VII O EXPERIENŢĂ A LUI SIMON FORD.

Vechiul orologiu de lemn din sală bătea ora douăsprezece când James Starr şi gazdele sale părăseau cottage-ul. Lumina ce pătrundea prin puţul de aerisire licărea slab, făcând deocamdată inutilă lampa lui Harry. După puţin timp însă, înaintând către extremitatea minei Dochart, unde Simon Ford îl conducea pe Starr, întunericul din ce în ce mai profund făcu necesară lumina lămpii. După ce parcurseră o distanţă de vreo două mile prin galeria principală, cei trei exploratori – vom vedea că era vorba de o adevărată explorare – ajunseră la deschizătura unei galerii înguste, asemănătoare unui pronaos a cărui cupolă se sprijinea pe o schelărie din lemn pe care crescuse un muşchi albicios. Galeria urma aproximativ cursul trasat de fluviul Forth la o mie cinci sute de picioare mai sus. Gândind că James Starr era mai puţin familiarizat ca altădată cu labirintul minei Dochart, Simon Ford îi amintea dispoziţia planului general al minei, comparându-l tot timpul cu traseul geografic de pe sol. James Starr şi Simon Ford mergeau discutând. Harry păşea înaintea lor luminându-le calea. Din când în când, el proiecta brusc lumina lămpii spre întortocherile întunecoase, căutând să surprindă vreo umbră suspectă.

— Mai mergem mult, Simon? întrebă inginerul.

— Încă o jumătate de milă, domnule James. Ei, altădată am fi făcut acest drum în vagonete tractate mecanic! Dar ce departe sunt aceste vremuri!

— Ne îndreptăm deci către extremitatea ultimului strat?

— Da. Văd că mai cunoaşteţi încă bine mina!

— Simon, spuse inginerul, dacă nu mă înşel, cred că ar fi cam greu să mergem mai departe.

— Într-adevăr, domnule James. De acolo au smuls târnăcoapele noastre ultima bucată de huilă. Parcă văd şi acuma! Eu am dat ultima lovitură, care a răsunat în pieptul meu mai puternic decât în rocă. Peste tot în jurul nostru era numai şist şi gresie, iar când vagonetul a pornit către puţul de extracţie, l-am urmat cu inima grea, aşa cum mergi după dricul unui sărac. Mi se părea că însuşi sufletul minei se duce odată cu vagonetul.

Tonul grav cu care bătrânul maistru pronunţă acele cuvinte îl impresionă pe inginer care împărtăşea sentimentele lui Simon, asemănătoare cu ale unui marinar care e silit să-şi părăsească nava avariată, sau cu ale unui fermier scoţian care vede prăbuşindu-i-se casa strămoşească! James Starr apucă mâna lui Simon Ford. La rândul său, acesta, strângându-i-o cu putere, spuse:

— În acea zi ne-am înşelat cu toţii. Nu! Bătrâna noastră mină nu era moartă! Minerii nu părăseau un cadavru şi îndrăznesc să afirm, domnule James, că inima ei mai bate încă.

— Spune-mi odată, Simon! strigă inginerul care nu mai era stăpân pe sine. Ai descoperit un nou strat? Ştiam eu! Scrisoarea dumitale nu putea să însemne altceva! Voiai să-mi faci o comunicare, şi unde? La mina Dochart! Ce altă descoperire mă putea interesa în afara unui nou zăcământ de huilă?

— Domnule James, răspunse Simon Ford, numai pe dumneavoastră am vrut să vă previn.

— Bine ai făcut, Simon! Dar spune-mi cum, prin ce mijloace te-ai asigurat că există?

— Ascultaţi-mă, domnule James, răspunse Simon Ford, n-am găsit un zăcământ…

— Dar ce atunci?

— Avem numai dovada materială că acest zăcământ există.

— Ce dovadă…?

— Puteţi admite degajarea din adâncul pământului a gazului grizu dacă nu există acolo huilă care să-l producă?!

— Nu, fireşte! răspunse inginerul. Când nu-i cărbune, nu e nici grizu. Nu există efect fără cauză…!

— Aşa cum nu există fum fără foc!

— Şi aţi constatat din nou prezenţa hidrogenului protocarbonat?

— Un miner, bătrân nu se înşeală, răspunse Simon Ford. L-am recunoscut eu acolo pe vechiul nostru duşman – grizu!

— Dar dacă e cumva alt gaz? spuse James Starr. Gazul grizu este aproape inodor şi incolor. El nu-şi trădează prezenţa decât prin explozii…

— Domnule James, permiteţi-mi să vă povestesc ce am făcut… şi cum am procedat… aşa cum mă pricep, şi să mă iertaţi dacă mă voi pierde în amănunte.

James Starr îl cunoştea pe maistru şi ştia că cel mai bun lucru era să-l lase să povestească.

