte clocotea de furie şi te puteai teme că, dacă şi data următoare pierde urma balenei, să nu comită vreo imprudenţă, cu toate recomandările repetate ale căpitanului Bourcart.

Acesta luă atunci hotărârea să-l ducă pe Sainl-Enoch în insulele Chantar, unde mai fusese timp de două sezoane în condiţii excelente.

Cu trei luni mai devreme, balenierele din Marea Ohotsk ar fi întâlnit ultimele sloiuri din iarna trecută. Nefiind încă dezagregate şi topite, le-ar fi făcut pescuitul mai dificil. Navele sunt silite să meargă de-a lungul acestor câmpuri de gheaţă ca să le poată ocoli pe la capete. Deseori trec două-trei zile înainte de a descoperi un ochi de apă pe unde să-şi continue drumul.

Dar în luna august marea este liberă chiar şi în partea ei septentrională. Mai degrabă aveau a se teme că se formează sloiuri noi, acele „young-ices”, înainte de terminarea celei de-a doua campanii.

La 29 ajunseseră în dreptul insulelor Chantar, grupate în fundul golfului, un golfuleţ îngust care scobeşte mai adânc litoralul provinciei Amur.

Dincolo de acest golfuleţ se ^deschide un altul, numit Finisto sau de Sud-Vest, unde apa nu este/prea adâncă. Domnul Bourcart îl cunoştea şi se duse să ancoreze la vechiul loc.

Acolo se întâmplă un nou accident – de data asta foarte grav. In momentul când ancora atinse fundul, doi mateloţi se căţărară pe verga micului gabier pentru a face o manevră la arborele trinchet. Când lanţul ancorei se-ntinsese ţeapăn, meşterul Ollive primi ordinul să strângă velele gabierului. Din nenorocire, uită să strige mateloţilor să se ferească şi să se ţină bine. în clipa când fungile fură desprinse, vela căzu în dreptul colierului în care era fixată verga, când unul din mateloţi avea un picior pe şarturi, iar celălalt pe ţapapia vergii. Surprins în această poziţie, nu mai avu timp să se agate cu mâinile de şarturi şi se prăbuşi pe bordul bărcii secundului, de unde fu azvârlit în mare.

De data aceasta, nefericitul, care se numea Rollat şi nu împlinise încă 30 de ani, mai puţin norocos decât camaradul său care fusese salvat în împrejurări identice în Noua Zeelandă, dispăru pentru totdeauna înghiţit de valuri.

De îndată se coborî barca şi se aruncară colaci de salvare pe deasupra bastingajului. Dar fără-ndoială că Rollat se rănise grav, îşi rupsese probabil o mână sau un picior. El nu reveni la suprafaţă şi camarazii săi îl căutară în zadar.

A tost prima victimă a acestei campanii a lui Saint-Enoch, primul dintre oamenii care nu se mai întorc în port. Accidentul făcu o impresie adâncă în sufletul tuturor. Nu-l vor mai revedea niciodată pe Rollat. bunul matelot preţuit de şefi şi iubit de toţi.

Dulgherul îi spuse şefului de echipaj:

— Oare asta nu înseamnă că vom avea ghinion?

Mai multe zile trecură de la această nenorocire şi. dacă se zăriră câteva balene, niciuna nu putu fi prinsă. Căpitanul unei nave norvegiene, care făcea escală în golful Finisto, declară că, de când ţine minte, nimeni n-a văzut un sezon atât de prost. După părerea lui, Marea Ohotsk va fi curând părăsită ca loc de pescuit.

Într-o dimineaţă, în momentul când o corabie intra în golf, locotenentul Coquebert exclamă:

— Ei bine… iată-l!

— Pe cine '? întrebă domnul Heurtaux.

— Pe Reptort!

Într-adevăr, baleniera engleză, mergând spre nord-est se arătă la mai puţin de două mile depărtare.

Dacă fusese recunoscut de Saint-Enoch, nu-ncăpea îndoială că şi el recunoscuse corabia franceză. De altfel şi acum, ca şi prima dată. căpitanul King nu încercă să intre în relaţii cu căpitanul Bourcart.

— Să-l ia naiba! exclamă Romain Allotte.

— Se pare că n-a avut mai mult noroc în Marea Ohotsk decât în golful Marguerite. zise domnul Heurtaux.

Într-adevăr, adăugă locotenentul Coquebert, nu văd să aibă un carie prea mare şi m-ar mira să-şi fi umplut mai mult de un sfert din butoaie…

— La urma urmei s-ar zice că nici celelalte nave nu s-au bucurat de un pescuit bun anul ăsta. Trebuie să credem că, dintr-o cauză sau alta, balenele au părăsit aceste meleaguri pentru a nu se mai întoarce niciodată!

