XI. Între englezi şi francezi

Sentimentul de pică pe care şi-l purtau unul altuia echipajele de pe Repton şi Saint-Enoch nu putu găsi o mai bună împrejurare ca să izbucnească făţiş.

Că balena fusese mai întâi zărită de oamenii de veghe de pe Saint-Enoch, că francezii începuseră primii urmărirea ei, erau lucruri de netăgăduit. Cu trei ore înainte bărcile secundului şi locotenenţilor francezi fuseseră coborâte pentru a porni în urmărirea culammakului. Dacă ar fi fost lovit pe locul unde fusese văzut, nu ar fi putut fi semnalat niciodată de pe nava engleză, care încă nu apăruse la orizont. Dar animalul fugise spre nord-est, acolo unde, după două ore, avea să răsară Repton. Deşi căpitanul King văzuse că balena era urmărită de ambarcaţiunile franceze, ordonase să se coboare balenierele la apă.

Totuşi, dacă cele două harpoane se-nfipseşeră în acelaşi timp în trupul balenei, cel al englezului nu atinsese culammakul decât în partea posterioară, acolo unde începea coada, în timp ce harponul lui Ducrest atinsese înotătoarea din stânga şi pătrunsese până la inima animalului, care începu să sufle cu sânge.

În rest, admiţând că ar fi fost drept să se atribuie câte o parte egală celor două nave, fiecare din ele putea să se felicite de această captură. Nici Saint-Enoch şi nici Repton nu prinseseră în acest ultim sezon un mamifer care să se poată compara cu acesta.

Se înţelege de la sine că nici francezii, nici englezii nu înţelegeau să facă o astfel de împărţire. Fără-ndoială, unul din cele două harpoane făcuse rana din care i se trăsese animalului moartea – lovitură fericită şi rară, dar şi celălalt atinsese balena.

Ca urmare, în momentul când oamenii domnului Heurtaux se pregăteau să remorcheze animalul, trecându-i parâma în jurul cozii, oamenii domnului Strok se pregăteau să facă acelaşi lucru.

Englezii, într-o franceză stâlcită, pe care cei de pe Saint-Enoch o înţeleseră foarte bine, strigară:

— În larg bărcile de pe Saint-Enoch, în larg! Locotenentul Allotte replică fără întârziere:

— În larg să plecaţi voi!

— Această balenă ne aparţine de drept, declară secundul de pe Repton.

— Nu!

— Nouă, căci noi am capturat-o, declară domnul Heurtaux.

— Legaţi! Comandă domnul Strok, ordin care fu dat în aceeaşi clipă şi de către secundul de pe Saint-Enoch.

Pe loc, baleniera locotenentului Allotte aborda uriaşul animal şi-l legă, ceea ce făcură şi mateloţii de pe Repton. Dacă cele trei baleniere ale englezilor şi cele trei baleniere ale francezilor ar fi început să tragă, nu numai că animalul n-ar fi fost dus nici la Saint-Enoch, nici la Repton, dar cu siguranţă că remorcile n-ar fi întârziat să se rupă din cauza acestei duble tracţiuni în sens invers.

Aşa se-ntâmplă, după câteva eforturi simultane.

Atunci, lămurite în această privinţă, balenierele renunţară să mai tragă. Apoi manevrară pentru a se-ntâlni aproape bord la bord.

În starea de spirit în care se aflau, se putea întâmpla ca echipajele să ajungă să se bată. Armele nu lipseau – harpoane de schimb, lănci, toporişti, fără a mai pune la socoteală cuţitul de care nu se desparte nici un matelot. Conflictul ar fi degenerat într-o încăierare. Ar fi fost vărsare de sânge până când navele ar fi luat fiecare apărarea bărcilor sale.

În acel moment, secundul Strok, cu un gest ameninţător şi o voce mânioasă, adresându-se domnului Heurtaux, a cărui limbă o vorbea foarte bine, zise:

— Aveţi oare pretenţia să contestaţi că această balenă trebuie să ne aparţină? Vă previn că nu vom tolera…

— Şi pe ce vă bazaţi pretenţiile? Replică domnul Heurtaux, după ce făcu un semn locotenenţilor să-l lase să vorbească.

— Mă întrebaţi pe ce se bazează? Reluă secundul de pe Repton.