— Domnule James, de zece ani n-a trecut nici o zi fără ca Harry şi cu mine să nu ne fi gândit să redăm minei vechea ei prosperitate. Nu, nici o singură zi. Dacă mai exista vreun zăcământ, eram hotărâţi să-l descoperim. Cu ce mijloace? Sondaje? Nu aveam posibilitatea să le facem. Dar aveam instinctul de miner, şi de multe ori ajungi mai direct la ţintă prin instinct decât prin raţiune. Cel puţin aceasta e părerea mea.

— Nu te contrazic, spuse inginerul.

— Să vedeţi ce a observat Harry de câteva ori în timpul excursiilor sale în partea de apus a minei. Nişte mici flăcări care apăreau străbătând şistul sau rambleul galeriilor din margine şi care se stingeau tot atât de brusc cum apăreau. Din ce cauză apăreau aceste focuri? Nu puteam şi nici acum nu pot spune încă. Dar, după părerea mea, aceste flăcări nu se datorează decât prezenţei gazului grizu şi, după cum ştim, grizul înseamnă prezenţa unui strat de huilă.

— Aceste flăcări nu produceau explozii? întrebă cu vioiciune inginerul.

— Da, explozii de proporţii foarte reduse şi parţiale, răspunse Simon Ford, asemenea acelora pe care le provocam eu însumi când voiam să mă conving de prezenţa gazului. Vă amintiţi cum se evitau altădată exploziile în mine, înainte ca geniul nostru bun, Humphry Davy, să fi inventat lampa de siguranţă?

— Da, răspunse James Starr. Vorbeşti despre «penitent»? Eu nu l-am văzut niciodată în exerciţiul funcţiunii.

— Da, într-adevăr, domnule James, sunteţi prea tânăr cu toţi cei cincizeci şi cinci de ani ai dumneavoastră şi n-aţi avut prilejul să-l vedeţi. Eu,însă, care am zece ani mai mult, l-am văzut acţionând pe ultimul «penitent» al minei noastre. Era numit astfel pentru că purta o rasă de călugăr. Adevăratul său nume era fireman, adică omul cu focul. În acea perioadă nu exista altă posibilitate de a distruge gazul dăunător decât descompunându-l prin mici explozii, înainte de a se acumula, uşor fiind, în cantităţi mari, la înălţimea galeriilor. Aşadar, «penitentul», cu o mască pe faţă şi cu capul învelit în gluga sa groasă, cu corpul înfăşurat în mantaua de postav, înainta târându-se şi respirând la nivelul solului unde aerul era pur. Cu mâna dreaptă ridica deasupra capului o torţă aprinsă pe care o plimba din loc în loc. Când flacăra întâlnea gazul, care cu aerul formează un amestec exploziv, se produceau explozii de proporţii reduse care nu erau periculoase. Repetând operaţiunea, gazul era descompus şi astfel se evitau catastrofele. Uneori se întâmpla ca «penitentul» să cadă victimă unei explozii puternice şi să moară la datorie. Atunci… un altul îi lua locul. Aşa a fost până când lampa lui Davy a fost introdusă la toate minele. Cunoscând procedeul, l-am folosit şi astfel am recunoscut prezenţa gazului grizu, deci şi prezenţa unui nou strat de cărbune în mina Dochart!

Tot ce povestise maistrul despre «penitent» era foarte adevărat. În felul acesta se proceda pe vremuri în mine pentru a se purifica aerul din galerii. Gazul grizu, căruia i se mai spune şi hidrogen protocarbonat sau gazul mlaştinelor, incolor, aproape inodor şi care dă o lumină foarte slabă, este cu totul impropriu respiraţiei. Minerul n-ar putea trăi într-un mediu impregnat cu acest gaz dăunător, aşa cum n-ar putea trăi într-un gazometru cu gaz de iluminat. Dealtfel, ca şi acesta care este hidrogen bicarbonat, grizul formează un amestec exploziv în contact cu o proporţie de 8% şi chiar de 5% aer. Dacă dintr-o cauză oarecare acest gaz se aprinde, se produc explozii catastrofale. În lampa lui Davy flacăra fiind izolată într-un tub din pânză metalică, nu permite aprinderea gazului ce s-ar afla în aer şi evită exploziile. Această lampă a fost încontinuu perfecţionată. Dacă se sparge, se stinge automat. Dacă, în pofida interzicerii formale, minerul o deschide, ea se stinge de asemenea automat. De ce totuşi se produc explozii? Uneori din cauza imprudenţei inevitabile a unui muncitor care vrea să-şi aprindă ţigara, sau prin producerea unei scântei în timpul mânuirii uneltelor pentru extragerea cărbunelui.