În orice caz părea îndoielnic ca Saint-Enoch să facă o campanie bună înainte de apariţia gheţurilor. Aici, fără să vorbim de alte porturi pe care le posedă, coasta nu este cu desăvârşire pustie. Băştinaşii coboară deseori din munţi fără să-i stingherească pe pescari. Dar, când oamenii merg pe uscat să taie lemne, dacă nu au a se teme de bipezi, trebuie să fie foarte precauţi cu anumite patrupede periculoase. Urşii, numeroşi în ţinut, ies în cete din pădurile vecine, atraşi de scheletele balenelor eşuate pe mal, de care par să fie foarte amatori. De aceea oamenii de corvoadă de pe Saint-Enoch luau cu ei lănci pentru a se apăra împotriva agresiunilor acestor plantigrazi.

Ruşii procedează altfel. în prezenţa unui urs operează cu o îndemânare specială. Aşteptând animalul cu curaj, îngenunchează pe sol şi-şi pun deasupra capului amândouă mâinile în care ţin un cuţit. îndată ce ursul s-a repezit la ei, îşi bagă singur cuţitul în burtă şi cade lângă vitejii săi adversari.

Aproape în fiecare zi, după ce ridica ancora, Saint-Enoch, manevrând, ieşea din golful Finisto în căutarea balenelor şi se-ntorcea seara la locul de ancorare fără nici un rezultat.

Alte daţi, când avea un vânt prielnic, ieşea în larg, cu oamenii de veghe la posturile lor de observaţie şi balenierele gata de acţiune. Dar cel mult un cetaceu era semnalat o dată în 24 de ore şi la distanţe aşa de mari, încât nu putea fi urmărit. Saint-Enoch ajunse apoi în dreptul micului port Ayan, de pe coasta occidentală, unde comerţul de blănuri a căpătat o mare dezvoltare.

Acolo echipajul reuşi să captureze un pui de balenă de mărime mijlocie – din specia celor pe care americanii le numesc „Krampsess”. Plutea mort şi nu dădu decât şase butoaie de un ulei asemănător cu al caşaloţilor.

Cum se vede, rezultatele acestei campanii în nordul Pacificului ameninţau să fie proaste.

— Şi încă, spuse domnul Heurtaux către doctorul Filhiol, dacă eram aici iarna, am fi putut vâna lupi de mare… începând din octombrie, ei populează gheţurile Mării Ohotsk şi blănurile lor se vând la preţuri destul de mari.

— Din nefericire, domnule Heurtaux, iarna nu va veni decât peste câteva săptămâni şi la acea epocă Saint-Enoch va fi părăsit aceste regiuni.

— Atunci, domnule Filhiol, vom reveni cu cala sau – cum se mai spune – cu… burta goală…!

Este foarte adevărat că îndată ce se formează primele sloiuri, amfibiile, lupii de mare sau altele apar cu sutele, dacă nu cu miile, pe suprafaţa câmpurilor de gheaţă. în timp ce se-încălzesc la soare, este uşor să le capturezi, cu condiţia să-i surprinzi dormind. Balenierele se apropie cu pânzele întinse, câţiva oameni debarcă, apucă animalul de picioarele dinapoi şi îl transportă în ambarcaţiune. De altfel aceşti lupi de mare, foarte bănuitori, au auzul extrem de fin şi văzul de o agerime surprinzătoare. încât, când unul din ei dă alarma, toţi se bulucesc, dispărând repede sub gheţuri.

La 4 septembrie, locotenentul Coquebert mai întâlni o balenă moartă. După ce îi legă parâma de coadă, o aduse lângă bord, unde fu aşezată pentru a fi întoarsă a doua zi.

Se făcu deci foc în cuptor şi întrebuinţară ziua întreagă să pregătească topirea grăsimii.

Remarcară că animalul fusese rănit de curând în coapsă, dar nu de harpon. Rana se datora muşcăturii vreunui rechin cu spini. Balena nu dădu decât 45 de butoaie de ulei.

De obicei, la pescuitul din Marea Ohotsk se procedează altfel decât în alte regiuni. Balenierele trimise departe de navă rămân acolo cinci sau şase zile înainte de a reveni la bord. Dar nu stau tot timpul pe mare. Seara trag la mal şi sunt scoase pe uscat ca să nu le ia fluxul. Oamenii îşi construiesc nişte colibe de frunziş unde iau masa şi rămân până în zori, ferindu-se de atacurile urşilor. Apoi îşi continuă vânătoarea.