— Da, vă întreb!

— Pe faptul că balena venea spre noi şi n-aţi fi putut s-o ajungeţi dacă nu-i baram drumul…

— Iar eu afirm că balenierele noastre au urmărit-o mai mult de două ore…

— Nu! Exclamă domnul Strok.

— În orice caz, a fost semnalată în primul rând la bordul lui Saint-Enoch, atunci când Repton nici nu se ivise la orizont.

— Ce importanţă are, dacă n-aţi fost în stare să vă apropiaţi de ea ca să aruncaţi harponul!

— Toate astea-s vorbe! Reluă domnul Heurtaux, care începea să se-nfurie. La urma urmei, balena nu este a celui care o vede, ci e a celui care o ucide…

— Harponul nostru, nu uitaţi, a fost lansat înainte de al vostru, afirmă domnul Strok.

— Da, da! Strigară englezii cu armele ridicate.

— Nu, nu! Ripostară francezii, ameninţând la rândul lor pe oamenii de pe Repton.

De data aceasta, domnul Heurtaux n-ar mai fi putut să-i facă să tacă. Poate nici să-i împiedice să-şi verse mânia. Într-adevăr, oamenii erau gata să sară unii asupra celorlalţi. Domnul Heurtaux, voind să facă o ultimă încercare, zise secundului de pe Repton:

— Chiar dacă, ceea ce nu este cazul, harponul vostru ar fi fost primul, el n-a putut răni mortal, al nostru a provocat moartea animalului.

— Uşor de spus, greu de dovedit!

— Deci nu vreţi să cedaţi?

— Nu! Urlară englezii.

Mateloţii, fiind înfuriaţi la culme, nu mai rămânea decât să sară la bătaie.

Întâmplarea făcea ca în acea clipă cei de pe Repton să fie în stare de inferioritate, dacă nu pentru a începe, cel puţin pentru a continua lupta. Dacă se ajungea la încăierare, francezii ar fi sfârşit prin a-i sili să bată în retragere.

Într-adevăr, Repton, împins sub vânt, n-ar fi putut să se apropie cu briza uşoară care sufla. Era încă la o depărtare de o milă şi jumătate, în timp ce Saint-Enoch se afla la câteva cabluri de bărcile sale. Domnul Strok, dându-şi seama de acest lucru, nu se hotăra să declanşeze o ciocnire. Şi, cum englezii sunt oameni practici, înţeleseră că nu ar putea obţine o victorie în aceste condiţii dezavantajoase. Tot echipajul de pe Saint-Enoch s-ar fi năpustit asupra lor şi ar fi fost bătuţi înainte ca Repton să le poată veni în ajutor. De altfel, căpitanul Bourcart coborî la apă şi cea de-a patra balenieră, ceea ce însemna că francezilor le veneau întăriri, numărul lor fiind sporit cu alţi zece oameni.

Atunci domnul Strok comandă mateloţilor săi, care văzură că intraseră în încurcătură:

— La bord!

Totuşi, înainte de a abandona balena, adăugă cu un glas în care se-mpleteau furia şi dezamăgirea:

— Las’ că ne mai întâlnim noi!

— Cu cea mai mare plăcere! Răspunse domnul Heurtaux. Iar tovarăşii săi repetau batjocoritor: „Vi s-a-nfundat… English, vi s-a-nfundat!”

Balenierele domnului Strok se-ndreptară spre Repton, care se găsea la o depărtare de cel puţin o milă, oamenii vâslind vârtos.

Rămânea de văzut dacă domnul Strok proferase nişte ameninţări zadarnice sau cearta va duce la înfruntare între cele două nave.

Căpitanul Bourcart, care se îmbarcase şi el pe a patra balenieră, sosi în acel moment. Fu imediat pus la curent cu cele întâmplate şi, după ce aprobă conduita domnului Heurtaux, se mulţumi să răspundă:

— Dacă Repton vine să ne dea lecţii, Saint-Enoch îi va arăta ce poate. Până atunci, prieteni, remorcaţi balena!

Aceste cuvinte satisfăcură în aşa măsură sentimentul general, încât echipajul răspunse cu urale, pe care englezii putură să le audă. Ah! Repton nu i-a salutat! Ei bine, îl săturau ei acum cu nişte glume mai sărate decât apele Pacificului!