Nu toate minele de cărbuni sunt infestate de gazul grizu. În acele mine unde nu există gaze inflamabile, se permite utilizarea lămpii obişnuite. Când avem de-a face cu un zăcământ de huilă grasă – acesta este cazul minei Thiers din exploatarea Anzin – acesta conţine o anumită cantitate de substanţă volatilă şi grizul se poate degaja din abundenţă. Aici numai lampa de siguranţă poate evita exploziile care sunt cu atât mai periculoase, cu cât minerii care n-au fost atinşi de explozia de grizu riscă să moară asfixiaţi în galeriile unde pătrunde gazul nociv ce se formează în procesul arderii, cu alte cuvinte acidul carbonic.

Mergând mai departe, Simon Ford îi povestea inginerului cum a procedat pentru a-şi atinge scopul, cum s-a asigurat că degajarea gazului grizu se făcea la adâncimea galeriei extreme a minei, în partea de apus. Îi explică cum, nivelând unele straturi de şist, a provocat mici explozii parţiale, sau mai curând unele aprinderi, fapt care nu lasă îndoială asupra naturii gazului ce se emană continuu, dar în doze mici.

O oră după ce părăsiră cottage-ul, James Starr şi însoţitorii săi parcurseseră o distanţă de patru mile. Inginerul, antrenat de dorinţa şi de speranţa de a descoperi ceva, nici nu observă lungimea drumului. El reflecta la tot ce spunea maistrul. Cântărea în mintea sa argumentele aduse de acesta în sprijinul tezei sale. Era şi el de părere că emanarea permanentă de grizu indica în mod sigur existenţa unui zăcământ carbonifer. Dacă ar fi fost doar o pungă cu gaz acumulat între straturile de şist – cum se întâmplă uneori – ea s-ar fi golit repede şi fenomenul ar fi încetat să se producă. Dar nici vorbă de aşa ceva. După cele spuse de Simon Ford, gazul se degaja incontinuu şi se putea deci ajunge la concluzia existenţei unui strat important. În consecinţă, era posibil ca bogăţiile minei Dochart să nu fi fost în întregime epuizate. Totuşi, să fie vorba de un strat cu randament mediocru, sau de un zăcământ care să ocupe un orizont carbonifer important? Aceasta era întrebarea!

Harry, care mergea înaintea celor doi, se opri.

— Am ajuns! strigă bătrânul miner. În sfârşit, slavă domnului! Sunteţi aici, domnule James, şi vom afla… Vocea fermă a bătrânului maistru tremura uşor.

— Bravul meu Simon, îi spuse inginerul, linişteşte-te! Sunt la fel de emoţionat ca şi dumneata, dar să nu pierdem vremea!

În acel loc, galeria extremă a minei se lărgea şi forma un fel de grotă întunecoasă. Nici un puţ nu fusese săpat în acea porţiune a masivului, iar galeria deschisă adânc în interiorul solului nu comunica direct cu suprafaţa comitatului Stirling.

James Starr, foarte interesat, examina cu gravitate locul unde se afla.

Pe peretele din marginea acelei breşe se mai vedeau urmele loviturilor de târnăcop şi chiar găuri de cartuşe de mine care provocaseră explozia stâncii spre finele exploatării. Terenul de şist fiind foarte rezistent, nu a fost necesar să se pună armături în această fundătură unde se sistaseră lucrările. Aici se epuizase stratul carbonifer, între şisturile şi gresia terenului terţiar. Aici, chiar în acest loc, fusese scoasă ultima bucată de huilă din mina Dochart.

— Domnule James, spuse Ford ridicând târnăcopul, aici vom ataca falia11, pentru că în spatele acestui perete, la o adâncime mai mică sau mai mare, se află cu siguranţă stratul despre care v-am vorbit.

— Aici, la suprafaţa acestor stânci, aţi constatat prezenţa gazului grizu? întrebă James Starr.

— Chiar aici, domnule James, răspunse Simon Ford, şi l-am putut aprinde doar atingând cu lampa straturile. Harry a procedat la fel.

— La ce înălţime? întrebă James Starr.

— Cam la zece picioare deasupra solului, răspunse Harry.

James Starr se aşezase pe o piatră. S-ar putea spune că, după ce adulmecase aerul excavaţiei, el îi privea pe cei doi mineri ca şi cum ar fi început să se îndoiască de afirmaţiile lor, totuşi atât de convingătoare. Care era cauza acestei îndoieli?

James Starr ştia că gazul grizu nu e complet inodor. El era foarte mirat că, deşi avea simţul mirosului foarte dezvoltat, nu percepea prezenţa gazului exploziv. În orice caz, gândea el, chiar dacă gazul era prezent în aerul ambiant, el se afla într-o proporţie foarte mică. Deci nu era pericol de explozie, astfel că fu de acord să se deschidă lampa de siguranţă şi să se reia experienţa pe care bătrânul miner o făcuse. Ceea ce îl îngrijora pe James Starr nu era prezenţa unei cantităţi mari de gaz în aer ci, dimpotrivă, a unei cantităţi neînsemnate sau poate lipsa lui completă.

