VI CÂTEVA FENOMENE INEXPLICABILE

Sunt cunoscute credinţele superstiţioase din nordul şi sudul Scoţiei, în unele clanuri fermierii, adunaţi la clacă, povestesc cu plăcere basme luate din repertoriul mitologic hiperborean. Ştiinţa de carte, deşi larg răspândită în regiune, n-a reuşit să reducă la starea de ficţiune aceste legende care par inerente însuşi solului vechei Caledonii. Acolo e încă ţara spiritelor, a fantomelor, a spiriduşilor şi a zânelor. Acolo mai apare încă geniul rău care nu dispare decât dacă îi dai bani; aşa numitul Seer din Highlands, care datorită unui anumit har prezice moartea apropiată; May Moullach care apare în chip de fată tânără cu braţe păroase şi previne familiile de nenorocirile ce le ameninţă; zâna Branshie care anunţă evenimentele funeste; brawnies cărora li se încredinţează paza bunurilor domestice; Urisk care frecventează mai ales trecătorile sălbatice ale lacului Katrine şi multe altele.

Se înţelege de la sine că populaţia minelor scoţiene a furnizat şi ea repertoriului mitologic legendele şi fabulele sale… Dacă munţii la suprafaţa pământului sunt populaţi de fiinţe himerice – bune sau rele – cu atât mai mult întunecoasele mine de huilă trebuiau să fie bântuite de acestea până în locurile lor cele mai adânci. Cine provoacă cutremurele zăcămintelor în timpul nopţilor cu furtună? Cine te pune pe urma unui strat încă neexploatat? Cine provoacă explozii dezastruoase, aprinzând gazul grizu, dacă nu un geniu al minei? Aceste păreri erau răspândite printre scoţienii superstiţioşi. Într-adevăr, majoritatea minerilor credeau în fantastic, deşi era vorba de fenomene pur fizice, şi în zadar căutai să-i convingi explicându-le fenomenul şi arătându-le eroarea lor. Unde s-ar fi putut dezvolta mai liber credinţele naive decât în fundul acestor abisuri?

Minele Aberfoyle, tocmai pentru că se aflau într-o ţară a legendelor, se pretau şi mai bine tuturor incidentelor supranaturalului. Aşadar, şi aici legendele abundau. Trebuie să spunem, dealtfel, că existenţa unor fenomene neexplicate încă alimentau credulitatea publică.

În primele rânduri ale superstiţioşilor minei Dochart era Jack Ryan, prietenul lui Harry. El era cel mai mare partizan al supranaturalului. Toate povestirile fantastice le transforma în cântece care îi aduceau succese la clăcile de iarnă. Dar nu numai Jack Ryan, ci toţi prietenii lui afirmau sus şi tare că în minele de la Aberfoyle umblau fantome, că fiinţe imateriale apăreau adesea acolo, aşa cum se întâmplă şi la suprafaţă. Dacă stăteai să-i asculţi, ai fi spus că tocmai inexistenţa acestora ar fi fost ceva extraordinar. Ce mediu mai prielnic puteai găsi pentru desfăşurarea geniilor, a spiriduşilor şi a altor actori ai dramelor fantastice decât o mină atât de adâncă şi întunecoasă? Decorul exista, de ce n-ar veni să-şi joace rolul personajele supranaturale? Astfel gândeau Jack Ryan şi prietenii săi din mina de la Aberfoyle.

Aşa cum s-a mai spus, diferitele zone ale minei comunicau între ele prin galerii lungi subterane, amenajate între strate. Comitatul Stirling era aşezat pe un masiv enorm brăzdat de tunele, de excavaţii, de puţuri, un labirint subteran care avea aspectul unui uriaş furnicar.

Minerii diverselor mine se întâlneau adesea, fie când se duceau, fie când se întorceau de la lucru. Ei aveau prilejul să stea de vorbă şi să vehiculeze de la mină la mină poveştile care îşi aveau originea în subteran. Cele povestite se transmiteau cu o repeziciune uluitoare, trecând din gură în gură, şi, bineînţeles, cu amplificările respective.

Totuşi, doi bărbaţi cu mai multă cultură şi cu o fire mai pozitivistă decât ceilalţi nu s-au lăsat antrenaţi. Ei respingeau categoric amestecul în viaţa minei a spiritelor, a fantomelor, a duhurilor sau a zânelor. Aceşti bărbaţi erau Simon Ford şi fiul său Harry. Dealtfel, au şi dovedit acest lucru continuând să locuiască în cripta întunecoasă şi după încetarea lucrărilor la mina Dochart. Poate că buna Madge avea o oarecare înclinare spre superstiţii, ca şi celelalte femei din Scoţia, dar aceste poveşti fantastice şi le povestea doar sieşi, în mod conştiincios, pentru a nu renunţa la vechile tradiţii. Simon Ford şi Harry, chiar dacă ar fi împărtăşit credinţa celorlalţi mineri, n-ar fi lăsat mina nici în stăpânirea zânelor, nici a geniilor. Speranţa de a descoperi un nou strat i-ar fi făcut să înfrunte toată cohorta fantastică de spiriduşi. Ei nu erau superstiţioşi, ci credeau una şi bună: nu puteau admite că zăcământul carbonifer din Aberfoyle a fost complet secătuit. Se poate spune cu drept cuvânt că Simon Ford şi fiul său aveau în această privinţă «credinţa cărbunarului», o credinţă de neclintit.

Iată de ce, de zece ani, zi de zi, fără întrerupere, fermi în convingerile lor, tatăl şi fiul luau târnăcopul, bastonul şi lampa. Ei mergeau astfel amândoi cercetând roca, lovind în ea şi ascultând dacă nu cumva sună favorabil.

