VII.

A DOUA CAMPANIE.

Căpitanul Bourcart porni în dimineaţa zilei de 19 iulie. După ridicarea ancorei ieşiră cu destulă greutate din golf. Vântul bătea potrivnic din sud-est, dar avea să devină prielnic îndată ce Saint Enoch va fi ocolit ultimele capuri ale insulei Vancouver şi va ajunge în larg, la câteva mile depărtare.

Nava nu coborî din nou prin strâmtoarea Juan de Fuca, pe unde sosise, ci urcă spre nord, prin strâmtoarea Reine-Charlotte şi golful Geňrgie. Două zile mai târziu, după ce înconjurase coasta nordică a insulei, se îndreptă spre vest şi, înainte de căderea nopţii, nu mai puteai zări uscatul.

Distanţa între Vancouver şi insulele Kurile este de aproximativ 1300 de leghe. Dacă are condiţii bune, o navă le poate străbate uşor înmai puţin de cinci săptămâni şi domnul Bourcart spera să nu aibă nevoie de mai mult timp, dacă nu-l părăsea norocul.

Sigur era că navigaţia începea în condiţii excelente. Un vânt potrivit, o mare cu hule lungi, permiseseră lui Saint-Enoch să meargă cu toate pânzele sus. Astfel, cu mura la babord, nava luă direcţia vest-nord-vest. Dacă acest lucru prelungea puţin ruta, îi îngăduia cel puţin să se ferească de curentul Pacificului, care se deplasează spre est^ după ce înconjoară insulele Aleutine.

În total traversarea decurgea fără piedici. Trebuia numai din timp în timp să slăbească sau să strěnga mai tare scotele. în felul acesta echipajul va fi odihnit şi vioi, gata să înceapă expediţia anevoioasă care îl aştepta în Marea Ohotsk.

Jean-Marie-Cabidoulin era cel mai ocupat om de la bord: rânduia definitiv butoaiele în cală, punea la punct unelte, furtune de pânză şi hârdaie pentru a transporta jos uleiul. Dacă se ivea prilejul de a captura o balenă înainte ca Saint-Enoch să ajungă la coasta siberiana, căpitanul Bourcart nu-l va lăsa să-i scape.

— Ar fi şi de dorit, domnule Filhiol. Sezonul este avansat şi pescuitul nostru în Marea Ohotsk nu se va putea prelungi mai mult de câteva săptămâni. Nu vor întârzia să se formeze sloiurile şi navigaţia ar deveni dificilă.

— Eu mă mir, zise doctorul, că balenierele rămân dependente de starea vremii şi mai procedează atât de primitiv. De ce nu întrebuinţează mai bine vapoare, şalupe cu aburi şi în special arme mai perfecţionate? Expediţiile ar da un randament mult mai mare…

— Ai dreptate, doctore, şi aşa se va-ntâmpla într-o bună zi. Dacă noi am rămas credincioşi vechilor procedee, a doua jumătate a acestui secol nu se va încheia fără ca să te supui progresului care se impune în toate domeniile!

— Cred, domnule căpitan, şi pescuitul va fi organizat cu mijloace mai moderne, în afară de cazul, de vreme ce balenele devin tot mai rare, că va trebui să le închizi într-un ţarc.

— Un ţarc cu balene! exclamă domnul Bourcart.

— Glumesc declară doctorul Filhiol, deşi am avut un prieten căruia îi venise această idee.

— E posibil?

— Da… Să strěngi balenele într-un golf, aşa cum se strâng vitele într-o păşune… Acolo hrana lor n-ar costa nimic şi li s-ar putea vinde foarte ieftin laptele…

— Să li se vândă laptele, doctore?

— Care preţuieşte, pare-se, cât cel al vacilor.

— Da, dar cum să le mulgi?

— Iată ceea ce-l încurca şi pe prietenul meu. De aceea a şi abandonat acest admirabil proiect…

— Şi n-a greşit, zise domnul Bourcart, râzând din toată inima. Dar, pentru a reveni la Saint-Enoch, v-am spus că nu-şi va putea prelungi campania în nordul Pacificului şi vom fi obligaţi să plecăm din acele locuri la începutul lui octombrie.