Mamiferul fu remorcat şi avea o greutate atât de mare, încât mateloţii celor patru ambarcaţiuni trebuiră să vâslească din răsputeri ca să-l ducă până la Saint-Enoch. Meşterul Ollive, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas se aflau pe puntea de la prova. Jean-Marie Cabidoulin fu de părere că se vor obţine 200 de butoaie de ulei de la acest culammak. Cu ceea ce mai avea Saint-Enoch în cală însemna că realizase o jumătate din caric.

— Ei bine, ce zici, bătrâne? Îl întrebă meşterul Ollive pe dogar.

— Zic că va fi destul ulei ca să se scurgă în mare la viitoarea furtună… Replică meşterul Cabidoulin.

— Haida-de!… N-o să ne lipsească nici un singur butoi când vom ajunge la Vancouver… Mai ţii rămăşagul?

— Ba bine că nu.

Unul din elevi tocmai bătu clopotul pentru ora şapte şi jumătate seara. Era prea târziu pentru a întoarce balena. Se mulţumiră deci s-o lege lângă bordul navei. A doua zi, în zori, echipajul o va tăia în bucăţi, apoi va topi grăsimea. Aveau nevoie de două zile întregi pentru a duce totul la bun sfârşit. De fapt se puteau felicita. Traversarea de la Petropavlovsk la Victoria îi va permite domnului Bourcart să se înapoieze cu o jumătate de caric. Mai mult decât puteau spera în aceste împrejurări. Cum, probabil, preţurile nu scăzuseră pe piaţa din Victoria, această a doua campanie le va mai aduce beneficii destul de însemnate.

Pe de altă parte, Saint-Enoch nu întâlnise nimic rău în cale. În loc să se lupte cu monstrul marin văzut de pescarii din Kamciatka, fusese prins acest minunat culammak!

În timpul nopţii, cu pânzele strânse, corabia nu mai avea altceva de făcut decât să aştepte răsăritul soarelui.

Odată cu căderea serii, briza de-abia se mai făcea simţită. Marea era liniştită cât vedeai cu ochii, iar ruliul neînsemnat. N-aveai deci a te teme că balena se va putea dezlega. Ce pierdere şi ce regrete în cazul când, în timpul nopţii, ar fi fost smulsă şi s-ar fi scufundat în adâncul oceanului. Totuşi, trebuiau luate câteva măsuri de prevedere sau cel puţin de pază. Cine ştie, poate căpitanul King va vrea să dea curs ameninţărilor rostite de secundul său şi va încerca să pună mâna pe culammak – atacându-l pe Saint-Enoch.

— O asemenea agresiune este realmente posibilă? Întrebă doctorul Filhiol.

— Ştiu eu? Zise domnul Heurtaux. Cei de pe Repton au plecat foarte furioşi…

— Nu-i de mirare! Exclamă locotenentul Allotte, să le scape o pradă aşa frumoasă!

— Aşa că, reluă domnul Heurtaux, n-aş fi deloc surprins dacă ar veni…

— Să poftească, răspunse căpitanul Bourcart. Vom fi gata să-i primim!

Vorbea în felul acesta, pentru că avea o încredere oarbă în întreg echipajul său. N-ar fi fost pentru prima oară că asemenea dispute aveau loc între baleniere pentru o aruncare de harpon contestată – dispute deseori agravate de acte de violenţă foarte regretabile.

Se institui deci o pază severă la bordul lui Saint-Enoch şi oamenii de cart erau cu ochii în patru. Dacă din cauza lipsei de vânt Repton ar ajunge cu greu la Saint-Enoch, putea să-şi trimită ambarcaţiunile şi nu se cădea să se lase surprinşi în timpul nopţii.

De altfel pe la orele 10 seara se lăsă o ceaţă destul de deasă asigurând securitatea navei franceze. Era foarte dificil să descoperi locul unde se oprise Saint-Enoch.

