XII. Eşuare

Vântul, ce sufla din est pe la cinci după-amiază şi de care voise să profite Repton, se potoli. După apusul soarelui slăbi şi apoi încetă cu totul. Dezlănţuirea mării se reduse la un clipocit uşor, la suprafaţă. Dar reveniră negurile dese, care stăruiau de 48 de ore în această parte a Pacificului.

Cât despre Saint-Enoch, în momentul când echipajul încerca să coboare ambarcaţiunile la apă, nava s-a izbit de ceva. Era un accident de aceeaşi natură cu cel căruia i se atribuia pierderea lui Repton. Mai puţin norocoasă decât Saint-Enoch, nava engleză s-a sfărâmat, lovindu-se de o stâncă?

Oricum a fost, chiar-dacă nu s-a scufundat, Saint-Enoch eşuase. Şi, cum risca în fiecare moment să fie înghiţit de ape, nu putu să-şi întrebuinţeze balenierele pentru salvarea marinarilor englezi.

La început, pe domnul Bourcart şi pe tovarăşii săi îi încercă un simţământ de uluire. Cărei cauze se datora eşuarea? Saint-Enoch abia începuse să simtă acţiunea brizei uşoare care pornise să bată pe la orele cinci după-amiază. Pentru a ajunge să se izbească de o stâncă fusese dus fără să-şi dea seama, de un curent, a cărui existenţă n-o bănuia nimeni?

Se întâmplaseră anumite lucruri inexplicabile şi de altfel nu era momentul să cauţi explicaţii. Zdruncinătura, cum s-a mai spus, fusese destul de slabă. Dar, după două izbituri care nu stricaseră nimic din cârmă, nava fu măturată de un val puternic. Din fericire, catargele nu se prăbuşiră, iar straiurile şi şarturile rezistară. Dacă nu suferise avarii pe fundul navei, nu părea ameninţată de naufragiu ca Repton. Poate că nu-i lipseau decât câteva degete de apă pentru a putea pluti din nou, ceea ce se va întâmpla la venirea fluxului. Totuşi, izbitura avu ca primă urmare ruperea legăturilor care ţineau balena şi curentul luă cu el trupul animalului. Dar aveau altceva de făcut decât să se îngrijoreze de pierderea unei sute de butoaie de ulei. Trebuiau să facă nava să meargă.

După accident, meşterul Ollive se feri să-l întrebe ceva pe Jean-Marie Cabidoulin. Dogarul i-ar fi răspuns cu oarecare satisfacţie; „Stai, ăsta nu-i decât începutul sfârşitului!”

Între timp, domnul Bourcart şi secundul se sfătuiau pe dunetă.

— Există deci un fund de mare ridicat în această parte a Pacificului! Zise domnul Heurtaux.

— Nu ştiu ce să cred, declară domnul Bourcart. Sigur e că nici o hartă nu indică vreunul între Kurile şi Aleutine.

Într-adevăr, cele mai moderne hărţi nu arătau nici terenuri ridicate, nici stânci în această parte a oceanului. Este adevărat că de 60 de ore încoace ceţurile îl împiedicaseră pe căpitanul Bourcart să calculeze înălţimea. Dar ultima stabilire de poziţie îl situase la mai mult de 200 de mile de arhipelagul Aleutinelor. Or, nu era posibil ca de la ultimul calcul, din 19 octombrie, vântul sau curenţii să fi dus nava la această distanţă. Totuşi nu se putea ca Saint-Enoch să fi eşuat altundeva decât pe stâncile din faţa Aleutinelor.

După ce coborî în careu, domnul Bourcart întinse hărţile pe masă, le studie, punctă cu compasul poziţia pe care vasul o ocupa, evaluând drumul parcurs în trei zile. Chiar extinzându-l până la 200 de mile în această direcţie, adică până la insulele Aleutine, nu întâlnea vreun indiciu despre stânci.

— Totuşi, observă doctorul Filhiol, nu s-ar putea ca, după ce au fost tipărite hărţile, să se fi produs o ridicare de teren pe locul acesta?