— încotro se va îndrepta Saint-Enoch ca să ierneze când va părăsi Marea Ohotsk? întrebă domnul Filhiol.

— încă nu ştiu.

— Nu ştiţi, căpitane?

— Nu, asta va depinde de împrejurări, dragă doctore… A-ţi face un plan dinainte înseamnă să te expui la dezamăgiri…

— N-aţi mai pescuit în regiunile de dincolo de strâmtoarea Beri ng?

— Ba da… şi am întâlnit acolo mai mult foci decât balene. De altfel iarna în Oceanul Arctic vine timpuriu şi încă din primele săptămâni ale lunii septembrie navigaţia este stânjenită de sloiuri de gheaţă. De aceea nu cred să depăşesc anul acesta al şaizecilea grad de latitudine.

— Am înţeles,' domnule căpitan; dar, în cazul că pescuitul se va dovedi bun în Marea Ohotsk, Saint-Enoch va reveni în Europa'.'

— Nu, doctore, zise domnul Bourcart, e mai bine – după părerea mea – să vând uleiul la Vancouver unde preţurile sunt mari.

— Şi aveţi de gând să iernaţi acolo?

— Probabil că o să rămânem aproape de regiunile de pescuit la începutul sezonului viitor.

— Totuşi, reluă domnul Filhiol, trebuie prevăzute toate posibilităţile. Dacă Saint-Enoch nu reuşeşte în Marea Ohotsk, aveţi intenţia să aşteptăm acolo până la revenirea vremii frumoase?

— Nu, cu toate că se poate ierna la Nikolaievsk sau la Ohotsk. Dar mai curând m-aş întoarce pe coasta americană sau chiar în Noua-Zeelandă.

— Aşadar, domnule căpitan, orice s-ar întâmpla, noi nu trebuie să ne aşteptăm să revenim în Europa în acest an?

— Nu, dragă doctore, şi asta n-are de ce să te mire… Rareori expediţiile noastre durează mai puţin de 40 până la 50 de luni. Echipajul o ştie foarte bine.

— Credeţi-mă, răspunse domnul Filhiol, că timpul nu-mi va părea lung şi, oricât ar dura această campanie, nu voi regreta niciodată de a mă fi îmbarcat la bordul lui Saint-Enoch!

Se-nţelege de la sine că, încă din primele zile ale traversării, oamenii de veghe şi-au ocupat posturile. Marea era cercetată cu grijă. De două ori dimineaţa şi de două ori după-amiază, locotenentul Allotte se urca pe vergile arboretului şi cerceta şi el întinderea de ape. Uneori, o ţâşnitură vestea prezenţa cetaceelor, dar Ia o distanţă prea mare pentru ca domnul Bourcart să se gândească la coborârea bărcilor.

Jumătate de drum trecuse fără nici un incident, când, la data de 5 august, pe la 10 dimineaţa, căpitanul Bourcart, după 17 zile de navigaţie, zări insulele Aleutine. Aceste insule făceau parte la acea epocă din imperiul rus, care poseda imensa provincie Alaska, a cărei prelungire naturală o constituie Aleutinele. Această lungă salbă de insule, care se-întind pe aproape zece grade latitudine, este formată din nu mai puţin de cincizeci şi una de bucăţi. Ea este împărţită în trei grupe: Aleutinele propriu-zise, insulele Andreanov şi insulele Lişii. Acolo trăiesc câteva mii de locuitori grupaţi pe cele mai importante insule ale arhipelagului, unde se ocupă cu vânatul, pescuitul şi cu comerţul de blănuri.

Recunoscură una din insulele mai mari, numită Oumanak, la o distanţă de vreo cinci mile nord de navă, după vulcanul ei Chicaldinskoi, de 9 000 de picioare înălţime, care era în plină erupţie. Domnul Bourcart găsi că nu-i momentul să se apropie mai mult, temându-se, cu vânturile astea din vest, să nu aibă parte de o mare furioasă.