Orele trecură fără nici un incident. Când se făcu ziuă, negura, care nu se risipise, oricum l-ar fi ascuns pe Repton privirii, chiar la o distanţă de jumătate de milă. Dar poate că englezii nu renunţaseră să-şi pună ameninţările în aplicare şi vor încerca să atace nava îndată ce se va ridica ceaţa. Dar vântul nu-i va ajuta. Nici o adiere nu străbătea văzduhul şi starea atmosferică nu se schimbă toată dimineaţa. Echipajul de pe Saint-Enoch putu deci să-şi reia lucrul la bord fără nici o teamă.

În zorii zilei de 21 octombrie, domnul Bourcart dădu ordin să se treacă la întoarcerea balenei, recomandând să se accelereze lucrul. Se muncea fără întrerupere şi oamenii făcură cu schimbul la vinci.

În prealabil, meşterul Ollive, ajutat de câţiva mateloţi, înfăşurase cu un lanţ înotătoarea exterioară şi animalul se roti, ceea ce avea să uşureze tăierea. Capul fu despărţit de trup şi nu fără mare efort îl ridicară şi-l depuseră pe punte. Apoi îi tăiară buzele, limba şi fanoanele, lucru mai lesnicios, după ce-l desfăcură în patru.

Se încinse cuptorul, lemnele nelipsind, datorită proviziilor făcute la Petropavlovsk, şi bucătarul putu să întreţină focul sub ambele cazane.

În aceste căldări fu topită mai întâi grăsimea rămasă din cap, limbă şi buze, care este mai fină. Apoi tăiară trupul în bucăţi de câte 8-9 braţe, reduse apoi la câte două picioare, pentru a putea fi băgate în cuptor.

Toată dimineaţa şi o parte din după-amiază fură întrebuinţate pentru această operaţie. Abia pe la orele trei ceaţa se risipi puţin. Vaporii formaţi din stropi de apă împiedicau privirea să pătrundă la mai mult de o jumătate de milă împrejurul lui Saint-Enoch.

Despre Repton nici urmă. N-ar fi putut să se apropie, din lipsă de vânt, decât numai dacă ar ti fost remorcat de ambarcaţiunile sale, ceea ce ar fi însemnat o trudă nemaipomenită.

Totuşi, domnul Bourcart nu se culcă pe-o ureche. Trimise chiar în recunoaştere spre nord-est barca locotenentului Allotte. Ea reveni fără a fi avut nimic de semnalat, deoarece nu se-ndepărtase la mai mult de o jumătate de leghe spre nord.

Lucrul continua în condiţii excelente. Domnul Bourcart socotea că jumătate din grăsime va fi topită în timpul acestei zile. Spera deci, dacă vântul se înteţea, să poată să plece peste două zile cu două sute de butoaie în plus în cală.

O dată, totuşi, pe la orele patru, se dădu alarma. Fierarul Thomas se afla în barca cea mică, fiind pe cale să consolideze cârma, când i se păru că aude un clipocit dinspre vest.

Era oare un zgomot de vâsle, care vestea apropierea balenierelor de pe Repton? Englezii descoperiseră poziţia navei Saint-Enoch?

Fierarul urcă imediat şi-l preveni pe domnul Bourcart. Cine ştie dacă nu sosise momentul să ia puştile din rastelul careului şi să fie gata de apărare?

Lucrul se întrerupse şi oamenii, ocupaţi cu tăierea animalului, trebuiră să se pregătească pentru orice eventualitate. Deoarece ochii nu le slujeau să vadă prin ceaţă, toţi ciuliră urechile. O tăcere deplină domnea la bord. Lăsară chiar să se stingă focul de la cuptor, care duduia. S-ar fi auzit şi cel mai mic zgomot venit din larg. Se scurseră câteva minute. Nu se ivi nici o barcă. Din partea căpitanului King ar fi fost o mare îndrăzneală să încerce atacarea lui Saint-Enoch în aceste condiţii.

Ceaţa, deşi pe de o parte îi împiedica să vadă, pe de alta, dacă localizau nava franceză, le-ar fi îngăduit să se apropie fără a fi zăriţi. Dar trebuiau să-şi închipuie că domnul Bourcart e cu ochii în patru.