— O ridicare a fundului mării… Răspunse domnul Bourcart, care nu excludea o astfel de ipoteză.

Şi în lipsă de alta, era oare ilogic s-o accepţi? De ce printr-o presiune înceată sau o dezlănţuire neaşteptată, datorită forţelor vulcanice, solul submarin să nu se fi putut ridica până la suprafaţa mării? Nu există oare exemple de asemenea fenomene telurice în regiunile unde mai au loc erupţii? Şi meleagurile pe care se aflau nu erau vecine cu un arhipelag vulcanic? Cu două luni şi jumătate înainte, trecând pe aici, nu se observaseră în nord flăcările lui Chihaldinskoi de pe insula Oumamak?

Cu toate că această explicaţie părea, într-o oarecare măsură, demnă de crezare, majoritatea echipajului o respingea, cum se va vedea în curând.

La urma urmei, oricare ar fi fost cauza, eşuarea lui Saint-Enoch era un fapt limpede. Făcând sondaje la prova, apoi la pupa, meşterul Ollive nu găsi mai mult de 4-5 picioare de apă sub chilă. Prima grijă a căpitanului Bourcart a fost să cerceteze cala. Jean-Marie Cabidoulin şi dulgherul Ferut îşi dădură seama că marea nu pătrunsese prin bordaj şi nici o spărtură prin care să intre apă nu se observase în urma ciocnirii. Se putea deci aştepta ziua de mâine pentru a se stabili natura acestei stânci submarine necunoscute din Pacific. Cine ştie, poate vor reuşi, înainte de venirea vremii proaste, să scoată nava de acolo!

Noaptea le păru nesfârşită. Nici ofiţerii nu se duseră în cabinele lor şi nici oamenii echipajului în post. Trebuiau cu toţii să fie gata pentru orice eventualitate. Câteodată chila se freca de recif. Nu se putea ca, sub influenţa unui curent, nava să fie desprinsă de stânci? Nu se putea întâmpla să alunece într-o parte, ieşind din albia de piatră, şi să-şi regăsească linia de plutire? De altfel, prevăzător, căpitanul Bourcart coborâse bărcile la apă, încărcate cu câte merinde se putea, pentru cazul că ar fi fost nevoiţi să părăsească vasul. Cine ştie dacă nu vor trebui să se îmbarce cu toţii ca să ajungă până la coasta cea mai apropiată. Şi uscatul avea să fie una din insulele Aleutine, în afară de cazul când, ca urmare a unor împrejurări cu totul inexplicabile, nava n-a fost deviată din drum.

Altminteri, corabia nu era ameninţată să se scufunde, ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă balena ar fi rămas suspendată încă de coasta corăbiei.

Între alte eventualităţi, care puteau contribui la degajarea lui Saint-Enoch, domnul Bourcart se mai bizuia şi pe venirea fluxului. Mareele sunt în general slabe pe toată întinderea Pacificului şi el ştia acest lucru. Dar dacă o ridicare a apei de câteva degete ar contribui la repunerea navei pe linia de plutire? Nu părea că săltase prea mult pe stâncă, pe care se afla numai cu pupa.

Fluxul începu să se facă simţit la ora 11 şi marea va fi înaltă pe la două noaptea. Căpitanul şi ofiţerii săi urmăreau deci cu atenţie progresul mareei, anunţat de un clipocit care se auzea în mijlocul acestei nopţi atât de liniştite.

Din nefericire, când sosi momentul, nu se simţi nici o schimbare. Saint-Enoch se clătină doar un pic, iar chila alunecă uşor pe ridicătura submarină. La această dată din octombrie, după ce trec mareele de echinox, şansele de degajare vor scădea în nopţile cu lună plină.

Şi acum, când refluxul se accentua, nu aveau a se teme că situaţia se va înrăutăţi? Înclinarea nu se va mări, pe măsură ce apele se vor retrage şi vasul nu risca să se scufunde la mare joasă?