Acest grup al Aleutinelor închid la sud bazinul Bering, pe care America, cu litoralul Alaska, şi Asia, cu litoralul Kamciatka, îl mărginesc la est şi vest. Acesi grup prezintă particularitatea de a uescrie o curbă, a cărei convexitate dă în plină mare – particularitate pe care o oferă şi dispunerea geometrică a insulelor Kurile, Liou-Khieou, Filipine şi ansamblul insulelor Japoniei.

În cursul navigaţiei, doctorul Filhiol putu urmări cu privirea capricioasele contururi ale arhipelagului, presărat cu munţi vulcanici şi ale cărui maluri sunt extrem de periculos de abordat pe timp de furtună.

Navigând lângă această convexitate, Saint-Enoch putu să evite curenţii potrivnici. Favorizat de un vânt neschimbător, îi mai rămânea doar să treacă unul din braţele lui Kouro-Sivo care, în vecinătatea Kurdelor, urcă oblic la nord-vest spre strâmtoarea de Bering.

Când Saint-Enoch depăşi ultima insuliţă a Aleutinelor, dădu de vuituri care băteau din nord-est. Era o împrejurare foarte prielnică pentru o navă care trebuia să se-ndrepte spre sud-vest, în direcţia Kurilelor. După ce va fi străbătut acest grup, domnul Bourcart spera să ajungă la capătul peninsulei Kamciatka, în cel mult 15 zile. Dar, cmt intră în marea Bering, se dezlănţui o vijelie căreia o navă mai puţin solidă şi mai puţin bine manevrată nu i-ar fi putut ţine piept. A căuta un adăpost în fundul unui golfuleţ din Aleutine ar fi fost o mare imprudenţă, căci ancorele n-ar fi rezistat şi corabia s-ar fi sfărâmat de stânci. Această vijelie, însoţită de fulgere amestecate cu ploaie şi grindină, dură 48 de ore. în timpul primei nopţi nava era gata să se scufunde. Cum rafalele urlau cu furie crescândă, velatura fu redusă pe cât era posibil, rămânând numai cu vela foc şi gabierul mare terţarolat.

În această primejdioasă furtună doctorul Filhiol nu putu decât să admire sângele rece al căpitanului Bourcart, curajul ofiţerilor săi, îndemânarea şi devotamentul echipajului. Meşterul Ollive primi toate laudele pentru repeziciunea şi priceperea cu care execută ordinele.

Puţin a lipsit ca ambarcaţiunile de la tribord, cu toate că fuseseră retrase în interior, să nu se sfărâme când vântul împroşca o asemenea cantitate de apă, încât părea că întreaga mare intră în gurile de scurgere ale navei.

În asemenea condiţii se-nţelege că Saint-Enoch n-a putut să se menţină pe direcţie. A trebuit să fugă cu vântul în spate şi chiar o întreagă jumătate de zi, fără să-ntindă pânzele. Este un mers foarte periculos, căci nava riscă să fie înghiţită de valuri. Când navighează pe direcţia vântului cu atâta repeziciune, cârma nu mai poate acţiona şi este dificil să împiedici corabia să se aplece când spre babord, când spre tribord. Atunci talazurile sunt cel mai de temut, pentru că nu izbesc la prova, construită pentru a le rezista, ci la pupa. unde nava le suportă cu greu asaltul. Mai multe trombe de apă măturară puntea principală a lui Saint-Enoch. Echipajul era gata să desfacă sabordurile pentru a facilita scurgerea apei. Din fericire, gurile de scurgere fură suficiente şi capacele de pe bocaport, bine fixate, rezistară. Oamenii de la cârmă, sub supravegherea lui Ollive. putură ţine direcţia spre vest.