Curând îşi dădură seama că era o alarmă falsă. Clipocitul nu putea să vină decât de la vreo briză uşoară, care trecuse prin ceaţă, fără să aibă puterea s-o risipească. Observară chiar că vântul voia să se înteţească, dar prin pale intermitente şi fără o direcţie precisă. Dacă nu începea să bată mai tare, cerul avea să rămână înceţoşat până la răsăritul soarelui. După o astfel de acalmie, destul de rară în acest sezon şi în această parte septentrională a oceanului Pacific, va urma probabil o vreme foarte proastă. Se putea ca navigaţia să nu mai fie atât de favorabilă ca de la Petropavlovsk până aici. Totuşi, cum corabia cu trei catarge ţinuse întotdeauna bine la furtună, fără a suferi avarii grave, Jean-Marie Cabidoulin ar fi făcut mai bine dacă n-ar fi răspândit poveştile lui ameninţătoare la bordul lui Saint-Enoch din Le Havre, care era comandat de căpitanul Evariste-Simon Bourcart!

La urma urmei, de ce nava n-ar avea din nou noroc, ca în prima campanie şi nu ar întâlni balene ca să-şi completeze caricul înainte de a ancora la Vancouver? Probabil că noaptea va fi tot aşa de întunecoasă ca cea precedentă. Oricum, se luaseră din nou toate măsurile de prevedere sus, la bord.

În definitiv, pentru ceea ce mai rămânea de făcut, ar fi fost mai bine ca Saint-Enoch să stea pe loc încă 24 de ore, cu condiţia ca apoi un vânt prielnic să-l împingă spre coasta americană.

Deodată, puţin înainte de ora cinci, şuierături puternice şi ascuţite străbătură văzduhul. În acelaşi timp marea se tulbură până în adâncuri. Un imens covor de spumă o albi pe întreaga întindere. Saint-Enoch, ridicat pe coama unui val enorm, fu scuturat de un ruliu şi un tangaj din cele mai violente. Pânzele, care atârnau pe vergi, erau plesnite cu mare zgomot şi echipajul se temea să nu se prăbuşească toate catargele. Noroc că trupul balenei, bine legat de-a lungul bordului, ca prin minune, nu se desprinse cu toate că nava se aplecase aproape de tot pe o parte.

— Ce se-ntâmplă? Exclamă domnul Bourcart, ieşind repede din cabină. Apoi se urcă pe dunetă, unde secundul şi locotenenţii săi se grăbiră să vină şi ei.

— Trebuie să fie un val seismic, zise domnul Heurtaux, şi am văzut momentul când Saint-Enoch era să…

— Da, un val seismic, repetă meşterul Ollive, căci vântul nu suflă nici cât să mişte o frunză.

— Dar, cum ar putea fi însoţit de furtună, răspunse domnul Bourcart, dă ordin, domnule Heurtaux, să se strângă toate pânzele. Nu trebuie să ne lăsăm luaţi pe nepregătite.

Aşa era prudent, oportun şi chiar grabnic. Într-adevăr, după câteva minute vântul bătea destul de tare pentru a mâna o parte din ceţuri spre nord.

— Navă la babord, la pupa!

Acest strigăt, scos de unul din mateloţi, căţărat pe şarturile velei foc, făcu toate privirile să se-ndrepte într-acolo. Nava semnalată să fie Repton…?

Da, era nava engleză, la vreo trei mile depărtare de Saint-Enoch.

— E tot pe acelaşi loc, observă locotenentul Coquebert.

— Ca şi noi, răspunse domnul Bourcart.

— S-ar zice că se pregăteşte să-ntindă pânzele, remarcă locotenentul Allotte.

— Nici o îndoială… Va porni… Declară domnul Heurtaux.

— Împotriva noastră? Întrebă doctorul Filhiol.

— Ar fi în stare! Exclamă meşterul Ollive.

— Vom vedea, se mulţumi să mormăie căpitanul Bourcart.

Şi, cu luneta la ochi, nu înceta să privească spre baleniera engleză. Avea toate motivele să creadă că Repton voia să profite de vântul care bătea acum din est, pentru a se apropia acum de Saint-Enoch. Se vedea cum oamenii legau velele pe vergi. Curând, gabierele, vela foc şi brigantina fură întinse cu murele la tribord, apoi marele şi micul foc menite să-i uşureze navei intrarea sub vânt.

Întrebarea era dacă-şi va continua ruta spre est, mergând în bătaia vântului, cu scopul de a ajunge într-un port al Columbiei britanice.