Mai multe zile trecură până când Sainî-Enoch ancoră din nou în golful Finisto. Se-ndreptă chiar spre nordul golfului, până în dreptul târgului Ohotsk, port frecventat al litoralului, dar nu se opri.

Domnul Bourcart, care nu pierduse orice speranţă, vru să înainteze până la peninsula Kamciatka, unde poate că se adăpostiseră balenele, aşteptând perioada când aveau să treacă din nou printre insulele Kurile. Era exact ceea ce făcuse şi Repton după ce încărcase la bord câteva sute de butoaie.

Saint-Enoch, profitând de un vânt prielnic din sud-vest, se-ndreptă către partea îngustă a Mării Ohotsk, cuprinsă între peninsulă şi coasta siberiana.

După ce alese locul de ancorare la 2-3 mile depărtare de mal, cam în dreptul micului port Yamsk, căpitanul Bourcart se hotărî să trimită trei bărci în căutarea balenelor, fără să le fixeze timpul de întoarcere, dar cu condiţia să nu se separe unele de altele.

Balenierele secundului şi celor doi locotenenţi fură desemnate să navigheze împreună având ca harponeri pe Kardek, Durut şi Ducrest, patru oameni şi doi novici, precum şi toate armele necesare ca lănci, tunuri de tranşee şi toporişti. Plecate la ora opt, balenierele se-ndreptară spre nord-vest, luând-o de-a lungul coastei.

Un vânt uşor le favoriza mersul şi pierdură curând din ochi, ocolind o limbă de pământ, locul de ancorare de unde porniseră. Toată dimineaţa nu se zări nici o balenă în larg. îşi puneau întrebarea, dacă poate nu fugiseră din aceste locuri din aceeaşi cauză ca şi din Marea Ohotsk şi golful Marguerite.

Totuşi, pe la orele pauu după-amiază, mai multe jeturi de apă se ridicară la trei mile distanţă spre nord-est, nişte jeturi curate, la intervale regulate.” Câteva balene zburdau la suprafaţă, cât se poate de vii. Din nefericire amurgea şi era prea târziu ca să le urmărească. Soarele apunea în spatele munţilor siberieni din vest. Seara ar fi coborât înainte să fi fost posibil să lansezi harponul şi prudenţa cerea să nu rămâi noaptea pe mare. Domnul Heurtaux dădu celor două baleniere, care se aflau la vreo jumătate de milă depărtare, semnalul de întoarcere şi, când se aflară toate una lângă alta, spuse: „Debarcarea! Mâine în zori, vom porni în larg!”

Poate că Romain Alotte ar fi preferat să nu-şi întrerupă vânătoarea, dar trebui să se supună. Hotărârea domnului Heurtaux era înţeleaptă. Dacă mergeai în aceste condiţii, nu se putea şti până unde riscau să fie antrenate ambarcaţiunile.

Şi nu trebuia să ţină seama şi de distanţa de 11-12 mile care-i despărţea de Saint-Enoch?

Când traseră la mal, în fundul unui liman îngust, oamenii aduseră bărcile pe nisip. Pentru cele 7-8 ore, cât vor rămâne pe coastă, domnul Heurtaux nu crezu de cuviinţă să pună să se construiască neapărat o colibă. Mâncară sub un pâlc de stejari stufoşi, apoi se culcară pe pământ să doarmă. Domnul Heurtaux avu prevederea să pună un om de pază, înarmat cu o lance şi un harpon. Avea să fie schimbat din două în două ore, cu sarcina de a apăra tabăra improvizată împotriva urşilor.

Şi iată cum, după spusele locotenentului Allotte, din lipsă de balene pescuiau urşi!

Noaptea nu fu tulburată decât de nişte urlete îndepărtate şi, când. se iviră zorile, toată lumea era gata de plecare. în câteva clipe, mateloţii duseră bărcile la apă şi porniră în larg.

Timpul era ceţos, ceea ce se-ntâmpla destul de des în acea lună şi la această latitudine. Vederea se mărginea la o distanţă de o jumătate de milă. Ceaţa se va risipi probabil după câteva ore de soare. In cursul dimineţii se lumină şi, deşi cerul rămânea acoperit în straturile înalte, se putea vedea acum până la orizont. Balenierele se-ndreptară spre nord-est, fiecare având libertate de mişcare şi nu era de mirare că locotenentul Allotte, îndemnându-şi oamenii, se alia în fruntea lor. Semnală deci primul o balenă care sufla la trei mile depărtare şi se luară toate măsurile ca să fie prinsă. Cele două ambarcaţiuni manevrară pentru a ajunge până la animal. Trebuiră, pe cât posibil, să nu-i atragă atenţia. De altfel tocmai se scufundase şi aveau de aşteptat ieşirea la suprafaţă. Când balena apăru la mai puţin de un cablu depărtare, locotenentul Coquebert era la cea mai potrivită distanţă pentru a împunge. Harponerul Durut, în picioare în faţă, în timp ce mateloţii trăgeau vârtos la rame, sta gata să lanseze harponul.