Saint-Enoch scăpă fără avarii grave. Căpitanul Bourcart nu avu de regretat decât pierderea unui trinchetin de vreme rea, pus la pupa, din care nu mai rămase nimic altceva decât nişte fâşii, şuierând ca nişte lovituri de bici în bătaia rafalelor. Numai după această încercare nereuşită de a păstra direcţia, căpitanul Bourcart se hotărî să fugă cu vântul la pupa. Puterea vijeliei scăzu treptat în noaptea de 10 spre 11 august. La ivirea zorilor, meşterul Ollive putu să întindă o velatură convenabilă. Era însă de temut ca vârful să nu bată spre vest, atunci când Saint-Enoch se mai găsea încă la vreo 800 de mile de coasta Asiei. Ar fi fost nevoit să meargă împotriva vântului şi ar fi întârziat rnult. Pe de altă parte, rnanevrând, însemna să rişti să intri în cuentul rapid din Kouro-Sivo şi să fii dus spre nord-est, ceea ce ar fi compromis poate întreaga camapanie din Marea Ohotsk.

Căpitanul Bourcart se arătă destul de nehotărât. Sigur de soliditatea navei, ca şi de meritele ofiţerilor şi ale echipajului, nu avusese altă temere decât că se va isca această schimbare de vânt. care ar putea să întârzie sosirea în Kurile.

— Oare ne părăseşte norocul, cum prezicea Cabidoulin? repeta din când în când.

— Cabidoulin nu ştie ce vorbeşte şi ar fi bine să-şi înghită limba, replica meşterul Ollive. Dar cuvintele îi ies pe gură ca apa pe care o scot balenele pe nări! Numai că el suflă întotdeauna sânge!

Şi dacă meşterul fu încântat de acest răspuns, nu este de mirare. Totuşi, o întârziere chiar de numai 15 zile ar fi fost foarte păgubi-

191 toare. Pe la începutul lui septembrie primii gheţari se formează în Marea Ohotsk şi în general balenierele nu vin acolo decât la sfârşitul iernii.

Oricum, după trecerea furtunii uitară repede că Saint-Enoch fusese o dată sau de două ori gata să piară. De aceea se înteţiră glumele la adresa lui Jean-Marie Cabidoulin.

— Vezi, bătrâne, îi zise meşterul Ollive, tu eşti cel care ne-a adus furtuna şi, dacă pierdem campania, va fi tot din vina ta!

— Ei bine, răspunse dogarul, căpitanul nu trebuia să vină să mă ia din prăvălia mea din strada Tournette ca să mă îmbarce pe Saint-Enoch.

— Desigur, Cabidoulin, desigur! Dar, dacă eu aş fi căpitanul Bourcart, ştiu bine ce aş face…

— Şi ce-ai face?

— Ţi-aş atârna câte o ghiulea de fiecare picior şi te-aş arunca peste bord!

— E poate lucrul cel mai bun care mi s-ar putea întâmpla, răspunse Jean-Marie Cabidoulin cu o voce gravă.

— Să-l ia naiba! exclamă meşterul Ollive, pare că vorbeşte serios…

— Pentru că este ceva serios şi vei vedea cum se va sfârşi această campanie…

— La fel de bine cum a început, bătrâne… cu o singură condiţie însă. Să te debarcăm în larg!

De altfel, dacă viitorul va da sau nu dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin, nu se ştie, cert e că nu s-a ivit ocazia în cursul acestei traversări între Vancouver şi Kurile ca echipajul să aprindă cuptorul de topit grăsimea. Degeaba statură oamenii de veghe cu ochii în patru. Cetaceele foarte rare se arătau numai la distanţe mari. Şi totuşi, în această epocă a anului, meleagurile din apropierea mării Bering sunt cutreierate de balene uriaşe cu pântecele vărgat, de balene din oceanul Arctic, lungi de aproape 30 de metri, culammaki şi umgulliki, care măsoară până la 50 de metri. Care să fie cauza că erau atât de rare acum? Nici domnul Bourcart şi nici domnul Heurtaux nu-şi puteau explica acest fenomen. Oare să fi fost faptul că animalele prea mult urmărite în mările arctice îşi căutau de pe acum un adăpost – lucru care ar fi trebuit să se întâmple mai târziu – în sud, până în mările antarctice?