«Să se fi înşelat ei? gândea Starr. Nu! Oamenii aceştia ştiu ce spun. Şi totuşi…»

Aştepta deci oarecum neliniştit ca fenomenul anunţat de Simon Ford să aibă loc şi în prezenţa sa.

În acel moment observă şi Harry, ca şi James Starr, lipsa mirosului caracteristic al gazului şi spuse cu o voce schimbată:

— Tată, se pare că scurgerea de gaz prin straturile de şist a încetat!

— Cum? A încetat? strigă bătrânul miner şi, strângând puternic buzele, aspiră de câteva ori cu nasul. Apoi, cu o mişcare bruscă, spuse: Dă-mi lampa ta, Harry!

Cu o mână care tremura nervos, Simon Ford desfăcu învelişul de pânză metalică din jurul fitilului, iar flacăra ardea acum în aer liber. Aşa cum se aşteptau, nu numai că nu se produse nici o explozie, dar – ceea ce era mai grav – nici acel slab sfârâit care indica prezenţa unor doze slabe de gaz nu mai era perceptibil. Simon Ford luă bastonul lui Harry şi legă de el lampa ridicând-o până la straturile superioare, gândind că, în cantităţi oricât de slabe, gazul uşor se va fi acumulat acolo. Flacăra lămpii nu detectă nici urmă de grizu.

— Încearcă la zid! spuse inginerul.

— Da, răspunse Simon Ford ducând lampa în acea parte a zidului prin care şi el şi Harry constataseră chiar în ajun emanaţii de gaz.

Braţul lui Ford tremura de enervare în timp ce plimba lampa pe crăpăturile stratului de şist.

— Treci în locul meu, Harry! spuse el.

Harry plimbă succesiv lampa pe diverse puncte ale zidului, ale cărui straturi păreau că se dedublează, dar dădu necăjit din cap pentru că sfârâitul uşor, specific emanaţiei de grizu, nu-i parvenea la ureche. Aprinderea nu se făcea, era deci evident că nici o moleculă de gaz nu trecea prin zid.

— Nimic! strigă Simon Ford care strânse pumnii mai mult de ciudă decât din dezamăgire.

Deodată, Harry scoase un strigăt.

— Ce ai? îl întrebă mirat James Starr.

— Au fost astupate crăpăturile şistului!

— Ce spui? exclamă bătrânul miner.

— Priveşte şi tu, tată!

Harry nu se înşelase. La lumina lămpii obturarea fisurilor apărea foarte clar. O lipitură recentă făcută cu var lăsa să se vadă o dâră lungă albicioasă, camuflată cu un strat de pulbere de cărbune.

— El trebuie să fie! strigă Harry. Nu poate fi decât el!

— El?… repetă James Starr.

— Da, răspunse tânărul, acea fiinţă misterioasă care dă târcoale domeniului nostru, acela pe care l-am pândit de o sută de ori fără să-l pot prinde, autorul sigur al acelei scrisori care voia să vă împiedice să veniţi la întâlnirea fixată de tata şi, în sfârşit, domnule Starr, acela care a aruncat bolovanul în galeria puţului Yarow! Da! Nu-ncape îndoială! În toate acestea e mâna unui om!

Convingerea cu care vorbea Harry cuprinse spiritul lui James Starr. Bătrânul Ford nu avea nevoie să fie convins. Dealtfel, se găseau în prezenţa unui fapt de netăgăduit, astuparea fisurilor prin care chiar în ajun gazul emana liber.

— Ia târnăcopul, Harry, spuse Ford. Urcă-te pe umerii mei, fiule. Sunt încă destul de puternic ca să te ţin.

Harry înţelesese. Simon se sprijini de perete, iar Harry se urcă pe umerii săi, astfel că târnăcopul putea atinge urmele destul de vizibile ale lipiturii. Apoi, cu lovituri repetate atacă partea de şist astupată. De îndată se produse o pârâitură asemănătoare cu aceea a şampaniei când iese din sticlă, zgomot cunoscut în minele engleze sub denumirea onomatopeică de «puff». Harry apropie lampa de crăpătură… Se auzi o uşoară detunătură urmată de o mică flacără roşie cu contur albastru, care alerga încoace şi încolo pe peretele de şist ca o flăcăruie a sfântului Elm.

Harry sări imediat pe pământ. Bătrânul Simon nu-şi mai putea stăpâni bucuria. El apucă mâinile inginerului strigând:

— Ura! Ura! Ura! Domnule James, grizul arde, deci stratul se află acolo!