Acest grav motiv de nelinişte nu încetă să-i frământe decât la ora patru şi jumătate dimineaţa. De altfel, în vederea prevenirii oricărei primejdii, căpitanul Bourcart dădu ordin să se pregătească proptele din vergile velei mari, dar nu fu nevoie de ele.

Puţin înainte de ora şapte, o lumină înroşi ceţurile spre est. Soarele, care apăru la orizont, nu putu să le destrame şi greementul se umezi.

Se-nţelege de la sine că ofiţerii de pe dunetă şi mateloţii de pe bastingajul de la prova căutau să străpungă cu privirea prin ceaţă în zona unde zăcea nava, până când bărcile îi vor putea da ocol. Fiecare voia să afle poziţia recifelor submarine. Stâncile se-ntindeau pe o suprafaţă mare? Formau o ridicătură de teren unică? Vârfuri de stâncă se observau în larg, când marea era joasă?

Dar era imposibil să vezi măcar la câţiva metri de bastingaj. Totuşi, nu se auzea cum se izbesc valurile de stâncile ieşite la suprafaţa mării. Deci nu era nimic de făcut înainte ca ceaţa să se fi risipit şi poate că ea nu se va ridica, ca şi în zilele precedente, decât odată cu amiaza. Atunci, dacă împrejurările o vor permite, domnul Bourcart va încerca să calculeze poziţia cu sextantul sau cu cronometrul.

Se gândiră apoi să facă o cercetare mai amănunţită a calei. Meşterul Cabidoulin şi dulgherul Ferut se convinseră din nou, după ce deplasară o serie de butoaie din spate, că apa nu pătrunsese în cală. Nici coastele, nici bordajul vasului nu cedaseră în momentul eşuării. Dar, manevrând butoaiele, dogarul îşi spunea în sinea lui că vor trebui neapărat urcate pe punte şi aruncate în mare atât cele pline cât şi cele goale, pentru a uşura nava.

Între timp, dimineaţa trecea, dar cerul nu se limpezea. O recunoaştere făcută de domnul Bourcart şi de secund în jurul lui Saint-Enoch pe o rază de jumătate de cablu nu lămuri cu nimic natura şi poziţia stâncii submarine. Înainte de toate ar fi trebuit să ştie dacă se aflau în apropiere de uscat, unde ambarcaţiunile ar putea să acosteze, în cazul când ar trebui părăsită nava. Domnul Bourcart nu putea admite că s-ar găsi vreun continent sau un arhipelag în aceste regiuni. Doctorului, care îl întrebase despre o astfel de posibilitate, îi răspunse cu siguranţă în glas:

— Nu, domnule Filhiol, nu! Acum câteva zile, repet, am putut stabili bine poziţia… Mi-am revăzut acum calculele, sunt exacte şi trebuie că ne găsim la cel puţin 200 de mile distanţă de capătul Kurilelor.

— Revin deci la explicaţia mea, reluă doctorul Filhiol. Trebuie că s-a produs o ridicare a solului submarin, de care s-a ciocnit Saint-Enoch.

— Posibil, replică domnul Bourcart şi refuz să cred că o eroare sau o deviere ne-a aruncat la o atare distanţă spre nord.

Era în adevăr un mare ghinion că vântul nu voia să bată mai tare. Mai întâi ar fi risipit ceaţa şi ar fi limpezit orizontul. Apoi, dacă ar fi suflat din vest, echipajul, întinzând toată velatura, ar fi putut, poate, să smulgă nava de pe pragul stâncos.

— Să aşteptăm… Să aşteptăm, prieteni! Repeta căpitanul Bourcart, care simţea cum creşte nerăbdarea şi neliniştea oamenilor săi. Sper că ceaţa se va ridica în această după-amiază; ne vom lămuri atunci care-i situaţia şi cred că vom ieşi din impas fără mari daune!

Dar când mateloţii şi elevii îl priveau pe Jean-Marie Cabidoulin şi-l vedeau clătinând din capul lui mare şi zbârlit, în semn că nu împărtăşea acest optimism, n-aveau cum să se liniştească.