— Nu… nu! exclamă locotenentul Allotte. Ceea ce nu găsim în această parte a Kurdelor, vom găsi în partea cealaltă. Balenele nu aşteaptă în Marea Ohotsk şi ne vom face plinul folosindu-ne numai de uleiul lor.

Chiar dacă visele locotenentului aveau să se-mplinească, sigur era, în orice caz, faptul că nu se coborâse până acum nici o balenieră. Trebuie notat de asemenea că nu se zărea nici o altă navă, deşi de obicei în luna august balenierele nu părăseau aceste regiuni. Poate că pescuiau în Marea Ohotsk unde balenele mişunau, după spusele locotenentului Romain Allotte. Şi cine ştie dacă printre ele nu era şi Repton care, după informaţiile căpitanului Forth, părăsise golful Marguerite pentru regiunile din nord-vestul Pacificului?

— Ei bine, oricât de norocoasă i-ar fi fost campania, spuneau oamenii, nu va fi capturat totul şi vor rămâne câteva balene şi pentru Sainî-Enoch!

Vântul nu se schimbă, aşa cum se temeau. După o acalmie de 24 de ore, începu să bată din nou spre sud-est. Trecură mai multe zile. Păsările de mare, din acelea care se aventurează la câteva sute de mile în larg, se şi aflau în jurul navei şi se odihneau câteodată la capătul vergilor. Nava mergea cu murele la babord cu o viteză medie de 10-11 noduri. Traversarea decurgea în aşa fel, încât domnul Bourcart nu avea de ce să se plângă. La 21 august, după dubla calculare de poziţie de la ora zece şi jumătate şi de la amiază, pe o lumină bună, se aflau la 65 de grade şi 37 minute longitudine şi 49 grade şi 13 minute latitudine. La ora unu, căpitanul şi ofiţerii se strânseră pe dunetă. Sainî-Enoch, înclinat spre tribord, lăsa în urma lui o dâră netedă. Deodată, secundul zise:

— Ce se vede colo?

Toate privirile se-ndreptară spre o lungă bandă negricioasă care părea că se târăşte în mod ciudat. Această bandă, văzută prin lunetă, măsura vreo 250-300 de picioare.

— Uite! exclamă locotenentul Allotte în glumă, n-o fi marele şarpe al mări, de care vorbeşte meşterul Cabidoulin?

Nici n-apucă să-şi termine vorba, că văzu că pe teuga de la provă, cu mâna streaşină deasupra ochilor, dogarul privea în acea direcţie fără să scoată un cuvânt. Doctorului Filhiol, care tocmai urcase pe dunetă, căpitanul Bourcart, întinzându-i luneta, îi spuse:

— Priveşte, te rog…

— Asta seamănă cu o stâncă deasupra căreia zboară o mulţime de păsări, zise domnul Filhiol după câteva minute de atenţie.

— Nu ştiu să fie vreo stâncă în acest loc, declară domnul Bourcart.

— Şi de altfel, adăugă locotenentul Coquebert, e limpede că banda se deplasează.

Cinci sau şase mateloţi se adunară în jurul dogarului, care nu deschidea gura, dar privea cu ochii holbaţi. Şeful echipajului îi spuse atunci:

— Ei bine, bătrâne, să fie oare…

În loc de răspuns, Jean-Marie Cabidoulin făcu un gest care însemna: poate!

Monstrul – dacă monstru era – sau şarpele – dacă era un şarpe – unduia la suprafaţa apei, aproape la trei mile de Saint-Enoch. Capul său enorm, dacă era un cap, părea să aibă o coamă deasă, aşa cum l-au descris întotdeauna legendele norvegiene pe kraken, pe calmar sau alte specimene ale teratologiei marine.

Sigur că nici o balenă, chiar şi din cele mai puternice, n-ar fi putut rezista atacurilor unui asemenea gigant oceanic. Şi, de fapt, oare nu prezenţa lui explica de ce ele au fugit din această parte a Pacificului? O navă de 500-600 de tone s-ar fi putut desprinde dacă un asemenea anima! enorm s-ar fi încolăcit în jurul ei? Deodată întregul echipaj strigă într-un singur glas: „Şarpele de mare… şarpele de mare!”