Atâta timp cât sondajele nu ajunseseră până la granitul stratului primar, Simon Ford şi Harry erau de acord că cercetarea, inutilă astăzi, ar putea fi utilă mâine şi că ea trebuie reluată. Întreaga lor viaţă şi-o treceau încercând să redea minei Aberfoyle vechea ei prosperitate. Dacă tatăl ar fi dispărut înaintea succesului, fiul ar fi continuat de unul singur.

În acelaşi timp, aceşti doi paznici pasionaţi ai minei o vizitau şi pentru a verifica gradul ei de conservare. Controlau soliditatea rambleului şi a armăturilor. Cercetau dacă e vreun pericol de prăbuşire şi dacă nu era necesar să se blocheze de urgenţă unele părţi ale minei. Examinau de asemenea urmele de infiltrare a apelor de la suprafaţă. Ei canalizau şi îndreptau apele spre anumite jompuri, pentru scurgere. De bună voie s-au constituit în protectori şi conservatori ai acestui domeniu neproductiv, care furnizase atâtea bogăţii, astăzi consumate. Într-una din aceste excursii, Harry Ford a fost surprins de unele fenomene observate, pe care nu le putea explica. Astfel, de mai multe ori, pe când străbătea o galerie îngustă, i se păru că aude zgomote ce semănau cu lovituri puternice de târnăcop în peretele rambleiat. Harry, pe care nici naturalul, nici supranaturalul nu-l înfricoşau, grăbi pasul pentru a surprinde cauza acestor misterioase lovituri. Galeria era pustie. Lumina lămpii proiectată pe pereţi nu scotea la iveală nici o urmă recentă de târnăcop sau de cleşte. Harry se întreba dacă nu e cumva jocul unei iluzii acustice sau al unui ecou bizar sau fantastic. Altă dată, proiectând subit o lumină puternică spre o adâncitură suspectă, i se păru că vede o umbră trecând. Se repezi… nimic, deşi nici o ieşire nu putea permite unei fiinţe omeneşti să scape urmăririi sale! De două ori în ultima lună, vizitând partea de apus a minei, Harry auzi în mod clar explozii îndepărtate, ca şi cum un miner ar fi făcut să explodeze un cartuş de dinamită.

Ultima dată, după cercetări amănunţite, el constată că un stâlp fusese retezat cu explozibil. La lumina lămpii sale, Harry examină cu atenţie peretele atacat de explozibil şi observă că acesta nu era un simplu zid din pietre, ci un bloc de şist care pătrunsese la această adâncime, chiar în orizontul zăcământului carbonifer. Oare explozia avea ca scop descoperirea unui nou strat? se întreba Harry. Nu cumva se urmărea prăbuşirea acelei părţi a minei? Harry îşi puse aceste întrebări şi când îi povesti tatălui său cele descoperite, nici acesta nu găsi un răspuns satisfăcător.

«E foarte curios, repeta adesea Harry, prezenţa în mină a unui necunoscut mi se pare imposibilă, şi totuşi nu se poate pune la îndoială.

Să mai fie cineva afară de noi care vrea să descopere un nou strat de exploatat? Sau poate încearcă să nimicească ceea ce a mai rămas din mina de la Aberfoyle? Dar cu ce scop? Trebuie să aflu, chiar dacă ar fi să-mi pierd viaţa.»

Cu vreo cincisprezece zile în urma celei în care Harry Ford îl călăuzea pe inginer prin labirintul minei Dochart, era pe punctul de a atinge scopul cercetărilor sale. El parcurgea extremitatea de sud-vest a minei, având în mână un felinar puternic. Deodată i se păru că la câteva sute de picioare înaintea lui se stinsese o lumină în fundul unei breşe înguste care tăia de-a curmezişul masivul. Se repezi către lumina suspectă… nimic. Cercetare inutilă.

Cum Harry nu admitea explicaţii supranaturale pentru nişte lucruri concrete, el ajunse la concluzia că un necunoscut dădea târcoale minei. Totuşi, în pofida investigaţiilor sale, întrucât cercetarea celor mai mici adâncituri ale galeriilor nu-i aduse nici o dovadă, el nu se alese cu nimic, nu ajunse la o certitudine. Harry lăsă deci pe seama întâmplării descoperirea misterului. Din timp în timp, mai văzu licăriri ce zburau dintr-un punct în altul ca Focurile sf. Elm10, dar apariţia lor dura doar o clipă. Trebui să renunţe la descoperirea cauzei lor.

Fără îndoială că Jack Ryan sau alţi superstiţioşi, zărind acele flăcări fantastice, ar fi pus totul pe seama supranaturalului, dar lui Harry nici prin gând nu-i trecea, dealtfel ca şi lui Simon Ford. Când discutau amândoi despre aceste fenomene datorate evident unei cauze pur fizice, bătrânul spunea: «Să aşteptăm, fiule. Într-o zi totul se va explica.» Totuşi trebuie să remarcăm că, până în ziua sosirii inginerului, nici Harry, nici tatăl său nu fuseseră ţinta unui act de violenţă.

Dacă bolovanul ce căzuse la picioarele lui James Starr fusese aruncat de mâna unui răufăcător, acesta era primul act criminal de acest fel. Întrebat, James Starr fu de părere că piatra se desprinsese din bolta galeriei. Harry nu admitea o explicaţie atât de simplă. După el, piatra nu se desprinsese, ci fusese aruncată. După opinia lui traiectoria descrisă de piatră dovedea că ea fusese impulsionată de o forţă străină. Harry vedea deci o tentativă directă de atac împotriva sa, a tatălui său sau chiar a inginerului. După tot ce cunoaştem, poate că Harry avea motive întemeiate să gândească astfel.