Între timp, ca să împiedice mareea, care venea din est, să împingă şi mai mult nava pe stâncă, domnul Bourcart, de acord cu secundul, hotărî să arunce o ancoră la pupa.

Meşterul Ollive şi doi mateloţi pregătiră una din baleniere, pentru a duce la bun sfârşit această delicată operaţie, sub comanda locotenentului Allotte.

Baleniera porni, în timp ce parâma ancorei era desfăşurată de pe Saint-Enoch.

Executând ordinele căpitanului Bourcart, locotenentul aruncă o sondă când se află la o distanţă de vreo cincizeci de picioare de navă. Spre marea lui mirare, chiar după ce cercetă locul până la douăzeci de braţe adâncime, nu găsi nici un fund de mare.

Operaţia, reluată în mai multe puncte de această parte, dădu acelaşi rezultat şi plumbul nu întâlni nicăieri altceva decât apă. În aceste condiţii n-avea rost să arunci o ancoră, pentru că ea n-ar fi putut să se prindă de ceva. Trebuia dedus că feţele stâncii erau abrupte, cel puţin pe latura cercetată. Când barca reveni, locotenentul Allotte raportă căpitanului situaţia. Domnul Bourcart se arătă destul de surprins. În mintea sa, stânca trebuia mai curând să aibă pante laterale foarte alungite, deoarece eşuarea se produsese aproape fără zdruncinare, ca şi cum nava ar fi alunecat pe o suprafaţă lină şi puţin înclinată.

Trebuiră atunci să efectueze sondaje în jurul corăbiei pentru a putea determina, pe cât posibil, mărimea stâncii şi adâncimea apei la suprafaţa ei. Căpitanul Bourcart se îmbarcă pe balenieră împreună cu secundul, şeful echipajului şi doi mateloţi. Duceau cu ei o sondă, a cărei coardă măsura două sute de braţe. După ce reluară operaţia locotenentului Allotte, văzură şi ei că în nici un fel capătul sondei nu atinge fundul. Renunţară aşadar la aruncarea unei ancore la pupa, ceea ce ar fi putut să permită desprinderea navei, manevrând cu vinciul.

— Căpitane, zise domnul Heurtaux, am face bine să sondăm puţin la mică distanţă de carenă.

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse domnul Bourcart. Meşterul Ollive prinse cangea de unul din port-sarturi, în aşa fel încât să înconjoare coca vasului la o depărtare de cel mult 5-6 picioare. Din trei în trei metri, secundul arunca sonda. Nicăieri ea nu întâlni fundul, nici chiar la 200 de braţe adâncime.

Prin urmare, stânca ocupa o întindere foarte mică, la o adâncime de unul sau doi stânjeni. Se putea presupune că Saint-Enoch eşuase pe vârful unui con submarin care nu era indicat pe hărţile acestor regiuni.

Între timp orele treceau şi nimic nu anunţa ridicarea cetii. Atunci, domnul Bourcart voi să încerce, în momentul când marea atingea cea mai mare înălţime, să desprindă nava cu ajutorul bărcilor. Trăgând-o pe la pupa, era posibil s-o repună pe linia de plutire. Această manevră se execută în condiţiile cele mai favorabile. Cele şase bărci se reuniră într-un efort comun şi mateloţii vâsliră din răsputeri. Nava făcu oare o uşoară mişcare înapoi? Abia un picior. Asta-i tot ce se obţinu şi până la urmă echipajul îşi pierdu speranţa să smulgă corabia de pe stâncă.

Dar, ceea ce nu putură face ambarcaţiunile, dacă nu o va face vântul, ce se va întâmpla cu Saint-Enoch la prima dezlănţuire a unei furtuni? Va fi răsturnat pe suprafaţa acestei ridicături a fundului de mare şi nu vor rămâne din el decât nişte rămăşiţe de nerecunoscut… Şi în această perioadă a anului cât vor întârzia furtunile care se dezlănţuie cu atâta furie în această parte a Pacificului?