Nu, nu aceasta era intenţia căpitanului King şi în curând îşi dădură seama că Repton, în loc s-o ia spre est, pornise să taie drumul lui Saint-Enoch.

— Vrea să dea peste noi! Exclamă Allotte. Să-şi ia partea lui de balenă! Ei bine, nu va primi nici măcar un vârf de coadă!

Echipajul repetă ceea ce spusese locotenentul. Dacă Repton avea de gând să-l atace pe Saint-Enoch, va avea cu cine să stea de vorbă! I se va răspunde aşa cum se cuvine – cu focuri de puşcă şi de pistol şi cu lovituri de topor!

Era ora şase şi câteva minute. Soarele ajungea repede spre orizontul din sud-est. Cerul se limpezi de ceţuri în partea de unde bătea vântul. Nu pierdeau din ochi nici o mişcare pe care o făcea Repton, care înainta cu o viteză mijlocie. În mai puţin de o jumătate de oră avea să fie bord la bord cu Saint-Enoch, dacă nu-şi schimba direcţia, în vederea unui atac, se dădu ordinul de a pregăti armele. Se încărcară cele două aruncătoare de pietre, cu care balenierele sunt dotate în mod obişnuit. În cazul când căpitanul King ar trage nişte ghiulele de câte 5-6 livre, căpitanul Bourcart îi va răspunde cu tot atâtea ghiulele de aceeaşi greutate.

Repton se afla la o distanţă de trei sferturi de milă, când starea mării se modifică pe neaşteptate, fără nici o schimbare în condiţiile atmosferice. Vântul nu se înteţise şi cerul nu se acoperise. Nici un nor ameninţător nu se ridica la orizont. Un calm desăvârşit domnea în straturile înalte şi joase ale văzduhului. Fenomenul extraordinar care se pregătea trebuia să se localizeze numai în această parte a oceanului. Deodată, în mijlocul unor mugete îngrozitoare, a căror natură sau cauză nu o recunoscu nimeni la bordul lui Saint-Enoch, marea începu să fiarbă, se acoperi de spumă, se denivelă, ca şi cum o erupţie submarină ar fi dislocat-o în adânc.

Fenomenul se produse exact pe locul unde se afla baleniera engleză, în timp ce baleniera franceză nu simţea încă efectele acestei inexplicabile dezlănţuiri.

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi, surprinşi la început, se uitau la Repton şi, ceea ce văzură, după ce le trecu uimirea, îi înfiora de groază.

Repton fu înălţat pe creasta unui val imens şi apoi dispăru în spatele acestuia. Din uriaşul talaz ţâşneau puternice jeturi de apă, aşa cum ar fi putut să iasă din nara unui gigantic monstru marin care şi-ar fi vârât capul sub navă şi coada ar fi biciuit marea la o jumătate de cablu distanţă, adică la aproape o sută de metri…

Când nava se ridicase, era dezechilibrată, cu catargele rupte, cu greementul distrus, cu coca aplecată spre babord şi izbită de apele furioase. Un minut mai târziu, rostogolit pentru ultima oară de un val monstruos, Repton fu înghiţit de abisurile Pacificului.

Căpitanul Bourcart, ofiţerii şi echipajul scoaseră un strigăt de spaimă, uluiţi de acest inexplicabil şi groaznic cataclism. Dar, poate că oamenii de pe Repton n-au pierit cu toţii împreună cu nava! Poate că unii din ei au putut fugi cu barca la timp şi n-au fost târâţi în hău? Poate că ar putea salva pe câţiva din aceşti nefericiţi înainte ca marea să fie învăluită de întunericul nopţii? Toate cauzele de duşmănie se uită în faţa unor asemenea catastrofe! Trebuiau să-şi îndeplinească datoria de om şi şi-o vor îndeplini!

— La apă toate ambarcaţiunile! Strigă căpitanul Bourcart.

Nu trecuseră nici două minute de la dispariţia lui Repton şi mai era încă timp să vină în ajutorul supravieţuitorilor naufragiului.

Deodată, înainte ca balenierele să fie coborâte, avu loc o ciocnire nu prea puternică. Saint-Enoch, ridicat la pupa cu vreo 7-8 degete, ca şi cum s-ar fi izbit de o stâncă, se-nclină spre tribord şi rămase nemişcat.