Uriaşul mamifer marin, cu capul îndreptat spre larg, nu simţea primejdia. Întorcându-se, trecu atât de aproape de ambarcaţiune, încât Durut cu multă îndemânare putu să-i înfigă ambele harpoane sub înotătoarele pectorale.

Mamiferul nu făcu nici o mişcare, ca şi cum n-ar fi simţit înţepătura. Era un noroc, căci în acest moment, jumătate din trupul său aflându-se sub ambarcaţiune, ar fi fost de ajuns o singură lovitură de coadă ca să fărâmiţeze barca.

Deodată se scufundă, dar pe neaşteptate şi la asemenea adâncime, încât parâma scăpă din mâinile locotenentului şi acesta nu avu timp decât să-şi fixeze la capătul ei colacul de salvare. Când animalul ieşi la suprafaţă, domnul Heurtaux se găsea în imediata sa apropiere şi Kardek îşi lansă harponul. De data aceasta nu mai fu nevoie să dea frânghie”.

Celelalte două baleniere sosiră şi ele. Aruncară cu lănciile, toporişca tăie una din înotătoarele mamiferului, care, după ce suflă apa cu sânge, muri fără să se fi zvârcolit prea mult.

Acum se punea problema remorcării animalului până la Sainl-Enoch. Distanţa era mare, aproape cinci mile, ceea ce însemna o muncă foarte grea.

Atunci domnul Heurtaux zise primului locotenent:

— Coquebert, întinde vela şi profită de vântul prielnic pentru a ancora la Yamsk…'. Căpitanul Bourcart se va grăbi să pornească şi ne va întâlni în drum, dacă merge spre nord-est…

— Am înţeles, răspunse locotenentul.

— Cred că vei ajunge la Saint-Enoch înainte de căderea nopţii, reluă domnul Heurtaux. în orice caz, dacă trebuie să aşteptăm până se face ziuă, vom aştepta. Cu o asemenea masă la remorcă, cred că nu vom parcurge nici o milă pe oră.

Era cel mai bun lucru de făcut. Astfel, baleniera după ce întinse vela şi-şi puse în mişcare ramele o luă spre coastă.

Cât despre celelalte două ambarcaţiuni, ^curentul fiind prielnic, îşi urmară încet drumul în aceeaşi direcţie. în aceste condiţii nu mai putea fi vorba să-şi petreacă noaptea pe litoralul care era la mai mult de patru mile depărtare. De altfel, dacă barca locotenentului Coquebert nu va suferi o întârziere, Saint-Enoch va ajunge la ei până-n seară.

Din nefericire, pe la cinci ceţurile începură să se îngroaşe, vântul se opri şi raza de vizibilitate se reduse la 100 de stânjeni.

— Negura îl va împiedica pe căpitanul Bourcart să vină la timp, zise domnul Heurtaux.

— în cazul că barca a găsit locul de ancorare, rosti harponerul Kardek.

— N-avem altceva de făcut decât să rămânem lângă balenă, adăugă locotenentul Allotte.

— într-adevăr, răspunse domnul Heurtaux.

Scoaseră din sac proviziile: carne sărată şi pesmeţi, apă dulce şi rachiu. Oamenii mâncară şi se-ntinseră să doarmă până în zorii zilei. Totuşi noaptea nu fu prea liniştită. Pe la ora unu dimineaţa, pirogile, scuturate de un ruliu puternic, riscau să-şi rupă parâmele care trebuiră dublate.

De unde venea ciudata agitaţie a mării? Nimeni nu putu găsi o explicaţie.

Domnul Heurtaux se gândi că vreun mare steamer trecea în imediata apropiere şi-şi arătă temerea să nu izbească balenierele care se aflau în plină ceaţă.

Îndată unul din mateloţi suflă de câteva ori din cornet, dar nu primi nici un răspuns. Nu se auzi de altfel nici zgomotul unor elice, nici nu se văzu fumul care însoţeşte un vapor în mers, după cum nu se întrezăriră nici lumini de poziţie.