Le mai rămânea să încerce încă o operaţie pentru a pune nava pe linia de plutire. Căpitanul Bourcart, după ce reflectă multă vreme şi după ce discută cu ofiţerii şi meşterii, trebui să se hotărască s-o întreprindă, dar amânând-o cu câteva ore, pentru că nu părea să fie de temut o schimbare a timpului. Operaţia despre care era vorba avea ca scop să uşureze nava, azvârlind încărcătura în mare. Descărcat, după aruncarea a 800-900 de butoaie de ulei, poate s-ar ridica suficient pentru a pluti la suprafaţa mării.

Mai aşteptară, socotind că în această zi, ca şi în ajun, ceaţa se va risipi în cursul după-amiezii. Era una din cauzele pentru care domnul Bourcart nu-şi puse imediat în aplicare planul de a sacrifica încărcătura. În adevăr, dacă nava s-ar fi ridicat, putea fi manevrată în mijlocul ceţii? Din cele arătate de sondaje despre marile adâncimi din jurul stâncii, însemna oare că nu mai existau în apropiere alte stânci pe care Saint-Enoch risca să eşueze din nou? Oare Repton, la mai puţin de o milă depărtare, nu se izbise de recife şi încă atât de tare, încât se scufundase aproape numaidecât?

Aceste gânduri care frământau pe fiecare aduseră din nou vorba despre soarta balenierei engleze. Se punea întrebarea dacă n-au supravieţuit câţiva oameni naufragiului? Bărcile corăbiei engleze nu încercaseră să ajungă la Saint-Enoch! Atunci domnul Bourcart şi echipajul începură să ciulească urechile. Nu se auzi nici un strigăt şi nu încăpea îndoială că niciunul din mateloţii de pe Repton nu putuse să scape din această groaznică catastrofă…

Se scurseră alte trei ore. Mareea se retrăgea şi prin urmare puteau spera ca nava să se desprindă singură. De altfel diferenţa între flux şi reflux era foarte mică. Stânca nu ieşea probabil niciodată din mare decât, eventual, în timpul refluxului de lună plină. Domnul Heurtaux putuse chiar constata, după reperele trasate pe bordaj, că apa nu scăzuse simţitor şi, oricât cercetai în jur, lăncile atingeau fundul ei zgrunţuros la adâncimea constantă de cinci picioare.

Asta era situaţia. Care va fi deznodământul? Saint-Enoch îşi va relua oare cursul navigaţiei? Oamenii nu vor fi obligaţi să-l părăsească înainte ca o furtună dezlănţuită să-l nimicească? Erau 33 la bord şi puteau găsi loc în ambarcaţiuni, luând cu ei şi provizii pentru câteva zile. Dar la ce distanţă vor putea găsi coasta cea mai apropiată? Şi dacă erau de parcurs sute de mile?

Domnul Bourcart se decise să sacrifice încărcătura. Poate că nava, uşurată de câteva sute de tone, se va ridica destul pentru ca echipajul s-o poată trage spre larg.

După luarea acestei hotărâri, oamenii se puseră pe treabă, nu fără să blesteme ghinionul care-i făcea să piardă beneficiile acestei ultime campanii.

Meşterul Ollive îi îndemna cu vorba şi cu fapta. Cu ajutorul unor macarale instalate peste cele două panouri ale calei, butoaiele fură ridicate pe punte, apoi aruncate în mare. Unele se duceau imediat la fund. Altele, sfărâmate în căderea pe stânci, se goleau de conţinutul lor, care urca la suprafaţă. Saint-Enoch fu curând înconjurat de un strat de grăsime, ca şi cum ar fi vărsat ulei în apă pentru a linişti valurile în timpul unei furtuni. Niciodată marea nu fusese mai calmă. Nici cea mai mică încreţitură nu se putea observa pe întinderea ei sau pe perimetrul terenului unde fundul se-nălţase, cu toate că domnul Heurtaux constatase existenţa unui curent venind din nord-est. Fluxul trebuia să-nceapă curând. Totuşi, efectul uşurării navei nu se va vedea decât în momentul când mareea va atinge înălţimea maximă. Cum mai erau de aşteptat trei ore până atunci, operaţia va fi terminată la momentul potrivit. Deci nu aveau vreme de pierdut sau Saint-Enoch va rămâne împotmolit până în noaptea următoare şi era mai bine dacă putea să se depărteze de stâncă în plină zi. Să scoţi din cală aproape opt sute de butoaie cerea ceva timp, fără să mai vorbim de oboseală.