Şi privirile nu se mai dezlipiră de monstrul' din faţa corăbiei.

— Căpitane, întrebă locotenentul Allotte, n-aţi fi curios să ştiţi dacă acest animal ne-ar putea da aceeaşi cantitate de ulei ca o balenă obişnuită? Eu pariez că scoate 250 de butoaie, dacă reuşim să-l capturăm!

Din clipa în care animalul fusese semnalat, el se apropiase fără-ndoială cu o jumătate de milă sub acţiunea curentului. 1 se puteau observa mai bine inelele pe care le derula cu mişcări de vierme, coada în lungi zigzaguri, al cărei vârf se ridica uneori, uriaşul cap cu coama zbârlită, de unde nu ieşea nici o suflare de aer şi de apă.

La întrebarea pusă şi apoi repetată de locotenent – dacă să coboare balenierele pe mare – căpitanul Bourcart încă nu răspunsese.

Între timp, domnii Heurtaux şi Coquebert se asociară la cererea locotenentului. Domnul Bourcart, după o ezitare destul de firească, dădu ordin să se întrebuinţeze bărcile, dar nu ca să atace monstrul, ci ca să-l cerceteze mai de-aproape, căci Suim-Enoch nu s-ar fi putut deplasa spre arătare fără risc. Când dogarul văzu că oamenii se apucă să pregătească ambarcaţiunile, se duse la căpitanul Bourcart, şi-i zise cu glas tremurător:

— Căpitane… căpitane Bourcart… vreţi să…

— Da, meştere Cabidoulin, vreau să ştiu odată pentru totdeauna despre ce este vorba.

— Este prudent?

— In tot cazul, trebuie făcut!

— Du-te cu ei! adăugă meşterul OUive.

Dogarul se-ntoarse Ia teugă fără să răspundă. La urma urmei, îşi bătuseră atâta joc de şarpele său de mare, că aproape nu-i părea rău de această întâânire care avea să-i dea dreptate…

Se coborâră cele două baleniere, fiecare cu câte patru mateloţi la rame. în una din ele se afla locotenentul Allotte şi harponerul Ducrest. în cealaltă – secundul Heurtaux şi harponerul Kardek. Desiăcând parâmele, se îndreptară spre animal. Recomandarea căpitanului era* formală: trebuia acţionat cu cea mai mare prudenţă.

Domnul Bourean, domnul Coquebert, doctorul Filhiol şi meşterul Ollive rămăseseră pe dunetă, urmărind operaţia după ce se opri mersul navei. Dogarul, fierarul şi dulgherul, ceilalţi doi harponen. şeful ospătar, bucătrul şi mateloţii se adunară la prova. Cit despre elevii marinari, aplecaţi deasupra bastingajului îşi manifestau curiozitatea împletită cu puţină frică. Toate privirile urmăreau ambarcaţiunile. Ele înaintară încet, totuşi se aflară curând la o jumătate cablu de nemaipomenitul animal şi toată lumea se aştepta ca el să se ridice pe neaşteptate. Dar monstrul rămânea nemişcat şi coada sa nu lovea marea. Atunci balenierele se apropiară, merseră pe lingă animal, apoi aruncară asupra lui parâmele fără ca monstrul să facă vreo mişcare; văzând acestea, îl remorcară să-l ducă la navă. Nu fusese decât o algă gigantică, a cărei rădăcină reprezenta un cap, o vegetală asemănătoare acelei panglici imense pe care Peking o întâlnise în 1848 în apele Pacificului.

Meşterul OUive spuse dogarului fără să-l scutească de zeflemele:

— Poftim, animalul tău… faimosul tău şarpe de mare! O legătură de ierburi… O algă brună! Ei bine, mai crezi încă, bătrâne?

— Cred ceea ce cred, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, şi veţi fi nevoiţi să mă credeţi şi voi într-o bună zi!