Apa clocoti vreo 40 de minute, învârtejirea ei fu atât de mare în anumite momente, încât domnul Heurtaux se gândi chiar să abandoneze mamiferul, dar în cele din urmă luă sfârşit şi noaptea se-ncheie în linişte.

Care fusese cauza tulburării apelor? Nici'domnul Heurtaux, nici locotenentul Allotte nu puteau să-şi închipuie. Un vapor…!

Dar în acest caz fenomenul n-ar fi ţinut atât de mult. Apoi toţi credeau că au auzit nişte nechezări formidabile, nişte sforăituri, zgomote foarte diferite de cele scoase de vaporii care trec prin supapele vaselor cu aburi.

Dimineaţa următoare, ceaţa se risipi ca în ajun. Saint-Enoch încă nu apăruse. Vântul într-adevăr bătea foarte slab. Totuşi, pe la orele 9 dimineaţa, când briza deveni mai puternică, unul din harponeri îl semnală la sud-vest, mergând destul de repede.

La distanţă de o jumătate cablu de baleniere, domnul Bourcart opri nava până ce se aduse mamiferul, căruia i se legă şi parâma la coadă îndată ce se află lipit de bord. Avură nevoie de aproape o zi întreagă pentru a-l întoarce, căci era enorm. A doua zi încinseră cuptorul şi, după o muncă de 48 de ore, dogarul estimă la 125 de butoaie cantitatea de ulei dus în cală.

Câteva zile mai târziu Saint-Enoch ancora din nou aproape de coasta Kamciatkăi. Bărcile îşi reîncepură căutările. Dar nu avură prea mult succes; două balene, de un volum mic, fură împunse şi alte trei fură întâlnite moarte, cu pântecele deschis, cu maţele sfâşiate, încât nu putură alege nimic din ele. Au fost atacate de cineva? Era inexplicabil.

Era limpede că şansa nu mai ţinea cu Saint-Enoch şi, fără a ajunge la pronosticurile negre ale lui Jean-Marie Cabidoulin, totul te făcea să crezi că această a doua campanie va fi proastă.

În adevăr, sezonul de pescuit se apropia de sfârşit. Niciodată balenierele nu-l prelungesc în apele siberiene dincolo de luna septembrie. Frigul începuse să pişte şi oamenii trebuiră să-şi pună hainele de iarnă. Colona termometrului oscila în jur de zero grade. Cu scăderea temperaturii, marile furtuni vor domni în Marea Ohotsk. Gheţarii vor începe să se formeze de-a lungul litoralului. Apoi câmpurile de gheaţă se vor întinde cu încetul către larg şi, în aceste condiţii, se ştie cât de dificil, dacă nu chiar imposibil, devine pescuitul.

În plus, dacă Saint-Enoch nu se bucurase de cine ştie ce noroc, parcă nici celelalte baleniere nu avuseseră mai mult succes, după informaţiile culese de căpitanul Bourcart fie în insulele Chantar, fie la Ayan şi la Yamsk. De aceea, cele mai multe nave căutau să-şi găsească adăpost pentru iernat.

Acelaşi lucru se-ntâmpla şi cu Repton, pe care un om de veghe îl semnală în dimineaţa zilei de 31. Tot aşa de puţin încărcat, naviga cu toate pânzele întinse spre est, cu scopul de a trece fără-ndoială bariera Kurilelor. Foarte probabil, Saint-Enoch era ultima navă care părăsea Marea Ohotsk. Sosise ziua s-o facă, altfel risca să fie blocat de gheţari.

După spusele meşterului Cabidoulin, încărcătura nu atinsese până acum mai mult de 550 de butoaie – abia o treime din ceea ce putea conţine cala.

— Cred, zise domnul Heurtaux, că nu mai avem nimic de făcut aici şi nu trebuie să întârziem…

— E şi părere mea, răspunse domul Bourcart. Să profităm, atâta timp cât trecerile din Kurile sunt încă libere.

— Aveţi intenţia, domnule căpitan, întrebă doctorul Filhiol, să vă întoarceţi la Vancouver?

— Probabil, răspunse domnul Bourcart. Dar, înaintea acestei lungi traversări, Saint-Enoch va face o escală la Kamciatka. Această escală este neceară în vederea reînnoirii proviziei de carne proaspătă. La nevoie, putem chiar ierna la Petropavlovsk.

Saint-Enoch porni deci spre sud-est şi coborî de-a lungul coastei. După ce ocoli capul Lopatka, urcă spre nord şi la 4 octombrie după-amiază se găsi în faţa Petropavlovskului.