Pe la cinci terminaseră jumătate din treabă. Mareea urcase cu 3-4 picioare şi Saint-Enoch, uşurat în parte, ar fi putut să înceapă să se mişte. Dar rămase la fel de înţepenit.

— La naiba! S-ar zice că nava noastră-i ţintuită pe acest loc, spuse meşterul Ollive.

— Şi nu vei fi tu acela care-o va scoate de aici! Murmură Jean-Marie Cabidoulin.

— Ce mormăi… Bătrâne?

— Nimic… Replică dogarul aruncând un butoi gol în mare.

Pe de altă parte, speranţa de care se agăţau, ca ceaţa să se risipească după-amiază, nu se împlini. Noaptea urma să fie înnegurată. Dacă deci nava nu se va desprinde decât la mareea viitoare, căpitanul Bourcart va avea mari greutăţi pentru a o scoate din aceste regiuni primejdioase.

Puţin după ora şase, atunci când semiobscuritatea cuprindea văzduhul, auziră strigăte dinspre vest, unde mai pâlpâia o lumină palidă.

Meşterul Ollive, aflat pe teugă la prova, veni imediat la căpitanul Bourcart, care se găsea în faţa dunetei.

— Căpitane, ascultă… Ascultă. Acolo. Parcă.

— Da, strigă cineva, adăugă locotenentul Coquebert. Se stârni o oarecare rumoare în rândurile echipajului.

— Tăcere! Ordonă domnul Bourcart. Şi toţi ciuliră urechile.

Într-adevăr, strigăte de ajutor, încă îndepărtate, ajungeau până la bord. Fără nici o îndoială, se adresau lui Saint-Enoch. De pe navă. la un semn al căpitanului, li se răspunse.

— Ohe… Ohe… pe aici…

Erau oare nişte băştinaşi de pe coastă sau de pe vreo insulă din apropiere care veneau cu ambarcaţiunile lor? Nu puteau fi mai curând supravieţuitori de pe Repton? Bărcile lor nu căutau din ajun în mijlocul negurii dese să ajungă la baleniera franceză?

Această ipoteză, cea mai demnă de crezare, se dovedi întemeiată. Câteva minute mai târziu, călăuziţi de strigăte şi de câteva focuri de armă, două ambarcaţiuni veniră să se alăture lui Saint-Enoch.

Erau balenierele de pe Repton, în care se aflau 23 de oameni, inclusiv căpitanul King. Sărmanii, zdrobiţi de oboseală, erau şi nemâncaţi, deoarece nu avuseseră timp să îmbarce provizii, atât de neaşteptată fusese catastrofa. După ce rătăciseră 24 de ore, mureau de foame şi de sete.

Supravieţuitorii de pe Repton fură primiţi de domnul Bourcart cu acea politeţe care-l caracteriza întotdeauna. Cu toate că purtarea lor de până acum lăsase de dorit, înainte de a afla de la căpitanul King ce se întâmplase, înainte de a întreba în ce împrejurări pierise nava şi înainte de a-i relata în ce situaţie se găsea Saint-Enoch, domnul Bourcart dădu ordin să se servească de mâncare şi de băut noilor pasageri.

Căpitanul King fu poftit în careu, iar mateloţii coborâră în post. Treisprezece oameni lipseau din echipajul căpitanului King, treisprezece înghiţiţi de ape în naufragiul lui Repton!